În seara zilei de 31 mai 2011, agenţia de presă Associated Press/AP a actualizat brusc o ştire difuzată laconic la prânz. Într-o manieră pe care o utilizează rar, AP a citat copios din prestigioasa publicaţie Wall Street Journal. Aceasta, sub semnătura lui Siobhan Gorman şi Julian E. Barnes au dat un titlu inspirat unui material comandat evident de Departamentul Apărării al Statelor Unite: Atacul cibernetic – act de război.
Subtitlul fiind şi mai surprinzător: Pentagonul pregăteşte etapa în care SUA va răspunde la sabotarea computerelor cu forţa militară.
Drept urmare, atacurile cibernetice care îşi au originea în străinătate pot fi calificate acte de război, ce ar merita un răspuns militar al Washingtonului. Ţintă vizată – Iranul, care ameninţa recent cu atacuri cibernetice peste Ocean.
Practic, Pentagonul a pus la dispoziţia celor doi jurnalişti menţionaţi o parte a unui raport despre strategia securităţii cibernetice – cea vizată de o declasificare imediată.
În acest document, orice atac cibernetic contra instituţiilor guvernamentale, infrastructurii strategice – precum centralele nucleare, sistemul public de transport, băncile etc. – va putea genera o reacţie a Forţelor Armate Americane.
Ideea de la care au pornit experţii Departamentului Apărării?
Dacă un atac cibernetic produce decesul, distrugerea sau întreruperea comunicaţiilor la nivel înalt, aşa cum s-ar întâmpla şi în cazul unui atac militar tradiţional, atunci ar fi o situaţie de luare în considerare a unei măsuri de retaliere, prin recurgere la forţă.
Raportul va genera certe controverse, deoarece nu clarifică modul în care guvernul american va fi capabil să stabilească repede şi corect cine sunt atacatorii.
În acelaşi timp rămâne de văzut modul în care reacţia militară americană va afecta atacurile cibernetice derulate sub acoperire, cel mai celebru caz fiind acela al viermelui electronic Stuxnet, despre care Iranul – ca ţară căreia i-au fost afectate mii de calculatoare, din sistemul naţional de apărare, inclusiv de la reactoarele nucleare – crede că a fost opera Pentagonului.
În acelaşi raport se menţionează faptul că executivul american îşi rezervă dreptul de a utiliza toate mijloacele necesare – diplomatice, informaţionale, militare şi economice – funcţie de amploarea atacului cibernetic.
De ce a dispus Pentagonul întocmirea unui asemenea raport?
Pentru simplul motiv că, în ultimele luni, au fost semnificative atacuri ale unor hackeri străini, vizând firme precum Epsilon, o companie de marketing online, care lucrează cu parteneri giganţi precum Capital One, Walgreens, Citigroup.
Au fost puse astfel în pericol informaţiile personale ale peste 100.000.000 de utilizatori.
Iar Lockheed Martin, un furnizor arhicunoscut al Departamentului Apărării, care a fost victima unui atac “semnificativ şi tenace” a pus o întrebare sensibilă la Pentagon: – Este America un sat fără câini?…
Un adevărat show de public-relations/relaţii publice a fost prima conferinţă de presă, de mare amploare, a preşedintelui Dmitri Medvedev, din momentul când a fost ales să conducă Rusia – acum trei ani de zile – până în prezent.
Am ales acest subiect, pentru rândurile care urmează, deoarece pe malurile Dâmboviţei, cum strănută cineva la Kremlin, cum se şi exagerează importanţa răcelii public exprimate, de către scribi ce sacrifică adevărul, de dragul unui senzaţional evident infantil.
Conferinţa lui Medvedev a avut loc la Şcoala de Management din Skolkovo, unde preşedintele rus a avut bucuria de a evolua în faţa a 800 de jurnalişti, destinşi, deloc îngrijoraţi de declaraţiile sale.
Ce idei a susţinut şeful puterii din Europa de Est?
