INTELLIGENCE: AIEA a colaborat cu CIA (video)

Hans Blix, fostul şef al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică/AIEA a acordat un interviu postului de televiziune RT.

În acest context, el a recunoscut că agenţia menţionată a cooperat ani buni cu agenţii de spionaj din lume – inclusiv aceea din Iran! – pentru a completa informaţiile căpătate prin intermediul delegaţiilor oficiale, cu datele confidenţiale, obţinute de structuri de intelligence.

Read more »

Zero global

Într-un articol publicat de Shlomo Ben-Ami, ex-ministru de externe al Israelului, se insistă pe ideea că, probabil, cea mai bună formulă de progres către o zonă liberă de arma nucleară, în Orientul Mijlociu, ar fi un cuprinzător acord de pace israeliano-arab, care să ţină cont de Iniţiativa Arabă pentru Pace şi să stabilească un areal lipsit de arme de distrugere în masă, în această regiune.

Intenţii bune. Dar cum Israelul nu are dorinţa de a recunoaşte statul palestinian, chiar dacă Adunarea Generală a O.N.U. va fi de acord cu solicitarea liderilor Palestinei, zăngănitul armelor menţine adversităţi ce refuză porumbelul păcii.

De ce agită Iranul acum apele din lumea islamică?

Pe 7 iunie 2011, preşedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad a ţinut o conferinţă de presă la Teheran, la care au participat 350 de jurnalişti din presa naţională şi cea străină. În acest context, el a declarat că Statele Unite vor să saboteze facilităţile nucleare ale Pakistanului, cu scopul de a slăbi puterea guvernului şi poporului acestei ţări.

Ahmadinejad a mai afirmat că americanii au folosit pretextul atentatelor teroriste, din 11 septembrie 2001, pentru a declanşa cea mai mare invazie a SUA în regiunea Orientului Mijlociu, cu scopul de a „salva de la distrugere economia lor suferindă şi a regimului sionist (din Israel), ca bază principală a colonialismului ultramodern.”

Când nu ai soluţii pentru prosperitatea internă, identifici inamici externi, evident diabolici, şi amplifici propaganda oficială, pentru a menţine atenţia opiniei publice naţionale pe pericolele militare străine.

O asemenea campanie este continuă la Teheran, care presimte că oricât de mult amână Statele Unite o reacţie militară, aceasta se va produce, într-un final, dovadă fiind şi întărirea, de către Federaţia Rusă, a dispozitivului sudic al propriei apărări antirachetă.

Anterior conferinţei menţionate a ieşit în faţa presei Ali Ardashir Larijani, preşedintele parlamentului iranian/Majlis. El a declarat, în acest weekend, că ţara sa va contracara orice act de agresiune cu puterea rachetelor proprii, remarcând, în acelaşi timp: „Iranul a apărut ca o ţară independentă, influentă şi inspiratoare în regiune…Ostilitatea inamicilor nu este din cauza unor probleme precum programul nuclear.”

În viziunea lui, adversitatea duşmanilor este generată de rolul şi influenţa Iranului în regiunea strategică a musulmanilor.

Agenţia iraniană de ştiri Fars reproduce şi un alt citat, semnificativ, din luarea de poziţie a liderului Majlis-ului:
”Duşmanii, cu agenţii lor infiltraţi, au încercat să îşi atingă obiectivele lor, cum ar fi crearea de disensiuni…Dar şi-au dat seama că nu pot învinge revoluţia prin lovituri de stat sau alte măsuri similare. Inamicii revoluţiei…au eşuat (să preia puterea în stat) din cauza conducerii exercitate de suprema jurisprudenţă.” Ultima sintagmă fiind o trimitere străvezie spre omnipotentul lider spiritual – ayatolahul Seyyed Ali Khamenei.

Ali Ardashir Larijani a precizat că oficiali israelieni, în colaborare cu unele puteri occidentale, au profitat de fiecare nouă ocazie pentru a susţine teza că Iranul este o ameninţare pentru regiunea limitrofă şi pentru întreaga lume.

De pildă, ministrul israelian pentru afaceri strategice, Moshe Ya’alon, a declarat, pe 6 iunie a.c., că întreaga lume trebuie să ia măsuri comune pentru a opri activităţile nucleare iraniene, inclusiv prin recurgerea la un atac aerian preventiv, dacă va fi necesar.

Ironia sorţii face ca de fiecare dată, când apare o nouă acuzaţie occidentală, vizând tentativa iraniană de a fabrica bombe atomice, sub acoperirea programului nuclear civil, guvernul de la Teheran neagă o astfel de intenţie.

Mai mult, Iranul reaminteşte că fiind parte semnatară a tratatului de neproliferare a armelor nucleare şi membru al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, are dreptul de a deţine şi utiliza o tehnologie nucleară paşnică.

Teheranul mai observă că deşi Israelul este singurul posesor de arme nucleare, la ora actuală, din Orientul Mijlociu, având în depozite subterane secrete nu mai puţin de 200 rachete atomice, nu este deloc transparent în privinţa intenţiilor sale reale în acest domeniu.

