Minciuni în serie…

Ceea ce este amuzant, în relatarea loviturilor aeriene israeliene, asupra unor obiective siriene – ca urmare a unor transferuri de armament, către organizaţia Hezbollah, aliata Iranului şi a regimului de la Damasc – este precizarea finală, conform căreia avioanele de luptă ale Israelului au stat în afara spaţiului aerian al Siriei şi au tras de acolo, asupra ţintelor stabilite de conducerea Tzahal – armata statului evreu.

Cum autorităţile libaneze s-au plâns de bombardamentele israeliene, confirmând raiduri ale unor escadrile de luptă israeliene, reiese că avioanele respective au tras spre Siria din spaţiul aerian al… Libanului, fără a fi incomodate de eventuale tiruri ale artileriei armatei libaneze sau/şi ale miliţiilor Hezbollah. Care Hezbollah ameninţa, mai alaltăieri, că intră Iranul cu trupe în Siria, pentru a salva actualul regim. Minciuni în serie…

Seria nr.163 – piloţi de luptă în Tzahal

Pentru prima oară, cinci femei – cel mai mare număr de personal feminin înregistrat vreodată la acest tip special de instruire – au finalizat cursul destinat formării piloţilor de luptă din Tzahal/IDF/Forţele de Apărare ale Israelului. După cum a precizat IDF Spokesperson – structura de relaţii publice, extrem de eficientă a armatei israeliene, a se vedea şi videoclipul postat mai jos – seria nr. 163, a acestui curs de zbor, are un număr record de absolvenţi.

Ceremonia de absolvire s-a derulat pe 29 decembrie, anul trecut, la Baza Forţelor Aeriene de la Hatzerim. Piloţii au finalizat un curs de trei ani. În acest timp, ei au fost instruiţi atât ca piloţi de vânătoare-bombardament, cât şi ca ofiţeri, primind în final şi un grad academic de la Universitatea Ben Gurion. Au fost prezenţi la ceremonia de absolvire prim-ministrul Benjamin Netanyahu, ministrul apărării Ehud Barak, generalul-locotenent Benny Gantz, şeful Statului Major General şi generalul-maior Ido Nehuştan, comandantul Forţelor Aeriene Israeliene.

Cât de eficienţi sunt piloţii militari israelieni?

Urmăriţi imaginile de mai jos, realizate pe timpul unei lovituri aeriene asupra unui arsenal al organizaţiei Hamas, din Gaza.

Dezvăluire a organizaţiei “Peace Now”

Militari ai Tzahal, însoţiţi de reprezentanţi ai administraţiei civile israeliene au percheziţionat, pe 16 septembrie a.c., grădiniţa Tuyour al-Jannah, din complexul beduin al satului Anata, în districtul Ierusalim.

Ei au anunţat – pe cei ce locuiesc acolo -, că grădiniţa respectivă va fi demolată, într-o săptămână.

Oficialii israelieni au fotografiat grădiniţa şi şase case învecinate, sub pretextul că nu au autorizaţie de construcţie.

Grădiniţa a fost înfiinţată în anul 2009 şi se ocupă de 43 de copii, din comunitatea locală.

Directorul Societăţii de Beduini din Ierusalim, Muhammad Kreishan a declarat că oficialii israelieni i-au înmânat un ordin de demolare, pentru grădiniţă, în decurs de o săptămână.

Dacă aceasta nu va fi demolată de palestinieni, atunci o vor face autorităţile israeliene, situaţie în care comunitatea locală va trebui să plătească costurile acestei operaţiuni distructive.

Interesant este faptul că, într-un raport dat publicităţii de grupul israelian pentru drepturile omului, intitulat Pacea Acum/Peace Now, se afirmă că autorităţile israeliene au expropriat o suprafaţă de 100 de hectare, în nord-vestul Cisiordaniei, pentru amplasarea a două aşezări evreieşti.