Mai întâi a abordat problema siriană. De o manieră previzibilă. Rusia nu va sprijini o nouă rezoluţie a Consiliului de Securitate, în formula celei adoptate pentru Libia, dacă ţinta acesteia va fi Siria, chiar dacă – atenţie la nuanţă – i se va cere să o facă de prieteni apropiaţi. A se citi preşedintele Barack Obama.
Apropo de Libia, Dmitri Medvedev a afirmat că rezoluţia privind situaţia din această ţară era necesară, pentru a semnala îngrijorările existente pe plan mondial, dar coaliţia anti-Gaddafi – a evitat cuvântul NATO, semn al culpabilizării indirecte a iniţiativei punitive franceze – a depăşit mandatul fixat de O.N.U. Ceea ce poate compromite rolul internaţional al acestei organizaţii.
Rolul de vector al centrului de la Skolkovo, în direcţia dezvoltării inovaţiilor menite a îmbunătăţi viaţa conaţionalilor săi, a fost evidenţiat de Medvedev prin dezvoltarea reţelei de centre similare, în anii următori, în alte regiuni ale Rusiei.
Preşedintele rus nu a evitat aspectele legate de criza economică, afirmând că, acum, federaţia pe care o conduce se mişcă în sens pozitiv, Rusia – spre deosebire de Spania, Grecia şi Portugalia –neavând în prezent probleme financiare majore.
Apoi, Medvedev a surâs:”am reuşit să imprimăm un curs al politicii externe care a dus la o dezgheţare a relaţiilor dintre Rusia şi o serie de ţări.”Indiciu că nu ar dori ca acest proces să devină reversibil. Cel puţin nu pe mandatul său actual.
Prudent, el a mai punctat o chestiune sensibilă: “am fost şi suntem capabili să ne apărăm”. Trimiterea fiind la ceea ce Medvedev a numit evenimentele din 2008.
Atunci însă, cei ce se apărau erau georgienii, care iniţial au încercat să rezolve manu militari problema teritoriilor secesioniste, apoi trupele ruse au fost tentate să îl schimbe pe preşedintele Georgiei şi numai în urma intervenţiei, nu doar telefonice, a Statelor Unite, cele două tabere au revenit pe poziţiile iniţiale.
Reamintirea, la modul general, a acelui conflict local, probează mai degrabă bunul simţ al şefului statului rus, care este conştient că nimeni nu înghite povestea cu piticul georgian care atacă uriaşul rus.
Adept al unui stil şerpuitor, în propriul discurs, Medvedev a trecut din nou la politica internă, lamentându-se în privinţa realităţii că se face prea puţin pentru îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale conaţionalilor săi şi crearea unor condiţii care să stimuleze reîntoarcerea acasă a ruşilor plecaţi peste hotare.
Preşedintele Federaţiei Ruse a admis faptul că nu s-a reuşit o creştere economică, datorită condiţionării acesteia de asigurarea unui flux continuu de materii prime şi climatului nefavorabil, existent în domeniul investiţiilor.
Exact după o asemenea abordare, deci când cei 800 de jurnalişti se aşteptau mai puţin, Dmitri Medvedev a surprins asistenţa afirmând că unii dintre ei s-au grăbit să interpreteze cuvintele sale, prin care afirma dorinţa de a împărtăşi, în viitor, experienţa sa prezidenţială, ca o pregătire a părăsirii fotoliului de la Kremlin.
“Nu am nicio îndoială că, mai devreme sau mai tarziu, nu voi mai fi preşedinte. Şi în acest caz, nu m-a incomodat niciodată ideea de a împărtăşi experienţa mea de lucru ca preşedinte şi de muncă cu guvernul. Cred că acest lucru este util, dar voi spune acum că este incorect ca să se gândească cineva că astfel eu mi-am luat rămas bun de la fiecare…”
Acest mesaj nu este doar pentru susţinătorii săi, nu prea fericiţi de modul repetat în care Putin nu respinge ideea unui al treilea mandat prezidenţial, ci şi pentru Barack Obama, a cărui vizită programată la Moscova este una ce vizează, tacit, dar clar, susţinerea lui Dmitri Medvedev, în cursa pentru realegerea sa ca preşedinte.