Tot luni, 6 iunie a.c., comandantul Forţelor Terestre Iraniene, generalul de brigadă Ahmad Reza Pourdastan, a declarat agenţiei IRNA că armata Iranului este pregătită să extindă prezenţa sa în „spaţiul cibernetic, pentru a contracara atacurile cibernetice.”

Instrumentele necesare acţiunii eficiente în spaţiul cibernetic sunt pregătite de industria naţională de apărare, a mai precizat generalul Pourdastan.

El a constatat că:”problemele legate de domeniul cibernetic domină discursul internaţional şi preocupă armatele de pe toate continentele, care utilizează instrumente şi echipamente moderne.”

După cum se cunoaşte, în luna octombrie 2010, Iranul a anunţat că a detectat şi a dejucat un atac cibernetic cu viermele electronic Stuxnet, despre care se presupune că a fost special creat pentru a infecta industria şi centralele nucleare iraniene.

Declaraţia generalului de brigadă Ahmad Reza Pourdastan a fost provocată de publicarea parţială recentă, de către Pentagon, a documentului prin care se propune Casei Albe ca orice atac cibernetic, care afectează principalele căi de comunicaţie, la nivel înalt, din Statele Unite, să fie considerat aidoma unei declaraţii de război şi să i se răspundă printr-o reacţie militară, aeriană, navală şi terestră – după caz.

O reacţie navală a existat, dar nu din partea americană, ci din aceea iraniană.

Exact în ziua când preşedintele Mahmoud Ahmadinejad a ţinut conferinţa de presă la Teheran, agenţia de presă Associated Press a difuzat fotografii şi detalii privind trimiterea de către Iran a unor submarine în Marea Roşie.

Este pentru prima oară când aceste submersibile execută o deplasare la distanţă mare de Iran.

Din punctul de vedere al Pentagonului, o asemenea demonstraţie de forţă confirmă eforturile Iranului de a prezenta lumii – prin intermediul presei internaţionale – puterea sa navală.

Teheranul a devenit deja celebru pentru frecvenţa cu care anunţă modernizări diferite ale sistemelor de apărare antiaeriană şi ale marinei militare.

Aceste două atuuri ar fi suficiente pentru consolidarea imaginii de cea mai temută putere militară regională. În acelaşi timp indică şi convingerea regimului de la Teheran că orice atac inamic va surveni, cel mai probabil, fie din aer, fie de pe mare.
O concluzie receptată cu surâsuri ironice, la Statul Major al Forţelor Terestre Americane…

Agenţia iraniană de ştiri Fars a precizat că submarinele au misiunea de a identifica navele de război – amice şi inamice – din apele internaţionale şi de a culege date relevante pentru Forţele Navale Iraniene.

Aceeaşi sursă afirmă că, anterior, submarinele au însoţit nave de război iraniene, pe ruta afectată de acţiunile de piraterie din Golful Aden.

Iranul are în dotare trei submarine fabricate în Rusia şi

patru construite în porturile iraniene, de dimensiuni mai mici.

Ultimele patru sunt din clasa Ghadir, utilizează atât rachete, cât şi torpile, fiind extrem de utile pentru acţiuni subacvatice în Golful Persic.

Cert este că misiunea submarinelor iraniene a declanşat alarmarea navelor americane şi israeliene aflate în zonele limitrofe Mării Roşii.

De ce agită Iranul acum apele din lumea islamică?…

AMERICANII ŞI-AU PIERDUT RĂBDAREA PRIVIND OPERAŢIUNEA DIN LIBIA

În capitala americană a fost dat publicităţii un sondaj iniţiat de Universitatea din Maryland, care a vizat sprijinirea utilizării puterii militare, pentru protejarea civililor din Libia. Conform agenţiei Associated Press “americanii şi-au pierdut răbdarea cu acţiunea militară internaţională în Libia, chiar dacă o majoritate priveşte pozitiv primăvara democraţiei în lumea arabă.”

Dar, sprijinul opiniei publice de peste Ocean, pentru operaţiunea aliată în Libia, a scăzut cu 14 procente, ajungând la 54 %, comparativ cu sondajul organizat, în luna martie, de postul de televiziune CBS, care estimase, cu câteva săptămâni în urmă, că 68 % dintre cetăţenii Statelor Unite aprobă recursul la folosirea intervenţiei militare.

Studiul – care a dorit să evalueze opinia publică americană pe tema poziţiilor existente faţă de revoltele arabe – a fost lansat chiar în ziua deschiderii, la Washington D.C., a Forumului Lumea Islamică şi Statele Unite.

Este vorba de o reuniune anuală a liderilor din peste 30 de ţări, cu majoritate musulmană, şi din Statele Unite.

Institutul Brookings a fondat această adunare inedită, în urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, pentru a ajuta la construirea de punţi diplomatice, de legătură, între liderii SUA şi cei musulmani.

Sondajul vine într-un moment crucial în relaţiile americane cu lumea musulmană. Din Tunisia, până în Yemen, se doreşte schimbarea liderilor actuali şi lichidarea absolutismului promovat de aceştia.