Decizia de expropiere a survenit ca răspuns la o petiţie a organizaţiei Pace Acum, de a demantela localităţile evreieşti Haresha şi Hayovel, pentru ca situaţia din teren să corespundă hotărârilor instanţelor de judecată.

Pe de altă parte, un palestinian a fost rănit de un glonţ, pe timpul atacului unor colonişti asupra satului Qusra, la sud de Nablus.

Palestinienii din Qusra, care recent au fost atacaţi în propria moschee, au reuşit să captureze atacatorii care s-au infiltrat acolo.

După ce au fost eliberaţi, coloniştii evrei au tras la întâmplare, spre casele palestiniene.

Ulterior, 15 vehicule blindate israeliene au avansat spre sat, unde au avut loc confruntări sporadice cu localnicii.

Dincolo de toate aceste fapte, rupte din istoria iraţională a Orientului Mijlociu, ameninţarea cu demolarea grădiniţei ori este o presiune psihologică, în săptămâna când se aşteaptă recunoaşterea, de către Adunarea Generală a O.N.U. a statalităţii Palestinei, ori este un necugetat act de provocare a localnicilor, cu consecinţe vizibile în următoarea decadă. Şi posibile victime nevinovate.

Ce face un batalion de recunoaştere, din Tzahal?

În imaginea de mai sus, realizată de fotoreporterul Abir Sultan, de la Agenţia Europeană de Presă/EPA sunt imortalizaţi soldaţi din Tzahal – armata statului israelian -, care fac parte din Batalionul de Cercetare Beduin.

Ei au participat la un exerciţiu de antrenament axat pe simularea luptei în localitate, la baza militară Tzelim, din sudul Israelului, care s-a derulat în ultima decadă a lunii iulie 2011.

După cum se poate vedea, locul instruirii este un poligon special, unde clădirile construite pentru perfecţionarea deprinderilor militarilor simulează, de facto, o localitate arabă.

La antrenamente de acest tip sunt angrenate şi purtătoarele de cosiţe din IDF – Forţa de Apărare a Israelului, adică… Tzahal.

Comandorul, Mareşalul şi loialitatea faţă de Patrie

Academia Militară – actuala Universitate Naţională de Apărare, din Bucureşti – are, în evoluţia sa postbelică, două momente total necunoscute opiniei publice, de pe plaiurile mioritice. Evocate în istoria orală, a celor ce au trăit clipe incredibile, dar cu un tâlc aparte, în perioade vitrege, din deceniile însemnate de secera şi ciocanul impuse de marea putere, pe atunci, de la Răsărit.

Primul s-a petrecut pe timpul când liderul României – oficial proclamată republică populară -, temperatul Gheorghe Gheorghiu-Dej, se străduia să găsească o soluţie pentru diminuarea tutelei Kremlinului, al cărei corolar urma să fie retragerea trupele sovietice, din ţară.

Emisarii săi, în frunte cu premierul Ion Gheorghe Maurer purtau, în deceniul şase, convorbiri succesive, extrem de curajoase, cu reprezentanţii Moscovei şi ai Beijingului, în încercarea de a media între liderii U.R.S.S. şi cei ai Chinei comuniste, care, orgolioşi, nevoie mare, nu ezitaseră să ordone trupelor, de la graniţa lor comună, acţiuni de descurajare a părţii… adverse.

Atunci, în mod deliberat, în Academia Militară erau difuzate, la ofiţerii-elevi, stenogramele discuţiilor oficiale, iar poziţiile demne ale diplomaţilor români, abilitatea lui Maurer de a domina, prin verb bine ales, pe interlocutorul bazat doar pe superioritatea numerică a populaţiei şi armatei sale, generau o mândrie din start dorită de iniţiatorii acestei instruiri originale, neinclusă în programa academică oficială.

Chiar dacă purtau uniforme ce se încheiau cu copci la gât, după modelul existent în Armata Roşie, ofiţerii cursanţi simţeau bucuria de a fi martorii eliberării treptate, a României, din chingile Imperiului Sovietic.

