Titlul articolului semnat de V. Ernu este o întrebare pertinentă, însă, din lipsă de spaţiu probabil, materialul prezintă explicaţii parţiale. Cel puţin am rămas cu impresia că n-a fost atins fondul chestiunii. Sau că s-a evitat acesta, atunci când scriitorul afirma, din start, ca un verdict căzut, că “Arta, literatura nu pot fi patriotice.”

Respect opinia scriitorului, fiecare este în drept să aibă o viziune asupra literaturii. Eu, personal, nu sunt de acord cu aceste afirmaţii şi voi încerca, în câteva fraze, să spun de ce.

În primul rând, nu cred că patriotismul este gen artistic, cum se exprima V. Ernu. Patriotismul e o tematică literară, sau mai curând un sentiment, o sensibilitate, un suflu născut din spiritul unui destin, din marca (urma) unei stări.

“Literatura care se vrea patriotică”, sunt de acord, nu este literatură, însă numai atunci când aceasta îşi autoproclamă vocaţia instructiv-patriotică (de exemplu, literatura de propagandă).

Când un scriitor evocă păreri şi trăiri despre patrie, exil, durerea unei ocupaţii într-o ţară, a unei limbi străine impuse cu forţa în casa cuiva, – iar dacă aceste constatări, fotografii ale unei societati la un moment dat, sunt înţelese de V. Ernu ca fiind “patriotice”-… atunci nu înţeleg în ce masură poate deranja o scriere literară patriotică?

Dimpotrivă, dacă recunoşti, cu adevărat situaţia în care se află societatea de astăzi, din Republica Moldova, la capitolul cultură, identitate, istorie (situaţie care derivă tocmai din neglijarea, pe care o dovedim, a acestor valori), consider că este chiar nevoie de o literatură cu mesaj patriotic, care să ne prezinte lumii aşa cum suntem noi, nu cum ne-ar prezenta, spre exemplu, prin prisma politicii deformate, responsabili politici de la Chişinău şi Kremlin.

Oare chiar să deranjeze “fiorul patriotic”, de care vorbeşte V. Ernu, când ne aflăm în inima unui dezastru social şi cultural, care se agravează pe zi ce trece?

Ce-am construit noi, de la 1991 încoace, încât să consideram “contraproductivă pentru cultură” o creaţie literară cu tematică patriotică?

Suntem independenţi, însă cu armată de ocupaţie pe teritoriu.

Avem limba română, însă în Constituţie, mai bântuie, ca o stafie, faimosul articol 13 cu “limba moldovenească”.

Obiectul de studiu Istoria românilor este predat şi explicat, în şcoli şi licee, diferit, în funcţie de viziunea şi concepţia fiecărui profesor de istorie. Exemplele pot urma. Anume literatura patriotică menţine aprinsă scânteia demnităţii naţionale, mai mult improvizată la noi.

Altfel, fără limbă, istorie, identitate, riscăm să dispărem ca naţiune (ştiind că R. Moldova este, conform statisticilor ONU, primul stat din Europa, şi unul din primele din lume, cu cel mai înalt ritm de depopulare).

Alta probabil că este explicaţia.

Ori eşti înnăscut cu fibra patriotică (există naţiuni unde sentimentul patriotic e mai prezent decât la altele), ori nu ai, sau refuzi să ai, acest sentiment în suflet.

Nu poţi explica cuiva “fiorul patriotic”, aşa cum nu poţi explica credinţa unui ateu. Ca sa înţelegi, trebuie să manifeşti o deschidere interioară spre aceasta, trebuie să vrei să înţelegi.

Altă exprimare, din articol, care m-a lasat perplexă: “odată cu perestroika, au ieşit în prim-plan patrioţii literaturii”, cu referire la scriitorii care au militat, cu riscul vieţii, în anii 1989-1991, pentru limbă, alfabet, independenţă, când se aşezau în faţa tancurilor sovietice, protestând astfel contra celor ce vroiau să ne închidă gura, atunci când ne ceream libertatea. Consider că orice om îşi are locul său sub soare.

Iar în literatură,- mai ales în literatură!- unde este binevenit fiecare, faptul că “ieşi în prim plan”, nu are cum să umbrească prezenţa altor autori. Deşi nu prea înţeleg exprimarea “ieşirii în prim-plan”, când vorbim de arta cuvântului.

Poţi “ieşi în prim plan” la o paradă militară, la o defilare cu ultima vestimentaţie la modă, nu şi la o expunere de gânduri născute şi framântate în tăcere.

Când s-au afirmat unii scriitori români basarabeni, în perioada renaşterii naţionale, de după perestroika, erau şi altii în drept să o facă (aşa cum au şi procedat, de altfel).

Nu mi se pare adecvată această afirmaţie. Este exact ca şi cum un elev ar afirma că, deşi ştia bine lecţia, n-a primit, în scris, note mari, pentru că toate notele bune au fost deja puse altora.

Explicaţia lui V. Ernu mai poate fi privită şi dintr-un alt unghi de vedere.

