Preşedintele Barack Obama aruncă o minge de fotbal (american) pe terenul de la Soldier Field/Câmpul Soldatului, după cina de lucru a NATO, în Chicago, Illinois, pe 20 mai, 2012.
Fotografie de Pete Souza
Din afirmaţiile preşedintelui Barack Obama, la conferinţa de presă dedicată rezultatelor Summit-ului NATO din Chicago:
– Acesta a fost o acţiune mare, la care au vorbit aproximativ 60 de lideri mondiali, ca să nu mai spunem de alţi oameni, care şi-au exercitat libertatea de exprimare şi de întrunire, chiar libertăţile pe care alianţa noastră le apără.
– NATO a fost piatra de temelie a securităţii comune, a libertăţii şi prosperităţii pentru aproape 65 de ani. Una care nu doar a durat. Ci a prosperat, deoarece naţiunile noastre sunt mai puternice atunci când suntem împreună. Am văzut asta, desigur, cel mai recent în Libia, unde NATO a acordat capacităţile pe care nimeni altcineva din lume nu le are.
– Ca preşedinte, una dintre priorităţile mele, de politică externă, a fost de a consolida alianţele noastre, inclusiv NATO, şi asta este exact ceea ce am făcut. Cu doi ani în urmă, la Lisabona, am luat măsuri în mai multe domenii, care sunt critice pentru viitorul alianţei noastre şi am promis că, în Chicago, vom face mai mult. În ultimele două zile, asta am şi făcut.
– În primul rând, am ajuns la un acord privind o serie de măsuri de consolidare a capacităţilor Alianţei de apărare în următorul deceniu. În conformitate cu conceptul strategic am fost de acord la Lisabona – conform scopului nostru de a îndeplini articolul 5, angajamentul nostru pentru securitatea noastră colectivă -, am convenit să achiziţionăm o flotă de aeronave pilotate de la distanţă/drone, să consolidăm serviciile de informaţii, supraveghere şi cercetare. Am fost de acord să continuăm patrulele aeriene în spaţiul aliaţilor noştri baltici, care reflectă angajamentul nostru ferm la apărarea colectivă. Am convenit, de asemenea, pe o combinaţie de forţe convenţionale, nucleare şi de rachete de apărare antirachetă de care avem nevoie, şi mai important, am fost de acord cu privire la modul de a plăti pentru ele, care include punerea în comun a resurselor noastre, în aceste vremuri economice dificile.
– Acţionăm mai departe cu apărarea antirachetă, şi am convenit că NATO declară o capacitate interimară pentru sistem. Contribuţia Americii la acest efort va fi o abordare în etape, în domeniul apărării europene antirachetă. Şi vreau să felicit pe aliaţii noştri, care şi-au asumat şi joacă un rol de lider în domeniul apărării antirachetă. Radarul nostru de apărare, în Turcia, va fi plasat sub controlul NATO. Spania, România şi Polonia au fost de acord să găzduiască active cheie ale Statelor Unite. Olanda va moderniza radare, şi aşteptăm contribuţii şi de la alţi aliaţi.
– Deoarece acest sistem nu are ca scop şi nici nu subminează descurajarea strategică a Rusiei, voi continua să cred că apărarea antirachetă poate fi o zonă de cooperare cu Rusia.
Un subiect la ordinea zilei – scutul american antirachetă, care urmează a fi amplasat în Europa. Doi interlocutori, cu opinii complementare. Şi un brainstorming, cu luciri de Capă şi Spadă.
Steven Pifer – un ofiţer în rezervă, din structura de intelligence a diplomaţiei americane -, care conduce acum iniţiativa de control al armamentelor, de la Institutul Brookings, peste Ocean, a publicat un punct de vedere cu un titlu relativ surprinzător: Rusia poate fi un aliat al NATO.
El susţine că deşi discută, de luni bune, posibila cooperare în domeniul scutului antirachetă, oficialii NATO şi cei ruşi sunt departe de un posibil acord.
Moscova invocă ameninţarea pe care o reprezintă scutul american antirachetă pentru pentru forţele strategice ruse.
Iar americanii recunosc că deşi fosta administraţie prezidenţială a lui George W. Bush a crezut că se poate face o departajare între strategia ofensivă şi rachetele defensive, interdependenţele există şi azi.