Abordând raporturile cu China, liderul de la Kremlin a declarat:”cred că relaţiile noastre sunt perfecte, deoarece şi partenerii noştri susţin că niciodată, ca acum, nu au fost asemenea legături de prietenie cu Rusia. Stimularea colaborării politice şi economice ruso-chineze rămâne prioritatea noastră în anii care vin.”
La ora actuală, cifra de afaceri comerciale bilaterale se ridică la 60 miliarde de dolari, prefigurându-se a atinge curând nivelul de 100 miliarde, conform unui acord semnat recent.
Din nou ofensiv, Medvedev a atenţionat asistenţa – indirect Kievul -, că Ucraina trebuie să aleagă între Uniunea Europeană şi Comunitatea Statelor Independente, între stabilirea unei zone de liber schimb economic, tipic integrării în U.E., şi întărirea cooperării cu ţările membre ale C.S.I., prin intermediul uniunii vamale şi economice.
Preşedintele rus a spus: „Dacă Ucraina alege vectorul european, cu siguranţă îi va fi mai greu să găsească oportunităţi în spaţiul unic, economic şi vamal, creat de Rusia, Kazahstan şi Belarus, deoarece aceasta este o asociaţie separată. Nu poţi fi peste tot, în acelaşi timp şi acest lucru este ceva care trebuie să fie înţeles de toată lumea, inclusiv de colegii mei ucrainieni. Ucraina nu poate sta pe două scaune, trebuie să aleagă unul dintre acestea.”
Nu doar Ucraina este în situaţia asta – observ ca simplu jurnalist -, ci şi cel de-al doilea stat românesc, a cărei conducere actuală, după cum vedem cu ochiul liber, se declară public pro-europeană, apoi fuge repede la Moscova, ca să dea asigurări, repetate, dar clasificate, de rămânere în C.S.I..
Apoi, Medvedev a savurat întrebarea privind relaţia sa cu Vladimir Putin.
O aştepta! A răspuns nuanţat, complex şi prudent. A precizat că pe toate problemele strategice de dezvoltare a Federaţiei Ruse se consultă, între patru ochi, cu premierul.
El a detaliat:“Relaţia mea cu colegul şi partenerul meu politic Vladimir Putin merge dincolo de ceea ce a fost numit drept un tandem. Este o relaţie care a durat mai bine de 20 de ani. Ne cunoaştem foarte bine şi ajungem cu uşurinţă la o înţelegere. Suntem într-adevăr oameni lucizi şi împărtăşim viziuni similare, în problemele cheie ale dezvoltării ţării. Asta nu înseamnă că suntem de acord în toate privinţele. Nici nu ar trebui să se întâmple aşa ceva. Acest lucru ar fi teribil de plictisitor şi pur şi simplu greşit. Orice persoană are dreptul să aibă propriile sale gânduri şi abordări, dar suntem apropiaţi în chestiuni de strategie, altfel nu am fi capabili să conlucrăm. Eu cred că la deciderea a ceea ce se va întâmpla, la finalul mandatului prezidenţial, va fi necesar să se ţină cont de aceste lucruri. Este o competiţie utilă şi care duce la un termen final. Sper că, în cursa luării deciziilor – privind cine ar trebuie să candideze şi pentru ce post şi ce va face în viitor – să fim ghidaţi de acest tip de abordare responsabilă, de a răspunde în faţa ţării şi a poporului ei, în primul rând”.
Urmează pasajul care a inflamat ziarişti neatenţi la context şi la nuanţe. Unul deloc nou, în retorica liderilor de la Moscova.
Ce a spus concret, Dmitri Medvedev?
Rusia va mări numărul armelor sale nucleare, dacă nu va ajunge la un acord, cu Occidentul, în privinţa rachetelor anti-balistice/ABM.
Urmează fraze ce par a fi rodul unui dialog cu Putin:”Sper ca întrebările pe care le-am pus anterior, prietenului meu, preşedintele S.U.A., Barack Obama, să primească răspunsuri, pentru ca să putem construi un model pentru cooperarea ABM. Dacă nu vom acţiona în această privinţă, atunci va trebui să răspundem cu măsuri adecvate, pe care nu ne-ar place să le luăm. În acest caz, vom putea vorbi de întărirea potenţialului nostru de arme nucleare, ceea ce ar fi un scenariu deplorabil, care ne-ar întoarce la era Războiului Rece.”
