AMERICA IA PULSUL ARABIEI SAUDITE

Agenţia Associated Press a semnalat motivaţiile vizitei secretarului apărării Robert Gates, în capitala Arabiei Saudite. Miercuri, 6 aprilie a.c., convorbirile demnitarului american cu regele Abdullah sunt focalizate pe revoltele din Orientul Mijlociu şi eforturile conducerii actuale a Iranului de a exploata, în favoarea sa, aceste demonstraţii de masă. Nu în ultimul rând vor fi discutate detalii ale modernizării apărării saudite antiaeriene, împotriva rachetelor iraniene.

Relaţiile dintre Statele Unite şi regatul saudit au fost vizibil afectate de faptul că, pe timpul revoltei din Egipt, preşedintele Barack Obama a preferat să se dispenseze de un aliat fidel, de decenii, precum Hosni Mubarak, cu care S.U.A. a avut, până atunci, solide relaţii militare şi diplomatice.

În relaţia S.U.A.-Arabia Saudită, mai există şi dependenţa americană de petrolul din această ţară.

Robert Gates a recunoscut, la postul TV NBC, că anumite tensiuni persistă în dialogul cu partenerii saudiţi, dar „este o mare exagerare afirmaţia că am ajuns la o ruptură a colaborării noastre. Avem o puternică cooperare militară. Şi, după cum ştiţi, saudiţii tocmai au făcut una dintre cele mai mari achiziţii de armament american, din istorie.”

Este vorba de anunţarea, toamna trecută, a unui acord în valoare de 60 miliarde de dolari, în baza căruia saudiţii vor cumpăra 84 de avioane – noul model F-15 – şi 190 de elicoptere. În plus vor moderniza 70 de aeronave militare, pe care le au deja în dotarea propriilor forţe aeriene.

Tranzacţia mai include livrarea, de către americani, a unei game variate de rachete, bombe şi alte echipamente militare – care să contracareze posibilele atacuri iraniene.

Temerea saudiţilor – ai căror lideri sunt sunniţi, ca şi majoritatea populaţiei – are în vedere ostilitatea tradiţională faţă de şiiţi, precum conducătorii religioşi de la Teheran.

Realitatea este că protestele limitate, derulate în Arabia Saudită, au avut loc, în principal, în provinciile estice, bogate în petrol, unde locuiesc şiiţi.

Conform unui oficial de la Pentagon, care a dorit să nu i se dezvăluie identitatea, este puţin probabil ca situaţia internă, din regatul saudit, să fie discutată la primirea lui Gates de către monarhul acestei ţări.

Secretarul american al apărării are mandat să îl asigure pe regele Abdullah că menţionatul contract, de 60 miliarde de dolari se va desfăşura conform programului stabilit de comun acord.

Astfel, Robert Gates va putea aborda şi problema achiziţionării, de către saudiţi, a noii versiuni a rachetelor antiaeriene, de tipul „Patriot.”

Gates va face referiri şi la un sistem american de apărare mult mai sofisticat, menit a lovi şi distruge, la mare înălţime, rachetele balistice cu rază lungă de acţiune.

Emiratele Arabe Unite au fost deja de acord să cumpere acest sistem ultramodern.

Oferta făcută acum Arabiei Saudite, după acceptarea uneia similare de către emirate, confirmă planul mai larg, al Statelor Unite, de a îmbunătăţi apărarea antiaeriană a statelor arabe din Golful Persic, împotriva probabilelor atacuri iraniene.

Tema principală a întrevederii lui Gates cu regele saudit va fi dosarul iranian. Cu cele două componente: ambiţiile nucleare ale Teheranului şi dorinţa Iranului de a extinde aria sa de influenţă, în lumea arabă, prin intermediul revoltelor în curs de desfăşurare, ca şi al acelora ce mocnesc în alte state din zonă.

