Deşi preşedintele Obama a promis că va închide închisoarea de la Guantanamo, iată că postul de radio Vocea Americii a transmis că un bărbat, provenit din Arabia Saudită, urmează să fie judecat pe 9 noiembrie a.c., de către o comisie militară, la baza cu acelaşi nume.
Sauditul Abd al-Rahim al Nashiri este acuzat că a fost creierul operaţiunii, care a dus la atacul sinucigaş asupra navei militare americane Cole, în anul 2000. Şi riscă să fie condamnat la moarte.
Vasul Cole se afla în largul portului yemenit Aden. Explozia provocată a dus la crearea unei găuri uriaşe în peretele navei, la uciderea a 17 marinari militari şi rănirea altor câteva zeci.
Conform directorului FBI, Robert Muller, aducerea în faţa justiţiei a autorilor atacului din 12 octombrie 2000 constituie o parte vitală a misiunii antiteroriste, una căreia îi vor fi dedicate, şi pe viitor, toate resursele necesare, umane şi materiale, ale Biroului Federal pentru Investigaţii/FBI.
Al-Nashiri a fost capturat în anul 2002 şi ţinut în închisori secrete ale CIA, din afara teritoriului SUA. A fost transferat la Guantanamo în anul 2006. Este unul dintre cei 15 deţinuţi importanţi închişi la baza menţionată şi întâiul care este adus în faţa tribunalului militar după ce preşedintele Obama a decis, la debutul anului în curs, stoparea acestui gen de procese.
Avocaţii sauditului afirmă că el nu ar trebui judecat deoarece a fost deja supus unor interogatorii dure, precum simularea înecului.
Procesul ar putea dura chiar doi ani, deoarece în jurisdicţia militară este permisă acordarea timpului necesar pentru aducerea probelor şi mărturiilor necesare luării unei decizii bine fundamentate, cu dovezi ce susţin capetele de acuzare – asasinat, terorism şi conspiraţie împotriva Statelor Unite.
Postul de televiziune ABC NEWS a informat, pe 12 mai a.c., că au fost luate măsuri de securitate sporite în jurul casei bunicii preşedintelui Barack Obama, după ce o ramură africană a organizaţiei teroriste Al-Qaida a emis o ameninţare personală la adresa ei.
Poliţia kenyană a confirmat canalului TV menţionat că a instalat patrule în apropierea domiciliului rudei şefului statului american, deoarece organizaţia Al Shabaab, ramura din Somalia a celebrei reţele Al-Qaida, a promis să se răzbune pe Sarah Obama.
După cum a precizat teleastul Brian Ross, măsuri speciale de securitate au fost luate la domiciliul bunicii lui Obama imediat după lichidarea lui bin Laden.
La ora actuală, poliţia locală apreciază că are destule patrule în zonă, pentru a preveni orice acţiune teroristă.
Al Shabaaba luptat ani în şir împotriva guvernului pro-occidental al Kenyei. Din rândurile combatanţilor acestei organizaţii s-a impus Omar Hammami,cunoscut sub numele deAbu Mansur Al-Amriki, aliasAmericanul.
Interesant este că acest autor de melodii pro-Jihad, de tip hip hop, a fost declarat mort, la începutul anului în curs, după un schimb de focuri. Surpriza lunii aprilie, pentru autorităţile kenyene? El a… reapărut în atenţia publică prin lansarea unui nou cântec rap!
Ameninţarea cu moartea, a bunicii preşedintelui Barack Obama, nu este decât ultima, dintr-o serie de avertismente verbale emise de o serie de organizaţii radicale, loiale lui bin Laden.
ABC NEWS afirmă că oficialii din echipa de securitate a preşedintelui Statelor Unite estimează că ameninţarea number one/numărul unu este reţeaua Al-Qaida, din Peninsula Arabă, cu sediul în Yemen.
Aceasta este condusă de probabilul succesor al lui bin Laden, respectivAnwar al-Awlaki,
care a declarat, pe 11 mai a.c., că America îşi va dori să mai trăiască „zilele lui Osama.”