Pentru opinia publică rusă pare un semnal de bărbăţie. Lui Putin i-o fi smuls un zâmbet rece. Dar lucrurile sunt mult mai simple.
O asemenea opţiune rusă, fie l-ar determina pe preşedintele Barack Obama să ia măsuri de retaliere fără precedent, cele mai eficiente fiind de ordin economic, fie ar facilita ajungerea unui republican la Casa Albă.
Unul care poate ar cere revitalizarea unui concept mai vechi, enunţat de emisari ai Pentagonului, la debutul ultimului deceniu, din veacul trecut, cu prilejul unor peripluri prin academiile militare, ale fostelor state satelite ale Uniunii Sovietice, inclusiv România.
Cu acel prilej, enunţul cheie, ce a uimit asistenţa, a fost limpede:”După prăbuşirea U.R.S.S., următorul obiectiv este demantelarea structurii succesoare.”
Iar Medvedev însuşi a recunoscut, în urmă cu câteva luni, că scenarii similare cu cele puse în practică în nordul Africii erau pregătite şi pentru federaţia ce o mai conduce.
Esenţa mesajului transmis de preşedintele rus, la această conferinţa de presă?
Schimbări calitative sunt necesare pentru modernizarea Rusiei.
Medvedev poate fi garantul acestora. Dar va candida?
Preşedintele Federaţiei Ruse a răspuns zâmbind: ”Alegerile prezidenţiale au propriile legi şi eu le voi respecta. Dacă voi decide să fac acest anunţ, îl voi face. Aşa cum am declarat recent colegilor chinezi, aşteptarea nu este lungă acum. Un anunţ ar putea fi făcut în scurt timp.”
Adică înainte de vizita lui Barack Obama la Moscova. Calcul perfect.
Ce s-ar întâmpla, în armata autohtonă, dacă s-ar proceda ca în aceea americană? Adică, după trecerea unui profesionist militar în rezervă, să vină un organism abilitat, care să întocmească şi să dea publicităţii un raport prin care îi reperează onoarea – vorba lui Ion Luca Caragiale – celui etichetat în fel şi chip, doar pentru a justifica abuzurile, minciuna, delaţiunea, perfidia unor semeni orgolioşi, puşi pe nevederea bârnei din ochii proprii?
O asemenea minune s-a petrecut acum la Pentagon.
Unde a fost finalizat raportul privind conduita generalului Stanley McChrystal, invocată, în mod oficial, de Casa Albă, pentru a pune punct carierei militare a unui comandant franc. Unul fără temeri privind reacţiile posibile, ale trecătorilor decidenţi civili, la părerile sale, nonconformiste, privind necunoaşterea – de către aceştia – a realităţilor dintr-un teatru de operaţii de complexitatea celui din Afganistan.
La ei, ca şi la noi!
Şi astăzi există suspiciunea, în rândurile foştilor subordonaţi ai generalului McChrystal, că – pe fondul cunoaşterii firii deschise a acestui comandant, deloc servil, un militar care mergea fără vestă antiglonţ printre civilii afgani – a fost plasat un jurnalist menit să vâneze o expresie neacademică, un gest necuviincios, suficiente pentru a deveni publice, generând astfel pretextul schimbării sale din funcţie.
Aşa a procedat revista “Rolling Stone”, care a devenit mai cunoscută publicând un articol în care autorul jubila la gândul că poate relata unele remarci, deloc admirative, ale generalului McChrystal, cu privire la preşedintele Barack Obama, vicepreşedintele Joe Biden, diplomatul Richard Holbrooke şi ambasadorul Karl Eikenberry.
Conform precizărilor biroului Inspectorului General al Pentagonului, făcute pe 18 aprilie a.c. – care nu vor produce o mare bucurie la Casa Albă – “în articolul publicat de revista Rolling Stone erau insuficiente dovezi pentru a susţine o încălcare a standardelor existente în Departamentul Apărării, privind producerea unor incidente de acest fel.” Incredibil, dar adevărat!