Şi Gheorghe Gheorghiu-Dej a reuşit împăcarea lui Stalin cu omologul chinez. Apoi, pe Hruşciov l-a convins, cu ocazia unei celebre vânători, organizate special pentru el, în România, să retragă trupele sovietice.

Pentru asta, Dej a plătit cu viaţa, fiind iradiat special, de intelligence-ul răsăritean, cu prilejul unei vizite ulterioare la Moscova.

Al doilea moment a avut loc în perioada când liderul României – devenită republică socialistă -, colericul Nicolae Ceauşescu, se străduia să îşi păstreze statutul de preşedinte care nu ia automat poziţia de drepţi, când strănuta omologul de la Moscova.

Atunci, la mijlocul deceniului nouă, din secolul trecut, ofiţerilor elevi, din Academia Militară li s-a vorbit, în aula mare, de Mareşalul Ion Antonescu. Franc. Fără mistificări.

Un istoric militar care a făcut asta cu dezinvoltură, vorbind liber nenumăraţilor cursanţi, a fost comandorul Jipa Rotaru. Cu o voce tunătoare, ca pe timp de furtună. Cu privirile aţintite în ochii uimiţi ai tinerilor ofiţeri, ce aşteptau de mult această rupere de nori. Cu recurs la documentele existente în arhivele militare.

Comandorul fulgera conştiinţele junilor locotenenţi-majori, căpitani şi maiori cu sintagme electrizante: – Mareşalul a ordonat…mareşalul a dispus…mareşalul nu a ezitat…

Fremăta sala. De emoţie. De bucurie interioară. De revenire, în forţă, la Adevărurile Naţiei Române – luminoase, în penumbră sau întunericite. De stihiile trecutului.

Cu comandorul Jipa Rotaru, eu şi camarazii mei „am mâncat istorie militară pe pâine”. Ne-a indicat direcţia. Pur naţională. Ne-a arătat unde să găsim sursele inedite. Ne-a învăţat cum să despărţim (re)sentimentele de adevărul istoric.

Când preda de la tribuna din aula mare a Academiei Militare simţeam cum zboară cu gândul peste noi, în timp, în anii confruntărilor dure, din Al Doilea Război Mondial. Unul în care Mareşalul şi-a păstrat onoarea, nevrând să trădeze aliatul de atunci, Germania.

Lovitura de stat care a urmat, prin arestarea lui şi întoarcerea armelor împotriva armatei germane, a fost şi este considerată o trădare – şi azi -, de către ofiţerii Bundeswehrului. Am constatat asta, în mod oficial, la Berlin. Nu o singură dată.

Ca unul care am avut ulterior privilegiul să îl cunosc pe locotenent-colonelul George Magherescu, cel ce a lucrat ani buni alături de Mareşal, ştiindu-i corespondenţa, transmiţându-i ordinele, însoţindu-l în cele mai diverse locuri, ascultându-i îndoielile şi fiind martor la deciziile sale irevocabile, pot scrie acum că istoricul militar Jipa Rotaru ne-a spus adevărul despre Ion Antonescu.

Într-un moment când noi înşine, ca tineri ofiţeri, căutam un model rupt de societatea în care trăiam. Un comandant validat de front. Cu victoriile şi înfrângerile inevitabile. Un bărbat de stat, nu un preş în faţa puterilor trecătoare ale vremii.

Magherescu îmi spunea – după ce am aşteptat o jumătate de oră, în antecamera biroului lui, din casa veche, unde trăia, în Bucureşti, asta ca să mă învăţ cu protocolul de la Cabinetul Mareşalului! – retrăind clipe trecute cu ochii deschişi :
– Ion Antonescu a fost un sfânt! Un om fără de partid. A scris liderilor de partid invitându-i să preia puterea. L-au refuzat.