Asperităţile ivite în relaţia dintre Washington D.C. şi Riad s-au accentuat pe timpul revoltei din Bahrain, unde o dinastie regală sunnită conduce o populaţie în care majoritari sunt şiiţii.

Saudiţii nu uită că răsturnarea, de către S.U.A., în 2003, a regimului sunnit al lui Saddam Hussein, a determinat accederea la putere a actualului premier al Irakului, Nouri al-Maliki, un şiit.

Regele Arabiei Saudite este convins că numai recursul la manu militari va stabiliza situaţia din Bahrain, va proteja monarhiile din Golful Persic, va descuraja intenţiile Iranului şi va menţine obedienţa saudiţilor de origine şiită.

Cât de decişi sunt saudiţii, ca să se menţină pe această linie dură? Răspunsul l-au primit americanii luna trecută. Astfel, pe 14 martie, la numai 48 de ore după vizita lui Robert Gates la regele Bahrainului, Arabia Saudită a trimis un contingent de 1000 de militari în acest mic regat, la cererea guvernului local, pentru a sprijini acţiunea forţelor interne de securitate.

Faptul că Statele Unite nu au comentat această mişcare disuasivă a fost intepretat ca un sprijin implicit al deciziei saudiţilor.

Interesul american fiind să relanseze relaţiile bilaterale cu Arabia Saudită.

TAIWANUL VREA F-16

Sheryn Lee este cercetător la Centrul de Studii Strategice pentru Apărare, din cadrul Universităţii Naţionale Australiene. Din această postură a analizat contextul în care Statele Unite ar vinde avioane de luptă F-16 autorităţilor taiwaneze.

Astfel, la 25 ianuarie a.c., preşedintele Taiwanului, Ma Ying-jeou a reluat solicitarea de a achiziţiona cel mai recent tip de avion de vânătoare, F-16C , din Statele Unite, considerându-l drept un garant al supravieţuirii şi suveranităţii statului său. Până acum, Washingtonul a amânat vânzarea de avioane de luptă modernizate către Taiwan.

Există semne de schimbare a atitudinilor în cadrul administraţiei, consideră Sheryn Lee. Astfel, în luna februarie, comandantul Comandamentului SUA din Pacific, amiralul Robert F. Willard a afirmat că forţele militare din Taiwan ar putea fi “recapitalizate”, semnalând astfel că vânzarea avioanelor de luptă modernizate este, din nou, o opţiune de actualitate.

De ce s-a schimbat viziunea la Casa Albă?

Conform studiului menţionat sunt identificate trei evoluţii principale, care ar putea influenţa decizia finală a Statelor Unite.

În primul rând, Washingtonul a redevenit îngrijorat de dezechilbrul militar intervenit în Strâmtoarea Taiwan, în favoarea Republicii Populare Chineze. De 16 ani, la rând, Forţele Aeriene Taiwaneze au rămas cu aceeaşi dotare tehnică. Urmează iminenta retragere, de la zbor, a învechitelor avioane F-5. Apoi retragerea, temporară, pentru o modernizare anterior planificată, a avioanelor F-16A. Aşa că doar avioanele F-16C ar putea reda consistenţa, persistenţa şi puterea Forţelor Aeriene din Taiwan.

În aceeaşi perioadă, de partea cealaltă a strâmtorii menţionate, autorităţile de la Beijing şi-au dotat propriile forţe aeriene cu a patra generaţie de avioane de luptă, dispunând acum de 650 aeronave din această categorie. Acum, China dispune de cea mai numeroasă flotilă de aeronave concepute de ruşi, respectiv SU-27.