Aceasta este concluzia ce poartă girul lui Michael Child, actualul locţiitor al inspectorului general pentru investigaţii administrative. Un post unde nimeni nu îşi îngăduie interpretări personale.
Anchetatorii din subordinea sa au interogat martori, au verificat e-mail-uri şi documente de călătorie.
Şi vine concluzia bombă: “Nu toate evenimentele în cauză au avut loc astfel cum sunt relatate în articol.”
Ca tacâmul să fie complet, acum li se spune jurnaliştilor de peste Ocean că autorul articolului, Michael Hastings, precum şi Eric Bates, directorul executiv al revistei Rolling Stone au refuzat să fie audiaţi de trimişii inspectorului general!
Din orgoliu? Sau aveau ceva de ascuns?
În schimb, “Rolling Stone” a publicat o declaraţie afirmând că articolul incriminatoriu – la adresa generalului – conţinea elemente “corecte in fiecare detaliu”.
Eu unul – obişnuit cu multe înscenări – nu dau doi bani pe relatări precum aceea în care se descrie ceea ce părea a fi starea de ebrietate a generalului McChrystal, într-un bar.
Există şefi de stat în ipostaze comparabile, care sunt şi azi etern zâmbitori în jilţurile prezidenţiale!
Vă mai amintiţi?
Generalul McChrystal a fost înlocuit din dubla funcţie de şef al forţelor SUA şi cele ale NATO, dislocate în Afganistan.
Preşedintele SUA, Barack Obama, l-a numit în locul său pe generalul David Petraeus, afirmând, public, că generalul McChrystal nu a reuşit să “respecte standardul pe care ar trebui să îl aibă un general comandant”şi că aspectele relevate în articol “subminează controlul civil al armatei, care este la baza sistemului nostru democratic “.
Drept urmare, generalul McChrystal a demisionat din armată.
Recapitulăm?
Inspectoratul general, pentru investigaţii administrative, al Departamentului Apărării/DoD declară – după o cercetare îndelungată – că în articolul publicat de revista Rolling Stone erau insuficiente dovezi pentru a susţine încălcarea standardelor existente la Pentagon.
Concluzia logică – pe cale de consecinţă, o expresie tipică unui şef al Statului Major General postdecembrist, azi parlamentar, în arealul guvernamental – este că motivul invocat de preşedintele Barack Obama a fost o… făcătură a serviciilor secrete.
O înscenare la ordin – la ei, ca şi la noi -, deoarece liderul american nu putea şi încă nu este capabil să dezlege nodul gordian afgan.
Câtă amărăciune o fi fost, acum, în sufletul generalului mătrăşit, pe nedrept, din considerente strict politice, acoperite de pretexte bulevardiere?!…
Te apucă scârba. Ştiind câte asemenea înscenări au fost şi la noi.
Nu am fost un fan al moderatorilor Oana Stancu şi Adrian Ursu, când evoluau la postul de televiziune Realitatea TV. Dar iată că sâmbătă, 16 aprilie a.c., cei doi au oferit telespectatorilor Antenei 3 un show de zile mari.
În vizorul lunetei lor jurnalistice a fost luat cazul doamnei Luminiţa Kohalmi, consilierul atotputernicei ministrese Elena Udrea. Un personaj tipic ascensiunii nefireşti în societatea românească postdecembristă.
Cineva – bineînţeles că nu de la Direcţia Generală de Informaţii a Armatei – a sensibilizat-o pe domniţa Oana Stancu asupra modului în care consilierul amintit (nu) şi-a completat declaraţia de avere. Omiţând, de pildă, faptul că, împreună cu soţul ei, a preluat, printr-o ciudată operaţiune de închiriere – cu evidentă dedicaţie – un număr de hoteluri deţinute anterior de Ministerul Apărării Naţionale, într-o localitate montană.
Ei bine, explicaţia pe care nu o bănuia teleasta Oana Stancu, privind favorizarea unor asemenea întâmplări – şi a altora similare – în mediul militar românesc este simplă ca bună ziua!
