“FOAIA DE PARCURS” A TUNISIEI

La 21 martie a.c., ambasadoarea Tunisiei la Bucureşti, doamna Saloua Bahri a oferit o recepţie, cu ocazia Zilei Naţionale a ţării sale.

O scurtă rememorare a istoriei tunisiene, din ultimul secol şi jumătate reliefează că în 1881, după declinul Imperiului Otoman, Tunisia devine protectorat francez. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, teritoriul tunisian a fost administrat de regimul de la Vichy. După război, Tunisiei i-a fost acordată autonomia, în 1954, în urma unor revolte populare.
Abia la 20 martie 1956, Tunisia devine independentă de Franţa.
Ulterior, în 1957, este abolită și monarhia. Partidul Noua Constituție, condus de Habib Bourguiba a preluat puterea, acesta devenind președinte pe viață în 1959. În 1987 este răsturnat de către Zine El Abidine Ben Ali.

În ianuarie 2011, mulţimea iese în stradă, preşedintele Ben Ali fuge în Arabia Saudită, şi începe seria revoltelor în lumea arabă.

Am remarcat trei lucruri, pe parcursul alocuţiunii doamnei ambasador Saloua Bahri.

1.Mesajul optimist – vizând relaţiile bilaterale cu România şi cooperarea privilegiată cu celelalte state arabe.
De altfel, într-un dialog ulterior, dr.Mobasher Abdalla, vicepreşedintele Asociaţiei Egiptenilor din România, mi-a confirmat suflul nou, sesizabil în lumea arabă, după reuşitele debarcări ale ex-preşedinţilor din Tunisia şi Egipt, ca reflectare a dorinţei noii generaţii – tinerii fiind primii care au ieşit în stradă, la toate manifestaţiile de protest, dintr-o serie de ţări arabe – de a dispune nu doar de mijloacele de trai specifice lumii moderne, ci şi de dreptul de a alege şi a fi reprezentat, pentru a contribui la scoaterea propriilor state din anchilozarea politică, generată de perpetuarea aceloraşi lideri, de trei, patru decenii, la conducerea naţiunilor sătule de absolutism – prezidenţial sau monarhic.

2. Abilitatea lingvistică – cu care a trecut, de la o frază, la alta, de la cuvintele rostite în limba arabă, la cele în română, franceză şi engleză. Un exerciţiu, reuşit, de respect al tuturor invitaţilor, de vreme ce, pe două panouri mari erau proiectate, concomitent cu fiecare propoziţie nouă, traducerile în limbile franceză, română şi engleză.

3. Referirea specială la “foaia de parcurs” a Tunisiei, pe calea democraţiei, aleasă prin amplele manifestaţii populare, de tunisienii dornici să trăiască liberi în propria ţară, fără temerile generate de fostul regim, al lui Ben Ali.

Cu acelaşi prilej, prin amabilitatea dr. Mobasher Abdalla, am aflat de evenimentul organizat de Clubul Româno-Arab de Cultură şi Presă, pe 7 aprilie 2011. Atunci, clubul menţionat, în colaborare cu Institutul pentru Studii Diplomatice, din cadrul Universităţii Bucureşti va organiza o interesantă masă rotundă, intitulată “REVOLTELE ARABE – MOTIVAŢIE ŞI PERSPECTIVE”.

Printre invitaţii notabili, la acest eveniment, se numără şi doamna Mioara Roman, recunoscută, în comunitatea arabă, din Bucureşti, ca un expert obiectiv, echilibrat şi atent la adevăratele cauze ale ultimelor evoluţii din Orientul Mijlociu, surprinzătoare pentru unii occidentali.

Nota dominantă la această recepţie?
Starea de libertate.
Iniţiată, în lumea arabă, de revolta tinerilor din Tunisia.

EZITARE LA CASA ALBĂ

Cocoţat pe balena eşuată, în deşertul arab,
– a politicii americane în Orientul Mijlociu –
preşedintele Barack Obama anunţă rituos:

– Încă mai dezbat, dacă să întăresc
zona de interdicţie a zborurilor aeriene…

Caricatură publicată de cotidianul USA TODAY.

HILLARY CLINTON LAUDĂ “AL JAZEERA”!

