A párbeszédet a Béla Markó/ În dialog cu Marko Bela
În ce context a fost rostită această urare? Puteţi afla apăsând AICI!
În ce context a fost rostită această urare? Puteţi afla apăsând AICI!
Amiralul Robert Willard a predat comanda Comandamentului Forţelor Armate ale Statelor Unite, din Oceanul Pacific/PACOM, amiralului Samuel Locklear, pe timpul ceremoniei organizate la Baza Militară H.M. Smith, din Hawai.
Un asemenea ceremonial nu există în Armata României, supusă abuzurilor clasei politice, obişnuită să destructureze performanţa profesională a militarilor de carieră cu apeductele… pardon, cu vivandierele UDMR, PNL şi PDL.
Reîntors dintr-un judeţ încins de arşiţa verii, unde ţăranii se uită în fiecare seară la buletinul meteo difuzat pe micul ecran, sperând la o ploaie mântuitoare, pentru pământul atât de hrănitor al acestei ţări, am citit povestea liderului UDMR, naivul Kelemen Hunor, pentru concetăţenii de naţionalitate română.
Cineva trebuie să-i spună acestui purtător de carte de identitate, cu numele României, câteva lucruri limpezi.
Doar el singur îşi imaginează că sperie 20.000.000 de europeni trăitori în statul naţional unitar român.
După cum se vede, nu i-am trecut la socoteală pe minoritarii maghiari şi secui.
1.) Din rândul comunităţii vorbitoare de limbă maghiară, un pescuitor în ape tulburi a vorbit iniţial de ieşirea în stradă a concetăţenilor ce se declară unguri, la început paşnic, apoi vor mai vedea ei.
La rândul său, liderul UDMR Kelemen Hunor nu exclude posibilitatea ca locuitorii din Harghita şi Covasna să iasă în stradă şi să protesteze paşnic faţă de reorganizarea administrativ-teritorială, apreciind că protestul este un mijloc democratic prin care oamenii pot să îşi spună părerea despre un lucru sau altul.
Nici vorbă de vreun posibil recurs la arme. Interesant, nu-i aşa?
2.) Să iasă! Să demonstreze cât vor!
Precum sindicaliştii rezervişti, sau cei din rândul poliţiei.
Care nu au obţinut nimic, dar au respectat legea ţării româneşti.
3.) Vrea domnul Hunor manifestaţii violente, ca în Grecia?
S-ar putea să aibă o deziluzie.
Şi să nu vadă picior de purtător de uniformă în arealul ales pentru protestele declarate a fi paşnice.
4.) Crede că Ungaria va mişca vreun deget pentru a da lecţii cui visează, în secret, actualul premier maghiar?
Poate în secunda întâi, deoarece în următoarea, aşa cum am mai scris, va fi chemată la raport, la Bruxelles, prin reprezentanţii săi – civili. Şi militari.
5.) O tulburare artificială a apelor în Transilvania ar avea şi un efect benefic – grăbirea amplasării escadrilelor de avioane de vânătoare americane F-16, la Câmpia Turzii.
Bună ca bază pentru antrenamente şi misiuni pe termen nelimitat.
6.) Ce simte Kelemen Hunor, cunoaştem.
Dar ce simt 20.000.000 de români mai contează, sau nu?
7.) Cu ce informaţii tendenţioase alimentează echipa sa presa de la Bucureşti ştim.
Dar ce anume nu-i spun lui conaţionalii unguri a dorit să afle?
8.) Liderul UDMR nu are talent la glume, dovadă afirmaţia inodoră, incoloră şi lipsită de sânge în instalaţii:
“Intenţia noastră este ca un astfel de subiect privind reorganizarea să fie repede stins şi dacă nu există consens în coaliţie să lăsăm totul şi să revenim mai târziu, peste un an, peste o jumătate de an”.
Va mai fi atunci ministru?
9.) Dacă ar fi să dau crezare unei ipoteze generată dintr-o zonă de intelligence, guvernul Boc se va menţine şi după scoaterea reprezentanţilor UDMR din fotoliile ministeriale.
Doar sunt destui parlamentari şantajabili, cu dosare pregătite pentru DNA, inclusiv de la formaţiunea agitatoare a lui Kelemen Hunor.
Ar mai fi ceva. Paharul multor români s-a umplut.