Cetăţeana Luminiţa Kohalmi este total nevinovată.
Şi am să explic, pe această cale, din ce motive e neprihănită.
Domnia sa nu ar fi ajuns şefa structurii de relaţii publice, a Ministerului Apărării Naţionale, venind acolo de mânuţă cu ministrul liberal Teodor Atanasiu, dacă ar fi existat, ca la Pentagon, criterii clare pentru schema posturilor destinate exclusiv numirilor politice – funcţii care se ocupă şi se eliberează la sosirea, respectiv plecarea demnitarului, care are dreptul să se bizuie pe o echipă proprie, de încredere.
Şi în trecut şi în prezent, de câte ori are chef ministrul armatei, poate transforma, peste noapte, un post de general într-unul de funcţionar civil.
Doamna Kohalmi nu are nicio vină, că nu a dat concurs pentru ocuparea postului de şef al Direcţiei Informare şi Relaţii Publice, deoarece nimeni nu a îndrăznit să îl sensibilizeze pe delicatul ministru că această probă ţine de regulile tipice managementului resurselor umane din M.Ap.N..
Iar cei ce ştiau – un general ce uda cu sârg florile din biroul propriu şi un colonel, amândoi în rezervă, ultimul fiind chiar consilier juridic în direcţia menţionată – preferau “să mănânce” liniştiţi salariul substanţial, de care beneficiau în plus faţă de pensia curentă.
Aceeaşi doamnă nu poate fi acuzată că a intrat la doctorat, la Universitatea Naţională de Apărare, ca orice protejat al clasei politice, rectorul de atunci nepermiţându-şi cu ea – în ziua destinată oficial procedurii de admitere – mai mult de un mimat dialog academic, terminat în câteva minute.
După cum nu există niciun temei să fie admonestată, pentru faptul că a solicitat ulterior, sub pretext că se plictiseşte pe fotoliul de şefă a direcţiei menţionate, să predea… ore la cursanţii U.N.Ap.. Ucenicul vrăjitor!
Oana Stancu menţiona, în trecere, în emisiunea amintită, că ultima funcţie a doamnei Kohalmi, la M.Ap.N., a fost cea de director adjunct. Este meritul ministrului Sorin Frunzăverde de a fi realizat că între dorinţa şi putinţa ex-liberalei Kohalmi, pe plan profesional, un gest de bon ton era să facă un pas înapoi, fie şi pentru simplul motiv că armata română are nevoie de lideri militari şi civili care să stăpânească, printre altele, arta oratorică – in integrum. Asta, ca să fiu elegant…
Ministrul Teodor Meleşcanu nu este deloc inocent în menţinerea unei situaţii nefireşti, la structura de relaţii publice menţionată. Dacă dorea să fie înconjurat numai de spirite feminine, precum purtătoarea sa de cuvânt, putea proceda ca în Bulgaria, unde direcţia similară a fost reînfiinţată numai cu purtătoare de cosiţe – inteligente, excelente vorbitoare de limbă engleză, diplomate, generând interlocutorilor militari simpatie, nu adversitate.
Acelaşi ministru l-a adus pe colonelul în rezervă Posteucă pe post de uşier, mă scuzaţi, consilier al său şi – drept răsplată pentru te miri ce – l-a avansat la gradul de general, unul devenit desuet în armata română de azi.
Şi pentru că ministrul pleca, iar generalului Posteucă îi plăcea munca de Moş Teacă, s-a ales şi cu firmanul de administrator al unei staţiuni de refacere a vitalităţii cui vreţi dvs., oficial a militarilor întorşi din teatrele de operaţii.
By the way!/Apropo!Noroc cu americanii.
Că dacă ei nu băteau obrazul oficialilor români, pentru ca militarii noştri să se bucure, la revenirea în patrie, de facilităţi similare profesioniştilor de peste Ocean, azi staţiunile turistice ale Armatei României ar fi fost o simplă amintire.
Nici ministrul Gabriel Oprea nu este de acuzat. Cum în armata română civilii aduşi şi numiţi de un titular al M.Ap.N. nu pleacă împreună cu el, li se caută pretexte.