Anticipând cât de mult va conta războiul imagologic, pe micul ecran, în perioada următoare, datorită evoluţiilor sângeroase din lumea arabă, secretarul de stat Hillary Clinton a afirmat, pe 2 martie a.c., că postul TV “Al Jazeera”, devine tot mai vizibil în Statele Unite, deoarece oferă “ştiri reale”. Ceva ce presa americană pare că nu prea mai face.

Cu ce ocazie s-a erijat doamna Clinton în autoritate publică în materie de presă modernă? Cu prilejul alocuţiunii sale în faţa Comitetului pentru Relaţii Externe, al Senatului.

Acolo, ea a declarat că SUA pierde războiul informaţional în lume.

De ce? Alte state şi mijloace moderne de informare în masă sunt mai active în zonele unde se întâmplă ceva, de pildă în Orientul Mijlociu. În acest mod, canale de televiziune precum “Al Jazeera” contribuie activ la schimbarea mentalităţii şi atitudinii oamenilor. Şi ca să pună bomboana pe ceea ce crede ea că ar fi, pe moment, coliva presei americane, secretarul de stat a precizat că “fie că place sau nu”, “Al Jazeera” este un post TV foarte eficient, iar cele americane nu reuşesc să ţină pasul cu acesta:

“Numărul telespectatorilor care urmăresc jurnalele de actualităţi, la “Al Jazeera”, creşte în Statele Unite, deoarece difuzează ştiri reale. Poate nu sunteţi de acord cu asta, dar acceptaţi realitatea că numărul de ştiri pe oră este mai mare la postul arab menţionat, decât la cele americane, pline de un milion de reclame. Ştiţi că între argumentele diferitelor talk-shaw-uri şi alte chestii pe care le facem în buletinele noastre de ştiri, ce nu sunt deosebit de informative la noi, şi modul cum redau noutăţile străinii este o diferenţă.”

Pe timpul vârfului de criză politică, afirmă jurnalistul Ryan Grim, de la “The Huffington Post”, relatările de la faţa locului, ale versiunii în limba engleză, ale postului TV “Al Jazeera”, au fost rar utilizate de televiziunile americane.

Expertul în media Jeff Jarvis a comparat, şi el, “Al Jazeera” cu canalele TV, de ştiri din S.U.A.:“Ştirile vitale despre schimbările majore în lume sunt generate de evenimentele din Orientul Mijlociu şi nicio celebritate xenofobă sau obsedată să dea un… os de ronţăit presei americane, cu confesiuni din viaţa sa, nu poate să aducă perspectiva asupra lumii reale, aşa cum o face postul TV, în limba engleză, “Al Jazeera”.”

În traducere liberă, s-ar putea ca primele acţiuni, ale forţelor aliate, pe teritoriul libian, să le vedem LIVE/în direct, mai întâi la “Al Jazeera”, cu consimţământul tacit, dar bine calculat – sub aspectul forţei de impact asupra comunităţii arabe – al Pentagonului, la sugestia posibilă a Departamentului de Stat.

PETROLUL, GADDAFI ŞI AMERICANII

Cu ani în urmă am asistat la două momente inedite, prilejuite de vizita la Bucureşti a şefului de stat libian, Muammar Abu Minyar al- Gaddafi.
Evocarea lor are o anumită relevanţă, pentru înţelegerea modului de a fi al acestui lider arab, vizat de o nouă mutare geopolitică pe tabla de şah a Orientului Mijlociu.

Bodyguarzi cu…şarm

Chiar la coborârea din avion, a lui Gaddafi, oficialii români au fost surprinşi de faptul că două libience tinere – echipate cu ţinute militare kaki, centuri maro, bocanci negri şi pistoale mitralieră, cu pat rabatabil – erau tot timpul în preajma preşedintelui Libiei.

Una dintre ele l-a însoţit, ca o umbră, până la podiumul unde Gaddafi a urcat, împreună cu omologul român, pentru a primi defilarea gărzii de onoare.

A doua a surprins total dispozitivul autohton de securitate, deoarece s-a postat exact pe direcţia de înaintare a comandantului gărzii. Îi stătea bine cu cosiţele împletite la spate, unde avea şi pistolul-mitralieră, pe care îl ţinea, de ţeavă, cu palma mâinii drepte.

Imaginea era fermecătoare, deoarece, la ora aceea, nu existau luptătoare în armata română. Cum garda de onoare îşi continua neabătută defilarea, iar libianca nu se mişca din locul menţionat, un colonel din dispozitivul de securitate s-a îndreptat surâzător spre juna în uniformă, i-a şoptit ceva la ureche, chiar a cuprins-o uşurel de umeri, pentru a o îndepărta de pe direcţia de înaintare a militarilor români.