De altfel şi Nasir al-Wahishi, alt lider Al-Qaida, din acelaşi areal geografic, a precizat: “să nu subestimaţi această luptă atât de uşor, şi să nu daţi propriului popor falsa speranţă că dacă îl ucideţi pe Osama totul s-a terminat. Ceea ce vă aşteaptă este mult mai periculos şi o să vă număraţi regretele, dorindu-vă zilele lui Osama.”
Pe lista existentă la Centrul Naţional de Antiterorism, reţeaua Al-Qaida din Peninsula Arabă este etichetată“cel mai semnificativ risc la adresa securităţii naţionale a Statelor Unite ale Americii.”
Nu este deloc exclus ca recenta decizie a Pentagonului, de a reamplasa avioane militare aflate acum în Turcia, la baze din România şi Bulgaria, să fie una dintre măsurile necesare pregătirii unor acţiuni menite a destructura Al-Qaida, în peninsula amintită, înainte de a fi îndreptată, ulterior, atenţia totală spre Iran.
Viceamiralul William E. Gortney, directorul Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore, de la Pentagon, a declarat, după lovirea Libiei, cu 124 de rachete “Tomahawk”, că au fost vizate doar ţinte militare, reuşindu-se diminuarea substanţială a activităţii radarelor de coastă, distrugerea unor hangare aeriene şi stoparea zborurilor avioanelor militare libiene.
Ce indică satelitul
Au mai fost bombardate unităţile militare terestre trimise de colonelul Gaddafi împotriva rebelilor din Benghazi, aflate la 14 kilometri de acest oraş. 15 avioane americane au participat la această operaţiune, alături de aeronave franceze şi britanice. Pe timpul bombardamentelor au fost bruiate mijloacele de transmisiuni ale trupelor libiene. Aşa au fost stopate acţiunile ofensive ale batalioanelor guvernamentale.
Amiralul Michael Glenn “Mike” Mullen, şeful Comitetului Întrunit al Şefilor de Stat Major a precizat că avioanele militare franceze survolează permanent oraşul Benghazi. Tot acolo se află, în misiuni succesive, 24 de aeronave americane. Prin urmare, zona de interdicţie aeriană este deja instituită.
Fotografiile executate din satelit, asupra zonelor lovite de rachetele „Tomahawk” au indicat celor de la Pentagon necesitatea unor bombardamente noi, pentru a distruge apărarea antiaeriană libiană.
Amiralul Mullen a spus că, în afara misiunilor vizând menţinerea zonei menţionate, nu a ordonat o altă acţiune – adică bombardarea zonei unde s-ar afla colonelul Muammar Gaddafi.
La adăpostul anonimatului, un oficial al Pentagonului a afirmat că exclude posibilitatea ca francezii să dorească suprimarea liderului libian.
Tensiuni în Orientul Mijlociu
Libia nu constituie decât una dintre „zonele incendiare” din nordul Africii.
Astfel, în Yemen, în timp ce demonstranţii nu au ezitat să se confrunte cu forţele de poliţie, în oraşul Sana‘a, o serie de militari cu grade şi funcţii mari în armata ţării au dezertat şi au făcut un apel la preşedintele Statelor Unite să sprijine revolta populară.
Pe teritoriul yemenit există forţe speciale americane, menite a contribui la lichidarea taberelor clandestine ale reţelei teroriste al-Qaida.
Un colonel egiptean a precizat că există totuşi o deosebire, între armata yemenită şi cea din propria sa ţară. În Yemenul unificat s-au păstrat diferenţele de viziuni între cei ce au trăit în ex-republica din nord şi conaţionalii din sud. Asta afectează unitatea corpului de comandă, la nivel central.
În Bahrein, unde se află baza navală pusă la dispoziţia Flotei a V-a a Statelor Unite, regele Hamad Ben Issa Al-Khalifa, a acuzat oficial Iranul pentru haosul creat pe străzi, prin confruntarea dintre manifestanţii şiiţi şi forţele de ordine ale monarhiei sunnite.