Şi mister Posteucă ştia că îi va veni rândul. A simţit clipa atunci când a dorit – cum singur declara – să explice ministrului cum ar salva el, mare specialist, o staţiune de refacere a energiilor militarilor reveniţi din deşertul afgan.
Însă ministrul Oprea a fost mai abil. Şi a împuşcat trei iepuri dintr-o lovitură – îndepărtarea lui Posteucă, justificarea unor economii bugetare, mulţumirea doamnei Elena Udrea, prin falicitatea acordată inocentei Luminiţa Kohalmi.
Care, repet, pentru domniţa Oana Stancu, că este total nevinovată.
Vinovaţi sunt generalii care au acceptat infiltrarea în Ministerul Apărării Naţionale a unor personaje care se pricepeau la armată, precum s-ar fi priceput ei la problemele Patriarhiei. Cu precizarea că unii înstelaţi au primit Crucea Patriarhală, şi şi-au făcut semnul crucii de câte ori pleca câte un ministru şi ei rămâneau pe funcţie. Drept plată că au avizat încadrarea unor neica nimeni, pe posturi de maximă răspundere.
Vinovat este şi acel consilier etern, despre care se ştie că are dosarul preşedintelui ţării, om cu apetit pentru intelligence-ul militar, care a încurajat constant evoluţia ascendentă a doamnei ce a uimit-o pe Oana Stancu – deoarece a tras o linie în dreptul soţului ei, pe declaraţia de avere. Un gest înduioşător.
Semn al cultivării, la nivel subliminal, al valorilor familiale.
Am admirat-o pe Oana Stancu, care l-a executat public pe actualul şef al structurii de relaţii publice din armia română. Domniţa Oana nu ştia, dar intuia, că telefonistul de serviciu la M.Ap.N. are mandat să scoată castanele din foc cu argumente de care şi el ar fi râs, ca marinar uns cu toate alifiile, dacă nu ar fi primit şi acceptat o misiune atât de ingrată.
Telefonistul fiind un mai vechi admirator al virtuţilor profesionale ale inocentei doamne, a cărei neprihănire o apăr prin aceste rânduri. Chiar dacă ultima doamnă numită ca secretar de stat, de sorginte tot liberală – un alt monument de inocenţă profesională, pildă de umilire zilnică a generalilor din subordine -, se mira cu voce tare şi martori pe sprânceană, cum a fost posibil, dacă doamna Kohalmi nu se pricepea la relaţii publice în armată să nu fie ajutată de liota de colonei, care-i pupau mânuţa de dimineaţa până seara? Orgolii cazone…
Iată de ce propun jurnaliştilor Oana Stancu şi Adrian Ursu, o emisiune focalizată pe (in)compatibilităţile – la nivelul politicilor de resurse umane – existente între Pentagon şi M.Ap.N.
Mă tem însă că vor rata un nou show.
Pentru simplul fapt că domniţa Oana va râde non stop, de cele descoperite, în acest areal, al mediului militar. Iar domnul Adrian îşi va face cruce…
Agenţia Associated Press a semnalat motivaţiile vizitei secretarului apărării Robert Gates, în capitala Arabiei Saudite. Miercuri, 6 aprilie a.c., convorbirile demnitarului american cu regele Abdullah sunt focalizate pe revoltele din Orientul Mijlociu şi eforturile conducerii actuale a Iranului de a exploata, în favoarea sa, aceste demonstraţii de masă. Nu în ultimul rând vor fi discutate detalii ale modernizării apărării saudite antiaeriene, împotriva rachetelor iraniene.
Relaţiile dintre Statele Unite şi regatul saudit au fost vizibil afectate de faptul că, pe timpul revoltei din Egipt, preşedintele Barack Obama a preferat să se dispenseze de un aliat fidel, de decenii, precum Hosni Mubarak, cu care S.U.A. a avut, până atunci, solide relaţii militare şi diplomatice.
În relaţia S.U.A.-Arabia Saudită, mai există şi dependenţa americană de petrolul din această ţară.