Şi după ce unii dintre ei au defilat cu familia, prietenii, cunoscuţii sau chiar singuri, pe podul lui Sorin Oprescu, din Bucureşti, bate un vânt de libertate ca în decembrie 1989.
Cu diferenţa că acum armata nu mai poate fi prostită şi nici trupele M.A.I. induse în eroare.
Măcar de ultima frază să ţină cont naivul european – pe repede înapoi…- Kelemen Hunor.
Exact acum cinci ani, mă aflam în misiune,
ca jurnalist simplu, al Armatei României,
în spaţiul românesc dorit a fi transformat în Quebec-ul intracarpatin,
de cei ce mai încearcă, fără nicio şansă, detrunchierea statului român.
Atunci am fost mândru de Preşedintele ţării mele.
Şi m-am bucurat,
când şeful Statului Major General al Armatei Naţionale
mi-a încredinţat misiunea, de onoare,
de a conduce,
două echipe, de jurnalişti militari,
cei mai buni cameramani,
cei mai buni fotoreporteri,
cei mai modeşti iubitori de ţară,
în oraşele
Odorheiu Secuiesc şi Târgu Mureş,
pregătite de ilegala formaţiune antinaţională,
să spele orgoliul unui imperiu defunct,
cum zicea liderul UDMR de atunci,
cu sângele celor ce îi considerau,
naivi,
egalii lor,
în Patria pe veci română.
Încă de la plecarea în misiune,
am simţit viermele trădării în rândurile
unor nevolnici
purtători de uniforme militare româneşti.
Un pezevenghi – al cărui vocabular cotidian,
era bazat pe trivialităţi
rostite ca orice mascul
supus acasă muierii slabe de voce,
dar dominatoare în cele tainice -,
a şi raportat unei directorese,
ce habar nu avea de limba română,
dar fusese instalată la cârma imaginii publice
a Oştirii Române (!),
de U.D.M.R.,
că un ofiţeraş ca mine,
a avut îndrăzneala să execute
ordinul liderului Statului Major General,
şi să o ignore pe purtătoarea de buric gol,
fustă şi minte scurtă,
care confunda presa militară cu B.B.C.,
varianta agramată din Alba Iulia.
A urmat telefonul
altui saltimbac.
Unul care nu ar fi pupat o funcţie în Bucureşti,
dacă nu îl trăgea de păr
acelaşi şef al S.M.G..
Acest eunuc,
devenit servitor,
nevorbitoarei de limbă curată română
mi-a ordonat să revin,
cu cele două echipaje
– ne aflam deja la Ploieşti –
în Capitală.
Subordonaţii mă urmăreau cu atenţie.
Pe faţa mea se citea furia.
În Patria Mea, România,
eu, ofiţer al Armatei Naţionale,
să primesc ordin,
de la un trădător,
ca să execut dispoziţia udemeristă,
de a nu fi prezent,
în oraşele ţării mele,
nu ale Ungariei,
ca jurnalist având drept arme
doar ochii şi dragostea de ţară!
I-am spus să îl sune pe cel ce mi-a dat ordin.
A revenit, la telefon, albit la voce,
după câteva minute:
– Executaţi misiunea ordonată iniţial.
Noi – adică el şi udemerista – nu ştim nimic…
Dacă se întâmplă ceva sunteţi singurul răspunzător!
Atunci mi-a fost dor de mareşalul Ion Antonescu!…
Am continuat misiunea până la Miercurea Ciuc.
În satele şi oraşele transilvane era linişte.
Oameni normali, într-o ţară bântuită de grija zilei de mâine.
Pâine. Serviciu. Grijă pentru copii.
A doua zi, cele două echipaje s-au despărţit.
Unul era condus de mine.
Celălalt, de cel mai natural teleast al televiziunii publice,
rugat de Victor Stănculescu să aducă o boare de prospeţime
la emisiunile militare de televiziune.
Un român curat, un ardelean cunoscător al limbii maghiare,
un semen echilibrat şi
un ofiţer cu bun simţ – colonelul Benone Neagoe.
Când am sosit la locul adunării, în Tg. Mureş
am fost martor la un freamăt, pe stradă:
– Vine Traian Băsescu! Vine…
Nu era băşcălie. Nu era ironie.
Brusc, concetăţenii de altă etnie deveniseră îngânduraţi.