În Siria, manifestaţiile s-au soldat cu mai mulţi tineri ucişi de trupele guvernamentale, trimise să reprime cele mai puternice demonstraţii din ultimii ani.
“O societate tribală”
Se va implica S.U.A. şi în gestionarea situaţiilor conflictuale din aceste ţări? Dacă s-a decis o intervenţie militară în Libia, de ce nu s-ar proceda la fel şi în Siria, unde preşedintele Bashar al-Assad este un aliat declarat al Iranului?
Elise Jordan, fosta consilieră a ex-secretarului de stat Condoleeza Rice crede că, pentru securitatea americană, Libia nu este un factor relevant. Dar constituie o problemă majoră pentru Franţa şi Liga Arabă.
Interesul strategic al S.U.A., în relaţia cu Libia – susţine Jordan – trebuie bine precizat:”Acolo este lumea a treia, o naţiune musulmană, o societate tribală, pe care noi nu o înţelegem. Şi nu ne putem implica într-un alt război civil. Asta este îngrijorarea mea în privinţa Libiei. Afirmaţia unor oficiali americani, că S.U.A. doar a deschis uşa, în Libia, pentru francezi şi englezi, este ca şi cum noi le subvenţionăm interesele de securitate, în timp ce ei nu ne subvenţionează reforma sănătăţii.”
Unde este adevărata criză
Întrebat ce crede despre predarea comenzii operaţiunii aeriene, de către americani, fostul secretar de stat Henry Kissinger a declarat la „Fox News”: ”Presupun că va fi predată comanda unui comandament NATO, cu o dominantă franco-engleză. Suntem parte într-o operaţiune militară, am angajat forţele militare, într-o anumită măsură, şi vom fi judecaţi după rezultat. Şi dacă acesta va fi că Gaddafi va rămâne în funcţie, Libia divizată, sau sub conducerea sa consolidată, atunci acţiunile S.U.A. vor fi de neînţeles, de oamenii care observă conduita noastră internaţională. Estimez că rezultatul va fi răsturnarea lui Gaddafi de la putere. Apoi vor fi necesare eforturi internaţionale, pentru a crea o structură politică. Nu trebuie să trimitem trupe americane acolo. Dar nu putem să plecăm şi să afirmăm asta, pur şi simplu. Libia nu este principalul show! Adevărata criză este în Golful Persic. Adevărata problemă este dacă Iranul va domina Golful. Trebuie să fim atenţi la această zonă. Să păstrăm forţele militare disponibile pentru aceasta. Gaddafi are mult sânge american pe mâinile lui. Este un lider detestat. Trebuie să ne gândim la consecinţele acestei operaţiuni, nu doar să ne oprim – odată ce lucrurile au fost pornite -, fără ceva rezultate. ”
Ce va urma
Pe plan militar, aria de manevră a forţelor terestre libiene a fost puternic diminuată. Apărarea antiaeriană a fost dezarticulată. Trecerea operaţiunii aeriene de la comanda americană, la una corespunzătoare forţelor aliate participante, nu va afecta protejarea zonei răsăritene a ţării, controlată de rebeli.
Chiar dacă unele posturi de televiziune, de peste Ocean, prezintă situaţia din Libia ca şi cum colonelul Muammar Gaddafi este pe punctul de a pierde puterea, la Pentagon lucrurile sunt privite mai realist.
Transmiterea în direct, de către televiziunea de stat libiană, a diferitelor luări de poziţie ale şefului de stat libian, demonstrează menţinerea unui nucleu încă puternic al loialiştilor actualului regim.
Semnalul public dat de Henry Kissinger – vizând Iranul – coincide cu amplificarea manifestaţiilor de protest în Siria, unde rămânerea la putere a preşedintelui Bashar al-Assad pare a fi – conform unor diplomaţi egipteni – o chestiune valabilă doar pe termen mediu.