Şi ca departajarea să fie şi mai mare, la 11 ianuarie 2011, China a efectuat prima testare a avionului Chengdu J-20 – considerat un avion de vânătoare din generaţia a cincea – taman pe timpul vizitei secretarului american al apărării Robert Gates, la Beijing. Un gest amical, desigur…

Dar Washingtonul a respins ferm cererea aliatului din Taipei, de a cumpăra avionul american F-35 din generaţia a cincea, a aeronavelor de luptă. Motivul? Ar fi putut afecta relaţiile cu China. Chiar şi când va beneficia de avioane F-16C, cu radar perfecţionat, Taiwanul nu ar avea capacitatea, într-un conflict aerian, pe timpul căruia ar utiliza doar forţele proprii, ca să facă faţă superiorităţii Armatei Chineze de Eliberare. Doar ar întârzia avansarea trupelor chineze, pe teritoriul Taiwanului, până când S.U.A. ar veni în ajutorul său.

În al doilea rând, vânzarea de avioane F-16 are implicaţii importante pentru relaţiile politice dintre Washington şi Beijing. China s-a opus constant, în ultimii ani, vânzării de armament american către Taiwan.
În schimb, politicienii americani, sprijinitori ai intenţiilor guvernului de la Taipei, insistă asupra faptului că înţelegerea perfectată în 1982 permite SUA să furnizeze arme Taiwanului, pentru ca acest stat “să menţină o capacitate suficientă de apărare.”
Mai târziu, preşedintele chinez Hu Jintao a fost de acord să participe la summitul din iunie 2010, privind securitatea nucleară, numai după ce Casa Albă a garantat că nu va vinde Taiwanului F-16C, decât începând din anul 2011.

În al treilea rând, vânzarea are implicaţii mai largi pentru echilibrul de putere în Asia de Est. Administraţia Obama este într-o situaţie delicată. Washingtonul nu vrea să provoace China, dar nu are niciun interes ca forţele armate ale aliaţilor săi, din această parte a lumii – Japonia, Coreea de Sud şi Taiwan – să fie obligate să se retragă, în caz de forţă majoră, din faţa Armatei Populare Chineze de Eliberare. Din acest motiv, anunţarea posibilităţii redotării Forţelor Aeriene Taiwaneze reprezintă un mesaj politic clar.

Sprijinul Statelor Unite nu este diminuat şi angajamentul luat faţă de partenerii săi de securitate, va fi onorat, oferindu-le un potenţial factor de descurajare, a oricărui atac din partea Chinei.

În ciuda promovării “diplomaţiei zâmbetului”, Beijing nu renunţă la acţiuni de genul crizei provocate în 2010, în apropierea insulelor Senkaku. Asta a determinat Statele Unite să reacţioneze astfel încât să tempereze demonstraţiile de forţă chineze.

În cele din urmă, Washington este gata să vândă Taiwanului avioane de luptă F-16C, ceea ce asigură minimul necesar pentru a susţine capacitatea Forţelor Aeriene Taiwaneze de a riposta, în cazul unui conflict.

Cercetătorul Sheryn Lee concluzionează că vânzarea avioanelor americane către Taiwan înseamnă şi trimiterea, indirectă, a trei mesaje importante, către Beijing:

1. SUA menţine participarea sa la păstrarea status quo-lui în strâmtoare;
2. America nu este impresionată de demonstraţiile de forţă chineze;
3. Washingtonul rămâne garantul securităţii partenerilor săi regionali, inclusiv prin sprijinirea modernizării forţelor lor militare.

VA ACŢIONA INFANTERIA MARINĂ AMERICANĂ ÎN LIBIA?

Una dintre metodele de răspuns ale unei administraţii americane, la criticile presei şi ale opoziţiei, este recursul la o alocuţiune rostită într-un areal academic.

De data asta, Robert Gates, şeful Pentagonului, a poposit vineri, 25 februarie a.c., la celebra Academie West Point, unde, în faţa viitorilor ofiţeri ai Forţelor Armate Americane, a declarat că nu ar fi deloc înţelept, pentru Statele Unite, de a se mai angaja vreodată, în vreun război, precum cel din Irak sau din Afganistan, deoarece şansele de a schimba un guvern, în acest mod, sunt tot mai reduse.