Dacă SUA şi Federaţia Rusă au produs interceptoare capabile să anihileze rachetele balistice intercontinentale, ale celeilalte părţi şi submarine dotate cu rachete de acelaşi tip, apare situaţia în care, la nivelul scutului antirachetă, se poate crea avantajul strategic decisiv.
Într-o încercare vizibil diplomatică, de a tenua temerile Rusiei – opinia sa fiind publicată la Moscova – Steven Pifer susţine că este dificil de a vedea, totuşi, cum racheta interceptoare Standard SM-3, elementul de bază al scutului american antirachetă, în Europa, ar putea genera o asemenea ameninţare.
Actualul interceptor SM-3 Bloc IA are o rază de acţiune de mai puţin de 1000 de kilometri şi este prea încet pentru a anihila, în aer, rachetele balistice intercontinentale ruse.
De altfel, şeful Agenţiei de Apărare Antirachetă a invitat experţi ruşi să asiste la şedinţele de tragere efectuate cu SM-3, folosind senzorii proprii, pentru a confirma acest lucru.
Nu mai puţin adevărat este şi faptul că Pentagonul are în vedere modernizarea capacităţilor SM-3, astfel încât, în anul 2020, varianta SM-3 Bloc IIB să fie în măsură să intercepteze rachete intercontinentale, cele rudimentare aflate în producţie, la Teheran, dar nu sofisticatele rachete ruse…
Afirmaţie simpatică, care nu va produce decât surâsuri ironice la Comandamentul Forţelor Stategice din Rusia.
Moscova menţine solicitarea de a primi o garanţie legală, că interceptoarele americane nu vor fi îndreptate contra rachetelor strategice ruse.
O cerere ce a produs un refuz iniţial al Casei Albe, la sugestia, documentată, a Pentagonului, care nu poate accepta să îşi lege singur o mână – defensivă – în faţa unui potenţial rival.
Acum, Barack Obama ar putea oferi o declaraţie politică scrisă, în sensul afirmării publice că nu se va produce o utilizare a sisitemului antirachetă american contra rachetelor balistice ruse.
Dar o garanţie legală, care ar pune o limitare a modului de folosire a rachetelor defensive ar avea…şanse zero de ratificare, în Senatul Statelor Unite.
La nivelul tehnic s-au identificat totuşi trei puncte de convergenţă în dorita cooperare – în domeniul apărării antirachetă – dintre NATO şi Rusia:
1. transparenţă în privinţa derulării programelor defensive antirachetă;
2. exerciţii comune de antrenament, în utilizarea interceptoarelor defensive, ale Rusiei cu Alianţa Nord-Atlantică;
3. înfiinţarea a două centre de coordonare comună a apărării antirachetă, unul preluând şi confruntând informaţiile primite de la radarele NATO şi cele ruseşti, precum şi de la alţi senzori, furnizând datele complete ambelor părţi, al doilea fiind specializat pe planificarea operaţiunilor, perfectând modalităţile în care pot fi integrate o decizie a Alianţei Nord-Atlantice de a deschide focul cu un interceptor propriu şi o decizie a Moscovei de a trage cu un interceptor rus.
Cooperarea Rusia-NATO ar mai oferi, în viziunea americană:
I. o mai bună protecţie, de la Atlantic, la Urali, împotriva unui atac cu rachete balistice,
II. ar apropia Rusia de NATO în apărarea Europei, devenind astfel aliaţi de facto,
III. ar distruge stereotipurile Războiului Rece, a căror persistenţă mai este vizibilă în ambele tabere, primul fiind suspiciunea reciprocă.
Ţeluri nobile. Greu de atins.
O cooperare cu asemenea finalităţi impune nu doar transparenţă, ci şi interacţiune zilnică între militarii aliaţi şi cei ruşi, ceea ce ar întări încrederea Moscovei, în privinţa intenţiilor Washingtonului, prin cunoaşterea, direct de la sursă, a capacităţilor reale ale interceptoarelor antirachetă americane.