Iar la Teheran, preocuparea de acum a liderilor actuali a devenit – afirmă ministrul de externe Ali Akbar Salehi – extinderea sancţiunilor unilaterale, de către S.U.A.,„ca parte a eforturilor Washingtonului de a-şi proteja supremaţia sa.”
Cu ani în urmă am asistat la două momente inedite, prilejuite de vizita la Bucureşti a şefului de stat libian, Muammar Abu Minyar al- Gaddafi.
Evocarea lor are o anumită relevanţă, pentru înţelegerea modului de a fi al acestui lider arab, vizat de o nouă mutare geopolitică pe tabla de şah a Orientului Mijlociu.
Bodyguarzi cu…şarm
Chiar la coborârea din avion, a lui Gaddafi, oficialii români au fost surprinşi de faptul că două libience tinere – echipate cu ţinute militare kaki, centuri maro, bocanci negri şi pistoale mitralieră, cu pat rabatabil – erau tot timpul în preajma preşedintelui Libiei.
Una dintre ele l-a însoţit, ca o umbră, până la podiumul unde Gaddafi a urcat, împreună cu omologul român, pentru a primi defilarea gărzii de onoare.
A doua a surprins total dispozitivul autohton de securitate, deoarece s-a postat exact pe direcţia de înaintare a comandantului gărzii. Îi stătea bine cu cosiţele împletite la spate, unde avea şi pistolul-mitralieră, pe care îl ţinea, de ţeavă, cu palma mâinii drepte.
Imaginea era fermecătoare, deoarece, la ora aceea, nu existau luptătoare în armata română. Cum garda de onoare îşi continua neabătută defilarea, iar libianca nu se mişca din locul menţionat, un colonel din dispozitivul de securitate s-a îndreptat surâzător spre juna în uniformă, i-a şoptit ceva la ureche, chiar a cuprins-o uşurel de umeri, pentru a o îndepărta de pe direcţia de înaintare a militarilor români.
Ulterior, am aflat rostul celor două conaţionale ale lui Gaddafi. Erau bodyguarzi, aleşi după un criteriu surprinzător. Conform specialiştilor în antrenarea gărzilor de corp, o femeie este mai rapidă, în reacţii, la un atac terorist, cu câteva fracţiuni de secundă.
Iar cele două „umbre” ale preşedintelui libian mai aveau, în afara armamentului la vedere, şi mici stilete, plasate discret la nivelul cocului, pentru a fi rapid aruncate spre potenţialii agresori.
Al doilea moment s-a petrecut la încheierea vizitei oficiale a lui Muammar al-Gaddafi, când în aeronava libiană a fost încărcat un sicriu metalic. Cei ce l-au adus au urcat apoi la barul aeroportului Otopeni, unde şi-au cumpărat cartuşe de ţigări Kent şi sticle de whisky.
La o cafea servită fără grabă, nu s-au ferit să explice că persoana decedată este rudă cu preşedintele libian, care, din…greşeală, l-a împuşcat la partida de vânătoare organizată de români în onoarea sa.
Teama de atentate şi lichidarea, fără menajamente, a opozanţilor, fie aceştia şi de acelaşi sânge cu el – iată două trăsături ale lui Gaddafi.
O discrepanţă evidentă
Harta Orientului Mijlociu a devenit cel mai nou obiect de utilitate publică, din cabinetele liderilor politici interesaţi de soarta lumii arabe.
Pentru conducătorii Arabiei Saudite, Kuweitului, Qatarului şi Emiratelor Arabe Unite există o singură întrebare: când le vine rândul?
După Tunisia şi Egipt, care şi-au alungat preşedinţii de la putere, Yemen şi Bahrein, încă marcate de manifestaţiile de stradă, Libia face o notă discordantă.
Conform opiniei lui Jean-Yves Moisseron, economist la Institutul de Cercetare pentru Dezvoltare, din Franţa, un parodox al evenimentelor din ultima decadă este acela că revolta se extinde în ţările arabe bogate: ”Nivelul de trai al unui locuitor din Bahrein este identic cu acela al unuia din Franţa! Măsurată prin prisma Produsului Intern Brut, bogăţia Libiei o depăşeşte pe aceea a Turciei şi chiar pe aceea a României şi a Braziliei. Libia este de două ori mai bogată decât Tunisia.”