„În opinia mea, orice viitor secretar al apărării, care ar recomanda preşedintelui să trimită, din nou, forţe terestre numeroase în Asia, sau în Orientul Mijlociu, sau în Africa, ar trebui să fie examinat la…cap” a afirmat mister Gates, în faţa cadeţilor, ce ştiau de criticile vizând şovăielile preşedintelui Obama, faţă de dinamica revoltelor din Orientul Mijlociu şi de sugestia de a se interveni, cu infanteria marină, în Libia, ca replică necesară la reprimarea dură, de către Gaddafi, a manifestaţiilor din diferite oraşe libiene.

Din dorinţa de a păstra aparenţa unui discurs mai degrabă axat pe viitorul forţelor armate, decât pe provocările actuale, la care acestea trebuie să le facă faţă, Robert Gates consideră că realităţile lumii de azi ar obliga Pentagonul să remodeleze bugetul său, deoarece conflictele potenţiale, din Asia şi Golful Persic, necesită o implicare sporită a forţelor aeriene şi maritime, decât a celor terestre.

Statele Unite au patru categorii de forţe armate, cele trei enumerate, plus infanteria marină – recent evocată de „The Washington Times”, ca soluţia ideală pentru o intervenţie americană eficientă la Tripoli.

Şi, pentru a se menţine la înălţimea unui discurs academic, secretarul apărării – tentat, ca orice demnitar civil, aflat temporar la conducerea organismului militar naţional, de a arăta capacitatea sa de a fi „vizionar”, într-un domeniu unde “a aterizat” doar ca expresie a votului democratic, eventual şi a unei diplomaţii personale, utilă dialogului, deloc facil, cu liderii militari – a atenţionat cadeţii că par a fi tot mai puţin probabile perspectivele ca să mai aibă loc, în viitor, confruntări desfăşurate cu utilizarea, pe scară largă, a unităţilor terestre mecanizate. Motiv pentru care mister Gates susţine că:”va fi tot mai greu armatei să justifice numărul militarilor, mărimea şi costurile unităţilor blindate.”

Urmează mesajul cheie pentru criticii preşedintelui Obama:”şansele de a repeta un alt Afganistan sau Irak – invadând, pacificând şi administrând o ţară mare (precum arată Libia pe harta Africii – nota autorului) din lumea a treia pot fi reduse”.
Dar nu excluse…

Urmează sugestia unui posibil compromis, în sensul că guvernul de la Washington D.C., inclusiv Departamentul Apărării, ar trebui să se concentreze pe capacităţile ce pot preveni transformarea unor probleme „purulente” în crize cu o evoluţie rapidă, care ar necesita, ulterior, o intervenţie militară americană pe scară largă.
Evident, controversată.

Cum infanteria marină are capacitatea de a acţiona rapid în zona “purulentă” a capitalei libiene, Tripoli, administraţia Obama sugerează, astfel, că dacă i se va cere o soluţie „manu militari”, pentru a preveni escaladarea confruntării, dintre opozanţii şi loialiştii lui Gaddafi, o intervenţie – la scară mică, dar extrem de eficientă, ca rapiditate şi finalitate – poate fi acceptată.

Pentru a nu fi acuzat că foloseşte tribuna de la West Point pentru o modera o dificultate vizibilă a administraţiei Obama, într-un moment când şi lumea arabă aşteaptă să vadă dacă va interveni Pentagonul, pentru a stopa vărsarea de sânge din Libia, Robert Gates a dat de înţeles, prin secretarul său, desemnat a furniza date suplimentare presei, că alocuţiunea lui poate fi considerată una de “rămas bun”, în condiţiile în care el va părăsi conducerea Departamentului Apărării, în acest an.

Mister Gates a reamintit cadeţilor că profesioniştii armatei americane au parcurs un deceniu de conflicte militare dificile şi succesive, ceea ce a generat un corp de tineri ofiţeri cu aptitudini excepţionale, dobândite în teatrele de operaţiuni irakian şi afgan. Cu toate acestea, în viitor, s-ar putea ca nu toţi aceşti militari de elită să mai aibă un loc de muncă, dacă nu se vor aloca fondurile necesare pentru a finanţa marile unităţi de luptă.

