Mă uit pe calendar.

Este 7 decembrie.

Dimineaţa am văzut, pe micul ecran, demonstraţia sutelor de conaţionali, reciproc identificaţi ca oameni care au ieşit în stradă, în Decembrie 1989, pentru o viaţă mai bună.

Seara, ca din întâmplare, dar nimic nu este la voia sorţii, în România de azi, a fost difuzată ştirea vizând condamnarea a doi generali români, pentru fapte de… corupţie.

O porcărie eminamente politică.

Un noian de acuzaţii sunt menite a le terfeli imaginea publică, pentru că militarii care au lucrat cu ei, nu pot fi păcăliţi de această evidentă comandă politică.

Am citit cu atenţie încriminările, ridiculizate de precizarea DNA, conform căreia inculpaţii nu ar fi beneficiat de foloase materiale.

Dacă această condamnare era anunţată în vară, sau la începutul anului viitor, aş mai fi putut crede în obiectivitatea celor ce i-au executat public, prin suita acuzaţiilor aduse, pe generalii Mihail Popescu şi Eugen Bădălan.

Dar acum?

În decembrie?

La două săptămâni distanţă de comemorarea Sângerosului Decembrie 1989?

Ce minte de bibilică politică crede că poate prosti o ţară întreagă?

Am presimţit această condamnare, atunci când un tabloid ordinar a atacat un moment din normalitatea vieţii de familie a generalului Bădălan, incriminând libertatea acestuia de a degusta o bere, alături de cei dragi.

Era un semnal.

PDL, nePDL,
justiţia de la noi, aşa e…

L-am urmărit apoi pe generalul Mihail Popescu, cel ce a apărut, de câteva ori, pe micul ecran, în apărarea pensionarilor militari.

Dintre toţi adunaţii în studioul arhimandritului de la Antena 3, cel mai viu, mai concret, mai afectat de nedreptatea făcută foştilor săi camarazi era generalul Popescu.

Nemembru PDL, dar căruia i s-a sugerat – confirmă China Nouă – să treacă la UNPR – că tot a semnat acest partid un acord de parteneriat cu Partidul Comunist Chinez – şi nu va mai fi condamnat!

Carevasăzică asta-i puntea spre rai!

Am discutat cu unul dintre cei doi terfeliţi public la telefon.

A recunoscut că îl afectează şocul psihologic suferit de familia sa.

Aşa cum îl cunosc eu, nu a făcut decât să caute soluţii de moment la o situaţie disperată a Armatei României.

Câţi dintre dobitocii politici de azi ştiu, de pildă, că înaintea ultimei luni, din anul 2000, NU MAI ERAU BANI ALOCAŢI PENTRU PLATA SALARIILOR MILITARILOR ACTIVI?

Şi aş putea continua enumerarea atitudinilor demne, ale celor doi generali, neconsemnate de presa vremii, în care, de pildă, şi unul şi altul, au apărat cu temeritate, condiţia militarului român, la Comandamentul Suprem, al Forţelor Aliate, din Europa, de la Mons.

Dar asta nu contează!

Trăim în plină epocă de revanşă, generalizată, a chipului nou al Securităţii române faţă de înstelaţii armatei naţionale.

Niciun băiat cu ochi albaştri nu uită şi nu iartă subordonarea temporară, a structurilor cu vipuşcă albastră, faţă de Ministerul Apărării Naţionale, în acel nefast decembrie 1989.

Iar de unde trebuia generată Concordia Naţională ne pomenim cu Vendeta motivată de exigenţele Uniunii Europene!

Mai devreme, sau mai târziu, măştile, minciunile, pretextele de doi bani, arătarea pisicii politice vor fi devoalate în hidoşenia lor totală.

Nu ne pot condamna pe toţi.

Oricât s-ar lega la ochi cei ce pare-se că ţin balanţa justiţiei în mână.