Trăim într-o epocă singulară în felul ei. Filosofii francezi S.Charles si G.Lipovetsky afirmă, în cartea Timpurile hipermoderne (ed. Grasset, 2004), că asistăm la o restructurare şi recompoziţie a societăţii mondiale, deseori superficială, cu “logica consumeristă”.

O societate hipermodernă, spun ei, este o societate hiperconsumatoare, în care omul consumă, pentru sine, nu pentru binele unei recunoaşteri colective.

La fel şi unii dintre noi, privim şi analizăm lucrurile fragmentar şi detaşat, din perspectiva individuală, nu a unui bun comun. Or, spunea Eminescu, o eroare a popoarelor mici este să le imite pe cele mari.

Nu putem, noi, să tratăm aceleaşi probleme sociale sau politice, la nivelul pe care o face Franţa, de exemplu.

Dacă Franţa nu are nevoie, la ora actuală, de scriitori care să vorbească despre limbă şi patriotism, aşa cum am face-o noi (e firesc, limba franceză este una dintre limbile de circulaţie internatională, vorbită în lume şi de non-francezi, la noi e invers, nu putem vorbi, nici măcar în propria ţară, limba noastră) nu este şi cazul Republicii Moldova.

Suntem conectaţi la societăţi şi contexte diferite. Deşi în Franţa, cum e pretutindeni în lume, se scriu şi opere cu tematică patriotică.

Articolul lui V. Ernu mi-a confirmat paradoxul constatat deja la intelectualii din Republica Moldova:
la noi, deseori, se confundă patriotismul cu naţionalismul.

Când evoci naţionalismul, trebuie să explici clar lucururile, astfel încât să înţelegem care-s acele “texte naţionaliste” (de propagandă) şi, dacă există ele (eu, spre exemplu, sunt foarte curioasă să ştiu care-s ele şi cine-s autorii), să aflăm care-i destinatarul vizat?

E vizat românul moldovean, cu spirit rătăcit, când aduce acuzaţii celor care-i amintesc de deportările în Siberia, a părinţilor şi buneilor lui?

Sau ocupantul rus, care, de două secole, ne impune cultura şi limba lui, şi la orice drept al nostru, de a ne afirma originea, în propria ţară, în propria casă, suntem agresaţi, încât atunci când nu vorbim limba impusă de el, suntem acuzaţi de discriminare?

Cum se explică oare că scriitori precum Milan Kundera, Sofi Oksanen, originari din ţări cu destin istoric asemănător Republicii Moldova (din Cehia şi, respectiv, Finlanda şi Estonia), atunci când au scris opere cu tematică patriotică (romanele Insuportabila uşurătate a fiinţei, Ignoranta de M. Kundera, Purificare de S. Oksanen), în care vorbesc deschis de tragedia popoarelor lor, suportată din cauza ocupaţiei ruse, nimeni n-a catalogat operele lor drept “naţionaliste”?

Ele n-au fost considerate nici măcar “patriotice”, ci pur si simplu geniale. O spune succesul lor înregistrat pe mapamond, dar şi numeroasele critici pozitive.

Toate romanele citate mai sus sunt best-seller-uri în cele mai mari ţări ale lumii, vândute în milioane de exemplare. Menţionez că scriitorul Milan Kundera este unul dintre puţinii autori a cărui operă, autorul fiind încă în viaţă, a intrat în cea mai celebră colecţie literară franceză La Pleiade, care este şi una dintre cele mai valoroase şi celebre din lume.

Alt exemplu, celebrul film Braveheart (Inimă vitează), realizat în 1995, cu Mel Gibson, în rolul lui William Wallace, erou şi simbol al independenţei scoţiene, care a înfruntat trupele regelui Eduard I. Acest film a primit cinci premii Oscar şi se bucură şi astăzi de succes.

Am observat că, în general, în viziunea culturală franceză şi a ţărilor civilizate, filmele istorice şi patriotice suscită, din start, interes, fără să se ştie despre ce peliculă artistică este vorba. Şi asta pentru că patriotismul e înţeles ca mijloc de reflectare a istoriei şi culturii unei naţiuni.

Iar cei care pun preţ pe demnitatea umană, înteleg perfect tema patriotică a unei creaţii artistice. Deci, în cinematografia mondială, ca şi în literatura universală, tematică patriotică, nu doar că este salutată, ci chiar apreciată.

Mă întreb, atunci:
de ce altor naţiuni ale lumii nu li se reproşează patriotismul reflectat în operele de artă, – dimpotrivă, e tematica de valoare-, iar naţiunii române patriotismul îi este denaturat, imputându-i-se, pe nedrept, “naţionalismul tâmp”, aşa cum se exprima V. Ernu?

Întrebarea e valabilă pentru cetăţenii ambelor maluri ale Prutului.

Poate fi literatura patriotică?

In viziunea mea, da, literatura poate fi patriotică!

Nu numai în Franţa, Cehia, Polonia, Finlanda, Estonia, ci şi în Republica Moldova.

Chiar dacă la noi riscăm să nu fim totdeauna înţeleşi….