Secretarul apărării a declarat că este îngrozit de faptul că bărbaţi şi femei, aflaţi în momentele cele mai bune ale carierei lor profesionale, care au răspuns de soarta a sute de militari şi de milioane de dolari acordaţi ca asistenţă, pentru proiecte civile realizate în Irak şi Afganistan, sau au contribuit la reconcilierea unor triburi aflate în conflict, se vor găsi în situaţia de a opta pentru una sau alta dintre meseriile existente în viaţa civilă.

Şeful Pentagonului a surprins plăcut, pe tinerii din sală, când a afirmat că pe teritoriile irakian şi afgan s-au derulat „războaie ale căpitanilor”, deoarece ofiţeri cu grade mici au fost puşi în situaţia de a lua decizii cu consecinţe de o complexitate extrem de mare.

Robert Gates a formulat şi o posibilă soluţie pentru viitorul acestor ofiţeri tineri, ce au avut parte de experienţe dure în teatrele de operaţiuni militare. Pentagonul ar trebui să acţioneze astfel încât asemenea cetăţeni americani, energici, devotaţi patriei lor, conştiincioşi şi capabili, să poată avea parte, după turul efectuat într-un teatru de operaţii, de unul în societatea civilă americană, prin finalizarea şi a altor studii universitare, prin predarea anumitor materii, în diferite instituţii de învăţământ, prin încadrarea, temporară sau definitivă, după caz, în institute de cercetare sau în diferite posturi ale structurii administrative ale Congresului.

Principala îngrijorare a domnului Gates?
Rigiditatea birocratică, ce împiedică o revizuire constructivă, a procesului de promovare în funcţii şi de trimitere în misiuni, peste hotare, a celor mai buni ofiţeri, apţi să conducă, în viitor, diferite eşaloane ale armatei, inclusiv cele patru categorii de forţe armate.

Faptul că discursul lui Robert Gates a coincis cu oferta NATO, de a se implica în gestionarea situaţiei tensionate create de măsurile represive ale preşedintelui libian contra opozanţilor săi, indică o modalitate a administraţiei Obama de a semnala public că înţelege presiunea republicanilor şi a unora dintre aliaţii europeni.

Cât de mică va fi scara soluţiei alese pentru oprirea violenţelor din Libia?

Poate că răspunsul este deja schiţat pe harta generalului James F. Amos, comandantul infanteriei marine americane. Doar deviza comandamentului său este „ Infanteriştii marini. Puţini şi mândri.”

GENERALS GIVE THE EXACT TIME IN CAIRO

* GENERALII DAU ORA EXACTĂ LA CAIRO

Ceea ce se întâmplă în Egipt, interesează, în mod deosebit, pe liderii arabi vizaţi, în continuare, de o campanie specifică modului de a acţiona al „vulturilor americani” – fără menajamente, recurgând la vizibilitate minimă şi eficienţă maximă. Una dublată de o operaţiune tipică de intelligence, ce îşi merită apelativul public – „Principiul dominoului”. Care este orchestrată cu un rafinament superior demersurilor lui Mihail Gorbaciov, de schimbare succesivă a liderilor fostelor state socialiste, membre ale Tratatului de la Varşovia.

Acum, Departamentul de Stat, condus de noua Doamnă de Fier, Hillary Diane Rodham Clinton, s-a transformat într-un dispecerat telefonic, de unde sunt sunaţi şi consiliaţi, ziua şi noaptea, în termeni fără echivoc, şefii de stat ce au devenit ţinta unor manifestări populare de protest, într-o succesiune rapidă, care nu este deloc întâmplătoare.