Simpla posibilă prezenţă a preşedintelui României,
schimba proiecţia unui eveniment în curs de desfăşurare.
Ca şi în decembrie 1989, în 15 martie 2006,
o mulţime de cameramani străini, nu puţini din Budapesta,
sosiseră ca hienele ahtiate de sânge,
adulmecând promise confruntări între
îngăduitorii români şi întâmplătorii lor concetăţeni.
Am parcurs pe jos piaţeta în care se adunau cei chemaţi la miting.
Şi pentru a fi corect cu adevărul istoric
trebuie să arăt că veneau
îmbrăcaţi ca pentru slujba de la biserică.
Cu familia. Cu coroane de flori, purtând un tricolor deloc românesc.
Depuneau jerbele şi se postau în mulţime. Disciplinaţi.
Fără murmur. În linişte. Demni.
Am aruncat o privire spre acoperişuri.
O puzderie de bărbaţi îmbrăcaţi în haine civile, tunşi scurt,
aveau pregătite aparate de fotografiat şi camere digitale de filmat.
M-am întrebat atunci, în sinea mea,
de ce mai era nevoie de prezenţa noastră,
dacă totul se desfăşura în ordine, firesc,
ca la mitingul unei formaţiuni politice
cu doleanţe proprii.
Au vorbit apoi, pe rând,
liderii minorităţii naţionale
ce era majoritară în ţinuturile
considerate a fi secuieşti.
Cel mai vehement a fost László Tőkés.
Atunci au apărut doi adolescenţi,
cu părul blond, îmbrăcaţi ca pentru alpinism.
Aveau rucsacuri în spate. Şi trupuri atletice.
Aidoma celor din trupele pentru operaţiuni speciale…
Au strigat de câteva ori:
– Au-to-no-mia! Au-to-no-mia! Au-to-no-mia!
Nimeni nu le-a răspuns.
Nimeni nu i-a oprit.
Nimeni nu i-a atenţionat.
Siguri pe ei, cei doi au străbătut mulţimea minoritarilor,
care parcă nici nu îi vedeau, nici nu îi auzeau…
Şi au dispărut pe o stradă lăturalnică.
Discursurile s-au încheiat.
Nimeni nu a scandat nimic. Erau doar fluturate
steagurile cu emblema Regatului Ungariei.
Mi-a plăcut disciplina maghiarilor.
Chiar şi când au apărut conaţionalii lor,
îmbrăcaţi în uniforme elegante de husari, pe cai robuşti,
cu pinteni lucitori la cizmele strălucitoare,
nimeni nu a făcut vreun gest necugetat.
Aveau însă cu toţii, în priviri, o mândrie aparte.
Apoi mulţimea s-a împrăştiat. În ordine.
În prea multă linişte. Ceva îmi scăpa…
Am revenit la Bucureşti. Eram conştient că imaginile
realizate de cameramani şi fotoreporteri
nu aveau nimic extraordinar.
M-am prezentat cu acestea la cel ce îmi încredinţase misiunea.
Doream să înţeleg…
Surâzător, liniştit, mulţumit că totul s-a terminat cu bine,
acesta mi-a explicat:
– Cu o zi înainte, pe 14 martie 2006, din ordinul preşedintelui Statelor Unite,
George W. Bush, Condoleezza Rice, ca secretar de stat,
a telefonat la Budapesta, direct la cabinetul premierului maghiar:
“Dacă mâine, pe 15 martie vor fi provocări, confruntări etnice
soldate cu vărsări de sânge, preşedintele S.U.A. vă va considera
principalul vinovat. Luaţi-vă măsuri să nu ajungeţi în situaţia asta.”
Un asemenea apel telefonic nu ar fi fost niciodată ordonat şi efectuat
dacă nu ar fi căzut la datorie, în Afganistan, simplii militari români!
America nu-i uită pe cei ce nu îşi precupeţesc viaţa, pentru cauza sa.
Nici până azi nu a fost dislocat vreun contingent maghiar,
alături de trupele americane,
în vreun teatru de operaţiuni militare.
Este temeiul pentru care, acum, la 15 martie,
merită un singur gând
minoritarii din inima ţării noastre:
să aibă o viaţă tihnită.
Ferită de învrăjbiri menite a rămâne în negura trecutului…