Includerea treptată a Rusiei în sistemul previzional şi decizional al apărării Europei, conform unei înţelegeri cu NATO, ar preveni situaţia de criză în care o viitoare administraţie americană ar putea lua decizii extreme, în utilizarea interceptoarelor SUA. Un lucru dificil fără informarea Moscovei şi consultarea statelor aliate.
Un asemenea tip de discurs, evident neoficial, este adresat mai degrabă opiniei publice ruse, clasei politice din Federaţia Rusă, mâna dorit amicală, întinsă de peste Ocean, căutând a crea cadrul necesar ridicării relaţiilor dintre SUA şi Rusia, dintre aceasta şi NATO, la un nivel de cooperare nu doar posibil, pozitiv şi necesar, ci şi generator al diminuării comune a riscului recurgerii la prima lovitură ofensivă nucleară.
Într-un interviu acordat în studioul de televiziune al Cartierului General al NATO, Dmitri Trenin, directorul Centrului Carnegie din Moscova, afirma, profetic, că la 20 de ani de la dezintegrarea Uniunii Sovietice, viitorul scut american antirachetă poate fi “un pod către viitor, ori unul către trecut.”
Ultima replică, memorabilă, a preşedintelui Barack Obama, către omologul său rus, vizând acest subiect, a fost:”Dmitri (Medvedev) scutul rămâne o problemă, între noi.” Şi aşa a rămas. De altfel şi vizita recentă a lui Dmitri Rogozin, trimisul special al Federaţiei Ruse, la convorbirile organizate peste Ocean, la Departamentul de Stat, nu a făcut decât să confirme menţinerea poziţiilor oficiale deja cunoscute.
Consecvenţa americană mai are un motiv special, dincolo de enunţurile principiale deja cunoscute. Nu se ştie cine va candida, din actualul tandem de la Moscova, la alegerile prezidenţiale din luna martie 2012.
Cu Dmitri Medvedev dialogul se va purta mai amical. Cu Vladimir Putin sunt de luat în calcul durităţi verbale. Deşi actualul premier a dovedit, în recentul său trecut politic şi flexibilităţi surprinzătoare în unele chestiuni de ordin strategic.
Se împiedică experţii ruşi şi americani, în chestiuni de ordin tehnic? Nicidecum, chiar dacă există, în mod firesc, abordări pornite din experienţe diferite, bazate pe tehnologii puţin comparabile. Atunci? Diferenţa specifică vine de la nivelul strategic. Un exemplu? Casa Albă consideră Iranul ca o ameninţare crescândă. Iar Kremlinul insistă pe utilizarea diplomaţiei şi a sancţiunilor internaţionale, pentru diminuarea provocării Teheranului, de a se dota, unilateral, cu arme nucleare.
Crescuţi în spiritul specific mândriei generate de apartenenţa la ex-puterea sovietică, liderii politici şi militari ruşi consideră că, de fapt, scutul american antirachetă vizează doar teoretic apărarea de eventualele rachete trase de Iran, spre Europa. Practic este unul contra rachetelor ruseşti, ceea ce indică menţinerea Federaţiei Ruse în postura de inamic public numărul 1 al comunităţii euro-atlantice. O teză evident falsă.
Dar care a fost, până la urmă, oferta americană, în negocierile bilaterale cu partea rusă? Aceasta a conţinut patru nivele de abordare a consolidării încrederii reciproce:
I. Instituirea de centre bi şi multinaţionale, în cadrul cărora militarii ruşi ar putea monitoriza “natura deloc ameninţătoare a activităţilor de apărare antirachetă, ale Statelor Unite şi ale NATO.”
II. Iniţierea de studii comune, americano-ruse, axate atât pe identificarea modalităţilor în care scutul antirachetă ar putea afecta forţa disuasivă nucleară a Rusiei, cât şi “pe schiţarea măsurilor care trebuie luate, pentru a minimaliza orice problemă.”
III. Reluarea exerciţiilor de apărare antirachetă, în formula NATO-Rusia, derulate o vreme cu succes, apoi întrerupte de războiul scurt, ruso-georgian, din august 2008. Scopul viitoarelor exerciţii fiind identificarea variantelor de apărare comună antirachetă, a forţelor dislocate ale Alianţei Nord-Atlantice şi cele ale Federaţiei Ruse.