Fuga preşedintelui Zine al-Abidine Ben Ali, din Tunisia, mândria perimată a preşedintelui egiptean Hosni Mubarak, concesiile neaşteptate ale preşedintelui yemenit Ali Abdullah Saleh, abilitatea regelui Iordaniei, Abdullah II bin al-Hussein – cu o evoluţie, pe linie de comandă, în armata britanică -, timiditatea regelui Mohammed al VI-lea al Marocului, aflat, ca şi omologul iordanian, de 12 ani pe tronul înaintaşilor săi, sunt doar câteva reacţii personale, la planul amplu de schimbare nu numai a unor lideri, ce se simţeau bine în postura de conducători pe viaţă, ci şi a modului de evoluţie a statelor respective, conduse, până acum, cu un autoritarism tacit acceptat în comunitatea euroatlantică.

Două state au fost „prinse pe picior greşit”, de tăvălugul schimbărilor petrecute până acum în lumea arabă. Israelul, care este vizibil nedumerit de ce se va întâmpla cu propria sa poziţionare, în relaţiile cu ţările care îşi democratizează viaţa politică. Şi Iranul, captiv iluziilor conducerii religioase, care speră, de o manieră naivă, că viitorii lideri, din statele aflate sub presiunea demonstraţiilor de stradă se vor întoarce cu faţa la Teheran, inspirându-se din ceea ce a fost Revoluţia Islamică în această ţară. Azi, un produs propagandistic desuet.

Refuzul lui Hosni Mubarak, de a demisiona sub presiunea străzii şi a pleca imediat în străinătate, precum omologul tunisian, a fost extrem de util afirmării rolului armatei egiptene. O instituţie condusă inteligent, de către generalii cu conexiuni puternice la Pentagon.

Cel mai bine poziţionat dintre ei, generalul Omar Suleiman, chiar dacă este doar vicepreşedinte şi, în continuare, şeful cupolei informative a Egiptului, este acum recunoscut chiar de laureatul Premiului Nobel pentru Pace, opozantul Mohamed ElBaradei, drept omul cheie în perioada de tranziţie, cu sau fără Mubarak, ce va urma până la alegerile prezidenţiale.

Egiptenii ştiu că, dincolo de orgoliile diferiţilor aspiranţi la putere, dialogul nemediatizat dintre aceştia a început. Aşa se explică de ce pe 4 februarie, zi declarată iniţial ca aceea a manifestaţiei având drept ţel plecarea forţată a lui Mubarak, nu au mai participat decât 100.000 de manifestanţi, cu 150.000 mai puţin, decât în momentul de vârf al nemulţumirii populare.

Pentru a demonta replica dată de Hosni Mubarak, preşedintelui Barack Obama, la telefon, prin care îl avertiza că, după plecarea sa, vor veni islamiştii la putere, precum s-a întâmplat în Iran, după ce şahinşahul a părăsit Teheranul, administraţia americană a dat asigurări vicepreşedintelui actual, generalul Omar Suleiman, că este de acord ca guvernul supervizat de el, cu sprijinul decisiv al armatei, să preia puterea de la Mubarak, până la organizarea alegerilor prezidenţiale.

Reacţia lui Mohamed ElBaradei, o voce tot mai puternică, de la revenirea sa la Cairo şi alăturarea lui de partea manifestanţilor, a fost una care nu se opune acestei variante, ci perioadei cât ar trebui să dureze tranziţia.

El consideră că nu sunt suficiente cinci luni pentru modificarea Constituţiei şi organizarea de alegeri în luna septembrie. ElBaradei apreciază că graba asta indică neseriozitatea regimului în privinţa asumării schimbărilor necesare.

În opinia sa, tranziţia trebuie să dureze un an de zile, timp suficient pentru ca partidul lui Mubarak să piardă rolul conducător, înainte ca alegeri cu adevărat democratice să fie organizate. Altfel vor fi din nou fraude electorale, reguli favorabile celor ce deţin acum puterea, starea de urgenţă va fi reinstituită şi presa va fi controlată de o manieră strictă.