Robert Gates a recunoscut, la postul TV NBC, că anumite tensiuni persistă în dialogul cu partenerii saudiţi, dar „este o mare exagerare afirmaţia că am ajuns la o ruptură a colaborării noastre. Avem o puternică cooperare militară. Şi, după cum ştiţi, saudiţii tocmai au făcut una dintre cele mai mari achiziţii de armament american, din istorie.”
Este vorba de anunţarea, toamna trecută, a unui acord în valoare de 60 miliarde de dolari, în baza căruia saudiţii vor cumpăra 84 de avioane – noul model F-15 – şi 190 de elicoptere. În plus vor moderniza 70 de aeronave militare, pe care le au deja în dotarea propriilor forţe aeriene.
Tranzacţia mai include livrarea, de către americani, a unei game variate de rachete, bombe şi alte echipamente militare – care să contracareze posibilele atacuri iraniene.
Temerea saudiţilor – ai căror lideri sunt sunniţi, ca şi majoritatea populaţiei – are în vedere ostilitatea tradiţională faţă de şiiţi, precum conducătorii religioşi de la Teheran.
Realitatea este că protestele limitate, derulate în Arabia Saudită, au avut loc, în principal, în provinciile estice, bogate în petrol, unde locuiesc şiiţi.
Conform unui oficial de la Pentagon, care a dorit să nu i se dezvăluie identitatea, este puţin probabil ca situaţia internă, din regatul saudit, să fie discutată la primirea lui Gates de către monarhul acestei ţări.
Secretarul american al apărării are mandat să îl asigure pe regele Abdullah că menţionatul contract, de 60 miliarde de dolari se va desfăşura conform programului stabilit de comun acord.
Astfel, Robert Gates va putea aborda şi problema achiziţionării, de către saudiţi, a noii versiuni a rachetelor antiaeriene, de tipul „Patriot.”
Gates va face referiri şi la un sistem american de apărare mult mai sofisticat, menit a lovi şi distruge, la mare înălţime, rachetele balistice cu rază lungă de acţiune.
Emiratele Arabe Unite au fost deja de acord să cumpere acest sistem ultramodern.
Oferta făcută acum Arabiei Saudite, după acceptarea uneia similare de către emirate, confirmă planul mai larg, al Statelor Unite, de a îmbunătăţi apărarea antiaeriană a statelor arabe din Golful Persic, împotriva probabilelor atacuri iraniene.
Tema principală a întrevederii lui Gates cu regele saudit va fi dosarul iranian. Cu cele două componente: ambiţiile nucleare ale Teheranului şi dorinţa Iranului de a extinde aria sa de influenţă, în lumea arabă, prin intermediul revoltelor în curs de desfăşurare, ca şi al acelora ce mocnesc în alte state din zonă.
Asperităţile ivite în relaţia dintre Washington D.C. şi Riad s-au accentuat pe timpul revoltei din Bahrain, unde o dinastie regală sunnită conduce o populaţie în care majoritari sunt şiiţii.
Saudiţii nu uită că răsturnarea, de către S.U.A., în 2003, a regimului sunnit al lui Saddam Hussein, a determinat accederea la putere a actualului premier al Irakului, Nouri al-Maliki, un şiit.
Regele Arabiei Saudite este convins că numai recursul la manu militari va stabiliza situaţia din Bahrain, va proteja monarhiile din Golful Persic, va descuraja intenţiile Iranului şi va menţine obedienţa saudiţilor de origine şiită.
Cât de decişi sunt saudiţii, ca să se menţină pe această linie dură? Răspunsul l-au primit americanii luna trecută. Astfel, pe 14 martie, la numai 48 de ore după vizita lui Robert Gates la regele Bahrainului, Arabia Saudită a trimis un contingent de 1000 de militari în acest mic regat, la cererea guvernului local, pentru a sprijini acţiunea forţelor interne de securitate.
Faptul că Statele Unite nu au comentat această mişcare disuasivă a fost intepretat ca un sprijin implicit al deciziei saudiţilor.
Interesul american fiind să relanseze relaţiile bilaterale cu Arabia Saudită.
May 31, 2011 07.30 | 
Subscribe