IV. Convenirea unui cadru legal de bază, care să reglementeze derularea acestor proiecte şi a altor acţiuni comune viitoare.
Cum au reacţionat negociatorii ruşi? După formula:”da, dar…”! Da. Unele dintre cele patru propuneri li s-au părut interesante. Dar au insistat că primul pas, pentru un consens între Moscova şi Washington D.C. este convenirea asupra principiilor strategice.
În traducere liberă, Kremlinul a sugerat Casei Albe să semneze un document prin care să declare că scutul defensiv american antirachetă nu va ameninţa niciodată descurajarea strategică nucleară a Rusiei.
Negociatorii americani au replicat că Statele Unite nici nu îşi propun să contrabalanseze, prin scut, forţa strategică nucleară rusească, având în vedere numărul, sofisticarea şi amplasarea rachetelor Federaţiei Ruse.
În acelaşi timp, preşedintele SUA, indiferent cine ar fi acesta, nu poate semna un acord prin care, în mod deliberat, constrânge propriile forţe armate să nu mai protejeze, integral, America şi pe aliaţii europeni, de atacuri cu rachete străine.
Din păcate, diferenţa de mentalitate îşi spune cuvântul. În timp ce majoritatea cetăţenilor americani doresc trecerea de la situaţia în care ambele state sunt vizate de o distrugere reciprocă garantată, la una în care stabilitatea reciprocă este asigurată, cei mai mulţi cetăţeni ruşi au încă o viziune tipică Războiului Rece, în care identifică SUA, cu pericolul numărul 1, pe plan nuclear, la adresa securităţii naţionale. Semn de isterie naţională, la nivel subliminal.
Totuşi, de partea americană există practica informării publice vizând bugetul Pentagonului şi documentele de planificare a apărării Statelor Unite. Iar politicienii şi liderii militari ruşi au avut posibilitatea să viziteze centre de comandă şi facilităţi ale apărării antirachetă. Există şi un cadru de alarmare timpurie, în baza căruia radarele NATO şi cele ruseşti fac schimb de informaţii, la nivel de câteva secunde distanţă, de la observarea unei rachete străine.
Richard Weitz, director la Centrul de Analize Politico-Militare, de la Institutul Hudson, aprecia că:”un semn bun este faptul că oficialii ruşi au recunoscut recent disfuncţionalitatea planului sectorial de apărare antirachetă, pe care preşedintele Dmitri Medvedev l-a propus iniţial, la reuniunea Consiliului NATO-Rusia, din luna noiembrie 2010.”
Ce propusese liderul de la Kremlin? Rusia să protejeze spaţiul NATO, de rachetele care ar fi fost trase de alte state şi urmau să traverseze teritoriul rus. Cu speranţa că Alianţa Nord-Atlantică nu va mai dezvolta sisteme defensive în măsură să lanseze rachete peste teritoriul rusesc.
Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen a replicat că angajamentul colectiv de apărare, al aliaţilor, nu permite ca defensiva acestora să fie delegată unui stat care nu este membru al Pactului Nord-Atlantic.
Pe de altă parte, la Cartierul General al Alianţei se cunoaşte realitatea că Rusia nu are capacitatea tehnică de a distruge rachete balistice ce trec prin spaţiul său aerian!
Va renunţa viitorul preşedinte al Rusiei la absurda condiţionare – a oricărui progres, în dialogul pe tema scutului american antirachetă -, de semnarea acordului menit a impune limitări defensivei aeriene a Statelor Unite?
Probabil că fiecare – dintre cele patru propuneri americane – va fi altfel privită, după ce ocupantul scaunului prezidenţial de la Kremlin va avea siguranţa că are timpul şi liniştea necesară unei decizii înţelepte, menită să întărească punctele sale de convergenţă, în dialogul cu preşedintele ce va fi la Casa Albă, după alegerile din anul 2012.
Atâta timp cât NATO face din conlucrarea cu Rusia un obiectiv public constant, al politicii euroatlantice, şi Kremlinul poate reflecta la utilitatea unor decizii strategice constructive. Deci paşnice.
Interesul general | Ion Petrescu | 
May 23, 2012 07.30 | 
Comments (0) 
Subscribe