Generalul Omar Suleiman, vicepreşedintele ţării i-a asigurat pe conaţionalii săi că nu va fi luată nicio măsură represivă împotriva manifestaţiei continue din piaţa Tahrir, acolo unde au murit, până acum, 109 egipteni, în confruntările dure, cu pietre, bâte, grenade incendiare improvizate şi schimburi de focuri, izolate, pe timpul nopţii.

Numai telespectatorii naivi şi jurnaliştii fără o predocumentare serioasă pot crede că Egiptul este sau va fi pradă haosului.

Armata a avut şi are controlul situaţiei. La ora actuală, militarii au instituit puncte de control ale actelor de identitate, împiedicând astfel ca poliţişti în civil sau simpatizanţi ai lui Mubarak să se infiltreze printre demonstranţii pentru libertate.

Pe 4 februarie, dimineaţa, ministrul apărării, mareşalul Hussein Tantawi a efectuat o vizită neaşteptată la trupele staţionate de jur împrejurul pieţei Tahir. El nu a ezitat să stea de vorbă cu manifestanţii şi să le spună că majoritatea solicitărilor lor vor fi îndeplinite, motiv pentru care ar trebui să plece acasă.

Tantawi – în fotografie alături de omologul american, Robert Gates – este primul membru al guvernului care a avut curajul să stea de vorbă cu conaţionalii nemulţumiţi de refuzul iniţial al preşedintelui Hosni Mubarak, de a părăsi puterea.

Generalul Omar Suleiman şi-a declarat public opţiunea atât pentru schimbarea articolelor constituţionale, care vor duce la eliminarea restricţiilor actuale, pentru cei ce vor să candideze, ca independenţi, la alegerile prezidenţiale, cât şi pentru instituirea unor limite clare ale mandatelor prezidenţiale.

Atent la declaraţiile vicepreşedintelui ţării, ElBaradei a cerut şi abrogarea legii pentru situaţii de urgenţă, care oferă forţelor de securitate puteri nelimitate. El a solicitat şi mai multă libertate pentru partidele politice, care să nu mai depindă de voinţa formaţiunii politice guvernamentale. Cea care până acum decidea ce partid să mai existe, sau nu.

Şi ca tacâmul să fie complet, ElBaradei, care ştie ce se vrea peste Ocean, a dat câteva mesaje clare.

Îl respectă pe generalul Suleiman, ca un interlocutor oficial, cu care se pot negocia reperele perioadei de tranziţie. Dar este nevoie de un alt guvern, condus de un consiliu prezidenţial, compus din două-trei personalităţi cu vizibilitate naţională.

Unul dintre membri fiind, obligatoriu, un militar.

Acest triumvirat ar conduce Egiptul, cel puţin un an de zile, până când o nouă constituţie va fi convenită şi redactată.

Generalii nu au comentat propunerea. Dar nici nu au respins-o. Pentru simplul motiv că li se recunoaşte locul şi rostul în menţinerea stabilităţii naţionale.

FLORILE NELINIŞTII

Cotidianul online “Timpul Japoniei” a publicat, la mijlocul acestei săptămâni, un editorial focalizat pe o problemă aprig disputată în cercurile guvernamentale de la Tokyo. Este vorba de unele remarci publice ale unor oficiali japonezi care au generat o serie de îngrijorări.
În acest sens, într-o întâlnire cu secretarul american al apărării Robert Gates, în Hanoi, pe 11 octombrie, ministrul apărării Toshimi Kitazawa a declarat că ministerul său crede că interdicţia de lungă durată privind exporturile de arme japoneze ar trebui să fie revizuită.
El speră că o astfel de schimbare ar putea fi luată în considerare în cursul acestui an. Ce argumente a avut oficialul Kitazawa? Două, deloc de neglijat.

„Cuvintele care n-au fost spuse – cred niponii – sunt flori ale liniştii.” Atunci, vorbele rostite de ministrul apărării Toshimi Kitazawa, cum or fi fost pentru Robert Gates?…