Demonstraţiile şi confruntările de stradă, dintre nemulţumiţi şi forţele de ordine, sau grupurile favorabile actualilor lideri din Yemen, Bahrein şi Libia indică o mutaţie istorică, produsă de un decalaj ignorat de şefii de stat cu puteri absolutiste.
Este vorba, după părerea lui Moisseron, de discrepanţa evidentă„dintre dezvoltarea economică, care determină, peste tot, un mod de viaţă înscris în modernitate, şi menţinerea regimurilor politice depăşite, cel mai adesea încarnate de şefi de stat îmbătrâniţi, caracterizaţi de un incredibil imobilism.”
Dincolo de pretexte
Ultima frază, deşi formulată la Paris, exprimă o viziune pe care o împărtăşesc, acum, liderii importanţi ai lumii occidentale. Toţi fiind conştienţi că „mecanismul dominoului” a fost declanşat de cei cu o experienţă îndelungată în răsturnarea, în diferite forme, a dictatorilor, inclusiv prin recurgerea la soluţia „manu militari”, fie utilizând forţele armate autohtone, fie recurgând la trupe de elită, capabile să extragă dintr-o capitală, sau alta, lideri precum Manuel Antonio Noriega Moreno, care a condus Panama, între 1983-1989.
De altfel, ziarul „The Washington Times”, din 21 februarie a.c., a inclus un editorial intitulat “Momentul Sputnik al lui Al Qaida”, care începe şocant: ”Luptători Al Qaida au declarat un emirat islamic în nord-estul Libiei şi liderul acestei naţiuni nord-africane pare a fi părăsit ţara. Probabil că, în curând, va fi timpul ca infanteriştii marini americani să reviziteze ţărmurile din dreptul oraşului Tripoli.”
Dar Gaddafi a rămas în ţara sa, unde nu există niciun partid politic. Societatea libiană fiind controlată de aşa numitele comitete revoluţionare, care administrează, de facto, pactul social dintre dictator şi populaţia beneficiară a extraordinarei rente petroliere a Libiei, devenită astfel cel mai bogat stat din Africa.
Petrolul libian este exportat astfel: 37,7% în Italia, 10,1% în Germania, 8,4% în Franţa, 7,9% în Spania, 5,9% în Elveţia, 5,3% în Statele Unite, 24,7% la alte state. Procentaje ce explică declaraţiile prudente ale unor oficiali occidentali şi radicalismul altora, în legătură cu reacţia dură a dictatorului libian, faţă de manifestaţiile celor care-i doresc plecarea de la conducerea ţării.
Deciziile luate de S.U.A. şi China, de a sprijini evacuarea conaţionalilor aflaţi în Libia, ca turişti, diplomaţi sau muncitori la firme de construcţii, indică acutizarea confruntărilor violente, între manifestanţi şi partizanii lui Gaddafi.
Însă 80% din populaţie este tânără şi locuieşte în oraşe, unde urmăreşte postul TV Al-Jazira, utilizează telefoanele mobile şi reţelele sociale, pe Internet. Acestea sunt reperele sensului ireversibil al schimbării. Mai ales că 30% din libieni sunt şomeri.
Mutaţiile politice din Tunisia şi Egipt, vecinii Libiei, arată că apune vremea regimurilor arhaice şi totalitare – ce doreau o populaţie educată, dar fără acces la democraţie.
La nici 24 de ore, după anunţul preşedintelui Egiptului, Hosni Mubarak, făcut la televiziunea publică, conform căruia nu intenţionează să mai candideze la alegerile prezidenţiale din toamnă, şeful statului yemenit, Ali Abdullah Saleh, considerat un aliat fidel al SUA împotriva Al Qaeda, a declarat, pe 2 februarie a.c., că nu va căuta să extindă preşedinţia sa, la finalul a trei decenii de când se află în fruntea Yemenului.