Ulterior, am aflat rostul celor două conaţionale ale lui Gaddafi. Erau bodyguarzi, aleşi după un criteriu surprinzător. Conform specialiştilor în antrenarea gărzilor de corp, o femeie este mai rapidă, în reacţii, la un atac terorist, cu câteva fracţiuni de secundă.

Iar cele două „umbre” ale preşedintelui libian mai aveau, în afara armamentului la vedere, şi mici stilete, plasate discret la nivelul cocului, pentru a fi rapid aruncate spre potenţialii agresori.

Al doilea moment s-a petrecut la încheierea vizitei oficiale a lui Muammar al-Gaddafi, când în aeronava libiană a fost încărcat un sicriu metalic. Cei ce l-au adus au urcat apoi la barul aeroportului Otopeni, unde şi-au cumpărat cartuşe de ţigări Kent şi sticle de whisky.

La o cafea servită fără grabă, nu s-au ferit să explice că persoana decedată este rudă cu preşedintele libian, care, din…greşeală, l-a împuşcat la partida de vânătoare organizată de români în onoarea sa.

Teama de atentate şi lichidarea, fără menajamente, a opozanţilor, fie aceştia şi de acelaşi sânge cu el – iată două trăsături ale lui Gaddafi.

O discrepanţă evidentă

Harta Orientului Mijlociu a devenit cel mai nou obiect de utilitate publică, din cabinetele liderilor politici interesaţi de soarta lumii arabe.

Pentru conducătorii Arabiei Saudite, Kuweitului, Qatarului şi Emiratelor Arabe Unite există o singură întrebare: când le vine rândul?

După Tunisia şi Egipt, care şi-au alungat preşedinţii de la putere, Yemen şi Bahrein, încă marcate de manifestaţiile de stradă, Libia face o notă discordantă.

Conform opiniei lui Jean-Yves Moisseron, economist la Institutul de Cercetare pentru Dezvoltare, din Franţa, un parodox al evenimentelor din ultima decadă este acela că revolta se extinde în ţările arabe bogate:
”Nivelul de trai al unui locuitor din Bahrein este identic cu acela al unuia din Franţa! Măsurată prin prisma Produsului Intern Brut, bogăţia Libiei o depăşeşte pe aceea a Turciei şi chiar pe aceea a României şi a Braziliei. Libia este de două ori mai bogată decât Tunisia.”

Demonstraţiile şi confruntările de stradă, dintre nemulţumiţi şi forţele de ordine, sau grupurile favorabile actualilor lideri din Yemen, Bahrein şi Libia indică o mutaţie istorică, produsă de un decalaj ignorat de şefii de stat cu puteri absolutiste.

Este vorba, după părerea lui Moisseron, de discrepanţa evidentă „dintre dezvoltarea economică, care determină, peste tot, un mod de viaţă înscris în modernitate, şi menţinerea regimurilor politice depăşite, cel mai adesea încarnate de şefi de stat îmbătrâniţi, caracterizaţi de un incredibil imobilism.”

Dincolo de pretexte

Ultima frază, deşi formulată la Paris, exprimă o viziune pe care o împărtăşesc, acum, liderii importanţi ai lumii occidentale. Toţi fiind conştienţi că „mecanismul dominoului” a fost declanşat de cei cu o experienţă îndelungată în răsturnarea, în diferite forme, a dictatorilor, inclusiv prin recurgerea la soluţia „manu militari”, fie utilizând forţele armate autohtone, fie recurgând la trupe de elită, capabile să extragă dintr-o capitală, sau alta, lideri precum Manuel Antonio Noriega Moreno, care a condus Panama, între 1983-1989.

De altfel, ziarul „The Washington Times”, din 21 februarie a.c., a inclus un editorial intitulat “Momentul Sputnik al lui Al Qaida”, care începe şocant: ”Luptători Al Qaida au declarat un emirat islamic în nord-estul Libiei şi liderul acestei naţiuni nord-africane pare a fi părăsit ţara. Probabil că, în curând, va fi timpul ca infanteriştii marini americani să reviziteze ţărmurile din dreptul oraşului Tripoli.”

