Ronald Reagan către Mihail Gorbaciov: Când eu voi fi o amintire şi Uniunea Sovietică va fi la fel!
Războiul stelelor a fost câștigat de președintele Ronald Reagan, care a adus, într-un final, peste ani, întreaga Europă de Est în NATO.
Scutul antirachetă realizat de către NATO, în Europa de Est, devine o chestiune de exprimare a art. 5, din Tratatul de la Washington, în contextul unor amenințări venite dinspre Iran sau Coreea de Nord.
Germanii au avut tăria de a da jos zidul despărţitor al aparţinătorilor aceleiaşi naţiuni, din inima Europei
__________________________________
La Washington D.C., la Berlin şi Moscova au fost ecouri diferite, în media, privind împlinirea, în această lună, a 50 de ani de la ridicarea Zidului Berlinului.
Conform Ninei Hruşciova, autoare a unei cărţi despre Rusia de azi, între artă şi politică, expertă în relaţii internaţionale, şi colaboratoare a Institutului pentru Politica Mondială, din New York, în urmă cu cinci decenii, liderul de la Kremlin a avut o ezitare.
Apoi, Nikita Hruşciov i-a permis lui Walter Ulbricht să ridice bariera, între partea estică şi cea vestică a Berlinului. Aceasta fiind menită a consolida perpetuarea comunismului în Europa de Răsărit.
Până în acel moment, indică statisticile oficiale, peste trei milioane de est-germani au părăsit, mergând pe jos, Berlinul comunist, intrând nestânjeniţi în cel aflat sub controlul trupelor americane, britanice şi franceze.
Cu două decenii în urmă, împlinite tot în aceste zile, a avut loc puciul împotriva lui Gorbaciov. El fiind liderul sovietic la care preşedintele Statelor Unite, Ronald Reagan, a făcut un apel, energic şi memorabil, pe timpul vizitării Berlinului occidental, ca să doboare acest zid.
Puciul a eşuat, datorită revoltei populaţiei din Moscova, la care s-au raliat majoritatea unităţilor militare din garnizoană, îndeosebi după ce conducerea acţiunilor de reprimare, a dispozitivului defensiv al puciştilor, a fost preluată de energicul Boris Elţîn.
Când Gorbaciov a permis demantelarea zidului din Berlin, şocul psihologic a fost imens pentru arealul sovietic şi statele socialiste situate între U.R.S.S. şi Occident.
Practic, atunci durii din componenţa Biroului Politic al P.C.U.S. au decis să treacă la pregătirea loviturii militare de stat. De facto, în acelaşi moment, a început detronarea imaginii U.R.S.S., de pe soclul virtual al veşniciei proclamate de propaganda sovietică. Şi tot atunci, Gorbaciov a fost văzut ca un lider slab, de către unii dintre aliaţii săi est-europeni.
Nina Hruşciova susţine că Gorbaciov i-ar fi mărturisit cum Nicolae Ceauşescu i-a solicitat, personal, să trimită tancuri în Berlin, pentru a menţine zidul despărţitor. Chestiune neconfirmată de o altă sursă, credibilă, dar plauzibilă, din perspectiva antipatiei dintre cei doi lideri comunişti şi a realităţii că, în decembrie 1989, şeful statului român a scos tancurile în stradă.
După cum rămâne discutabilă şi părerea Ninei Hruşciova că Mihail Gorbaciov ar fi refuzat să menţină imperiul sovietic prin intermediul armelor. Azi numai naivii şi cei ce fug de istoria adevărată pot crede că, la finele anului 1989, nu au acţionat mii de diversionişti sovietici, în oraşele unde au avut loc ample manifestaţii anticeauşişte din România, iar la toate podurile peste Prut, nu au fost coloane de autovehicule militare, cu trupe ruseşti, gata să afluiască pe teritoriul românesc, aşa cum au procedat, în 1968, şi pe cel cehoslovac.
Gorbaciov dorea schimbarea unei generaţii de lideri, încremenită în proiectul, expirat, al unui socialism dus până la apogeul disperării „maselor de oameni ai muncii”, într-unul care să cultive valorile umane. Deziderat imposibil de atins în statul multinaţional sovietic şi în ţările socialiste “frăţeşti.”
Aşa cum puciştii anti-Gorbaciov au eşuat în restaurarea sistemului totalitar de conducere, aşa şi Mihail Gorbaciov a eşuat în restructurarea unui sistem invalidat de mulţimile sătule de atâta minciună.
Când Ronald Reagan i-a cerut public lui Gorbaciov, de la tribuna instalată în Berlinul occidental, ca să dea jos zidul ruşinos al despărţirii unei naţiuni demne, precum cea germană, el avea tăria celui ce ştia că forţa sistemului democratic american se bazează pe limitarea, în timp, la cel mult două mandate, a menţinerii la putere a unui şef de stat.
Ori Gorbaciov venise la putere după ce ultimii trei preşedinţi sovietici nu ieşiseră de la Kremlin decât cu picioarele înainte, în „buna” tradiţie instituită de Stalin.
Dacă zidul nu ar fi fost construit, în 1961, s-ar fi prăbuşit comunismul mai devreme? Dacă Gorbaciov ar fi trimis tancurile în Berlin, cum i-ar fi sugerat Ceauşescu, ar mai fi supravieţuit comunismul? Aceste întrebări retorice, ale Ninei Hruşciova, pot încânta doar imaginaţia tinerilor fascinaţi de rescrierea istoriei, în ipoteza că s-ar fi luat alte decizii, la un moment considerat azi crucial, pentru evoluţia unei naţiuni şi a unui continent.
Subscriu însă, cu plăcere, la un enunţ memorabil al doamnei Hruşciova:”Dacă oamenii unei ţări nu doresc suficient democraţia, nu este nevoie de niciun nou Zid al Berlinului, pentru a-i menţine afară. Lumea trebuie să îi mulţumească premierului Vladimir Putin, pentru această lecţie.”
Printr-un paradox, al acestei veri, citatul de mai sus se potriveşte, din nefericire, şi realităţii actuale din cel de-al doilea stat românesc. Cu o diferenţă.
Vă revine dumneavoastră „plăcerea” de a face nominalizarea celor ce merită mulţumirile de rigoare, pentru zidul mental de la Chişinău.
Interesul general | Ion Petrescu | 
February 8, 2012 07.30 | 
Comments (0) 
Subscribe