Nu. Ion Antonescu nu a fost un sfânt. Dar şi-a iubit ţara.

A fost soluţia cea mai bună, aleasă de regele Carol al II-lea, pentru ca România, cu un teritoriu amputat samavolnic, în 1940 – la est, sud şi vest – să rămână cu acel areal pământesc menit a-i pregăti reîntoarcerea la graniţele naţionale din 1918.

Iar liderii partidelor istorice preferau să mimeze opoziţia, fiind conştienţi că, pentru moment, era preferabil un generalisim ca Antonescu, de care se puteau delimita fără a păţi nimic, rămânând imaculaţi în perioada ulterioară, când sperau să revină, cu sprijinul statelor occidentale, la putere. O iluzie pe care au plătit-o scump…

Pe 28 aprilie 2011, magister Jipa Rotaru rostuieşte şapte decenii pe răbojul vieţii sale. Nu se cuvine să judec aici decât ipostaza sa de mentor al atâtor ofiţeri elevi, martori, în Academia Militară, ai pasiunii sale pentru restabilirea adevărului istoric, despre Mareşalul Ion Antonescu – cel pus între paranteze, în manualele de istorie, doar pentru că a fost învins, prin trădare, la Palatul Regal, pe 23 August 1944.

Dacă ar fi învins, ar fi avut statui în fiecare oraş…

Aşa şi-a asumat fără frică soarta. Şi a rămas în istoria lumii ca singurul general condamnat la moarte, care a ordonat chiar el plutonului de execuţie, să deschidă focul asupra sa.

După 1990, discipoli ai profesorului universitar dr. Jipa Rotaru au reuşit, pentru scurt timp, să amplaseze, în aula unde le predase mentorul lor despre Mareşal, efigia lui Ion Antonescu.

Care a rămas acolo până ce noii aliaţi, de peste Ocean, şi-au dat seama ce simbol, puternic, mai reprezenta Conducătorul Statului, din anii ultimei conflagraţii mondiale, asupra ofiţerimii postdecembriste, dornică de ordine şi linişte, într-o societate dominată de un haos bine calculat, menit a ascunde jaful, la drumul mare, al avuţiei naţionale.

Erau ani când istoricul militar Constantin Hlihor a scos primul la lumină filmul execuţiei Mareşalului, pe care l-au… cosemnat colegi temerari, precum Mircea Socolov şi Ion Emil, tocmai pentru a apăra, prin echipă, o iniţiativă ce putea atrage represalii, ducând până la îndepărtarea lor din armată. Când am dus acest film la Ministerul Apărării din Chişinău, polcovnicii slavi, din somptuoasele birouri, s-au îngălbenit subit la chip…

Nici ambasada americană din Bucureşti, nici ministrul apărării care a pus în practică o indicaţie verbală a acesteia, nu au avut curajul să ceară expres scoaterea tabloului lui Ion Antonescu, din Academia Militară. Un asemenea ordin ar fi atras o reacţie imprevizibilă a ofiţerilor români, de care se temea chiar Ion Iliescu, preşedintele de atunci al ţării.

S-a găsit, peste noapte, o soluţie pragmatică.

Tabloul rămânea, dar apărea inscripţionarea “criminal de război.”

Dar o asemenea etichetă nu a apărut pe tabloul unui general israelian, ştiut că a ordonat represalii sângeroase împotriva manifestanţilor arabi, pe timpul Intifadei palestiniene!

Un lucru normal. De vreme ce generalii Tzahalului – armata Israelului, au fost mereu victorioşi.

La 70 de ani, comandorul în rezervă Jipa Rotaru este mărturia vie a unui mod lucid de raportare, la memoria Mareşalului ce a condus România în cei mai grei ani de război, din veacul trecut.

Ofiţerii ce i-au fost cursanţi îi datorează şi lui tăria loialităţii faţă de Patrie, probată în vitregiile ulterioare, precum cea din 1989, care le-a marcat decisiv cariera militară.