Dar Gaddafi a rămas în ţara sa, unde nu există niciun partid politic. Societatea libiană fiind controlată de aşa numitele comitete revoluţionare, care administrează, de facto, pactul social dintre dictator şi populaţia beneficiară a extraordinarei rente petroliere a Libiei, devenită astfel cel mai bogat stat din Africa.

Petrolul libian este exportat astfel: 37,7% în Italia, 10,1% în Germania, 8,4% în Franţa, 7,9% în Spania, 5,9% în Elveţia, 5,3% în Statele Unite, 24,7% la alte state. Procentaje ce explică declaraţiile prudente ale unor oficiali occidentali şi radicalismul altora, în legătură cu reacţia dură a dictatorului libian, faţă de manifestaţiile celor care-i doresc plecarea de la conducerea ţării.

Deciziile luate de S.U.A. şi China, de a sprijini evacuarea conaţionalilor aflaţi în Libia, ca turişti, diplomaţi sau muncitori la firme de construcţii, indică acutizarea confruntărilor violente, între manifestanţi şi partizanii lui Gaddafi.

Însă 80% din populaţie este tânără şi locuieşte în oraşe, unde urmăreşte postul TV Al-Jazira, utilizează telefoanele mobile şi reţelele sociale, pe Internet. Acestea sunt reperele sensului ireversibil al schimbării. Mai ales că 30% din libieni sunt şomeri.

Mutaţiile politice din Tunisia şi Egipt, vecinii Libiei, arată că apune vremea regimurilor arhaice şi totalitare – ce doreau o populaţie educată, dar fără acces la democraţie.

__________________________________________

__________________________________________

UITE CINE VORBEŞTE!

Clovnul Orientului Mijlociu a devenit, fără să vrea, regimul ayatollahilor.

În primul rând pentru că, orbiţi de ură, împotriva liderului libian Gaddafi, care nu le-a recunoscut, nicio clipă, pretenţiile de „portdrapel al luptei împotriva imperialismului american”, au dat mână liberă, presei din Teheran, ca să incrimineze public faptul că dictatorul a decis să reprime revolta conaţionalilor săi prin recursul la tancuri, avioane de luptă şi mercenari.

A fost reprodusă şi declaraţia libianului Mahri, în vârstă de 42 de ani:”Singurul lucru pe care îl putem face este să nu cedăm; nu capitulăm, nu dăm înapoi. Vom muri oricum, fie că ne place sau nu. Este clar că lor nu le pasă, dacă noi vom trăi sau nu. Acesta este genocid.”

Trist. Dar, să nu uităm că aceeaşi presă iraniană, inclusiv televiziunea oficială, a acordat ample spaţii comentării pozitive a momentului aiuritor, din parlament, unde, într-o atmosferă isterică, cei aleşi să legifereze spre binele propriei naţiuni, au scandat, minute în şir, pentru trimiterea la moarte a liderilor opoziţiei din Iran!

Iar când s-a dorit organizarea unui miting de amploare, împotriva puterii actuale de la Teheran, reacţiile acesteia nu au fost o mostră de democraţie.

A urmat încăpăţânarea de a trimite nave de război, prin Canalul de Suez, spre Marea Mediterană, oferind pe tavă, autorităţilor israeliene, un motiv real, de ultimă oră, pentru a atenţiona comunitatea internaţională asupra pericolului exercitat, în zonă, de tendinţele dominatoare, cu puseuri militariste, ale Iranului.

Tupeul Teheranului este tipic celor ce iau propriile dorinţe pe post de realitate. Fregata „Alvand” şi nava de aprovizionare “Kharq” vor trece extrem de aproape de flancul sudic al NATO.

Asta într-un moment în care, pe fondul evacuării cetăţenilor europeni din Libia, mai multe nave militare, ale unor state membre ale Alianţei Nord-Atlantice, au primit ordinul să se deplaseze în zonă, pentru a asigura securitatea acestei noi operaţiuni maritime. Este vorba de patru vase de război italiene, două turceşti, una britanică şi alta olandeză. În rândurile acestora au fost identificate fregate, distrugătoare, nave de ascultare şi sprijin de luptă.

Faţă de puterea lor de foc, cele două vase ale marinei militare iraniene nu par altceva decât o furtună, într-un pahar cu apă.

Sorbit de ayatolahul Ali Khamenei, în aşteptarea alungării inamicului său, Gaddafi, de la conducerea Libiei.

.