Agenţia Reuters precizează că mandatul său actual expiră în 2013.
Iată cum ceea ce părea un simplu artificiu jurnalistic – comparaţia mutaţiilor previzibile pe mapamond, în 2011, cu aplicarea celebrului Principiu al dominoului, ecranizat magistral peste Ocean – devine, treptat, o realitate de netăgăduit.
Atent la protestele care s-au finalizat cu fuga din ţară, pe calea aerului, în Arabia Saudită, a fostului preşedinte al Tunisiei şi la evenimentele care au pus practic capăt hegemoniei lui Hosni Mubarak, la cârma Egiptului, Saleh caută să tempereze spiritele adversarilor.
Nu oricum, ci promiţând conaţionalilor săi că nu va nominaliza pe… fiul său la conducerea guvernului!
Ceea ce echivalează cu recunoaşterea publică a faptului că modelul sirian, de succesiune, la preşedinţie, a fiului şefului statului în funcţie, ratat la Cairo, nu va fi urmat nici la Aden.
În schimb, Ali Abdullah Saleh a cerut opoziţiei să înceteze protestele declanşate, cu participarea a nu puţini yemeniţi. În faţa reprezentanţilor parlamentului şi a principalilor comandanţi din armată, Saleh a afirmat răspicat: „Am prezentat aceste concesii în interesul ţării. Interesele patriei sunt mai presus de cele personale! Nu va fi nicio prelungire a mandatului meu, nicio moştenire a puterii, nicio resetare a ceasului politic”.
Ultima precizare, fiind o referire la propunerile partidului de guvernământ de a institui limite ale mandatelor, variantă apreciată de opoziţie ca un mecanism menit să îi permită să conducă din nou.
Neaşteptatele sale declaraţii au fost făcute exact în preziua unei mari adunări populare, iniţiată de opoziţie, numită“Ziua Furiei”. Organizatorii acesteia consideră că manifestaţia va indica lumii arabe, în mod special, şi comunităţii internaţionale, în general, forţa poporului yemenit. Cel dornic să urmeze exemplul tunisienilor şi egiptenilor, cerând, iniţial, schimbarea guvernului de la Aden.
Apelul preşedintelui Saleh, către forţele de opoziţie, de a stopa protestele planificate, nu poate şterge cu buretele istoriei realitatea tristă că Yemenul este pe cale de a deveni un stat eşuat.
Acum, autorităţile centrale încearcă – cu sprijinul forţelor speciale americane – să combată insurgenţii recrutaţi şi instruiţi de organizaţia teroristă Al-Qaida, să facă pace cu rebelii şiiţi din nord, şi să anihileze mişcarea separatistă din sudul ţării.
Un efort dinamitat de adevărul trist că, din trei yemeniţi, unul suferă de o foame cronică.
Saleh a făcut deja unele concesii privind limitarea mandatelor prezidenţiale. El a mai promis să majoreze salariile funcţionarilor publici şi cele ale personalului militar cu aproximativ… 47 dolari pe lună.
Asta în condiţiile în care aproximativ 40% din populaţie trăieşte cu mai puţin de 2 dolari pe zi!
Conform actualelor prevederi constituţionale, mandatul preşedintelui Saleh expiră în 2013.
Săptămâna trecută, cei ce se opun lui Saleh şi partidului său au reuşit să adune circa 16.000 de oameni, care au scandat lozinci antiguvernamentale, cerând plecarea de la putere a actualului executiv. Unii manifestanţi au cerut ca şi preşedintele Yemenului să nu mai rămână în fruntea statului.
Până la urmă, Ali Abdullah Saleh a respectat înţelepciunea populară yemenită: “Nu ofta, pentru că duşmanul tău te va auzi şi se va bucura.”
Interesul general | Ion Petrescu | 
November 5, 2011 07.30 | 
Comments (0) 
Subscribe