La întrebarea “în cazul în care campania aeriană nu reuşeşte să protejeze civilii de atacurile forţelor – trimise de guvernul de la Tripoli -, aţi sprijini sau nu intenţia SUA şi a altor ţări, de a furniza arme către rebelii libieni?”, numai 36 % au răspuns afimativ, în timp ce 59 la sută nu au fost de acord.

Doar 15 %, dintre americanii care au răspuns la întrebări, consideră că revoltele populare, din lumea arabă, sunt generate de grupările islamiste, care doresc puterea politică. În schimb, 45 la sută au declarat că revoltaţii sunt oameni obişnuiţi, care vor să trăiască în libertate şi într-o societate democratică.
37 % au optat pentru ambele variante de răspunsuri.

Două treimi dintre americani spun că guvernul lor ar trebui să ia o poziţie neutră faţă de revoltele arabe. Dintre cei ce doresc ca Statele Unite să nu rămână pasive, o majoritate covârşitoare vrea ca S.U.A. să sprijine manifestanţii antiguvernamentali.

Ce a mai indicat acest sondaj?

1. Încrederea că democraţia şi islamul sunt compatibile.
Dar, 41 la sută dintre intervievaţi nu cred aşa ceva.

2. O majoritate clară a declarat că este posibilă coexistenţa între musulmani şi occidentali.
Totuşi, 41 % afirmă că un conflict violent va fi inevitabil.

3. Un număr crescând de americani cred că sunt mult mai mulţi extremişti de credinţă islamică, decât teroriştii cu alte convingeri religioase.
Astfel, 62 la sută dintre participanţii la acest sondaj susţin acest lucru.
La sondajul postului TV ABC News, din februarie 2002, doar 46 % credeau la fel.

4. Primăvara revoltelor arabe a avut un efect redus asupra poziţiei oficiale americane privind conflictul israeliano-palestinian.
Două treimi dintre repondenţi continuă să aibă un punct de vedere favorabil Israelului,
deşi nu puţini afirmă că Statele Unite ar trebui să nu ţină
nici cu Israelul, nici cu palestinienii,
la tratativele vizând soluţionarea conflictului dintre cele două naţiuni.

La sondaj au răspuns 802 americani.
Investigarea a fost realizată între 1 şi 5 aprilie 2011.
Marja de eroare este de 3,5 la sută.

CONŞTIINŢA ARABĂ

Doi ex-preşedinţi, un fost ministru de externe, trei ambasadori, un parlamentar din Knesset, iată cei şapte protagonişti ai unei mese rotunde, ce ar fi meritat să fie transmisă, în direct, de canalele de televiziune focalizate pe soarta Orientului Mijlociu.

Însă, organizatorii – Institutul de Studii Diplomatice, de la Universitatea din Bucureşti şi Clubul Româno-Arab de Presă şi Cultură – au optat pentru păstrarea cadrului academic, într-o aulă plină de diplomaţi arabi şi studenţi interesaţi de incitanta temă: „Revoltele arabe – motivaţie şi perspective.”

Actul întâi al acestui brainstorming? Un veritabil show diplomatic – varianta feminină -, datorat reprezentanţilor statelor arabe unde liderii anteriori revoltelor populare au fost alungaţi de la putere. Este vorba de ambasadorul Tunisiei, doamna Saloua Bahri şi de cel al Egiptului, doamna Sanaa Esmail Atallah.

Alocuţiunile lor, într-o sală extrem de atentă la mesajele venite din Tunis şi Cairo, au fost urmărite şi de Ahmad Aqel, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al statului Palestina, la Bucureşti.

Diplomata tunisiană a reiterat satisfacţia că ţara sa este prima, din lumea arabă, unde a izbucnit revoluţia. Aceasta fiind motivată de voinţa celor aproape 11.000.000 de cetăţeni, ai Tunisiei, de a dobândi „demnitatea de a trăi şi a munci liberi.”

Doamna Saloua Bahri a afirmat că revolta nu a fost pregătită, nu a existat un program iniţial şi a început fără ca măcar un participant să prevadă că va fi un model pentru alte state arabe.

Guvernul actual, unul de tranziţie, are ca principală menire pregătirea alegerilor, pentru adunarea constituantă, din 24 iulie.

Mersul evenimentelor a demonstrat – observa ambasadoarea Bahri -, că deşi revoluţia a început în Tunisia, acum aceasta vizează întreaga comunitate arabă, şi prin consecinţele acesteia, întreaga lume.

Diplomata egipteană a preluat, cu aplomb, ştafeta de la colega tunisiană, afirmând, de la bun început, că „nimeni nu încearcă să impună vreun model.”

Doamna Sanaa Esmail Atallah a semnalat realitatea că manifestanţii din lumea arabă nu au cerut şi nu vor altceva decât să fie conectaţi la schimbările petrecute pe mapamond.

La fel ca în Tunisia, şi în Egipt lumea a ocupat străzile pentru libertate şi demnitate. Iar guvernul de la Cairo are drept principal obiectiv să facă faţă noilor provocări, care stau acum în faţa societăţii egiptene.

Un semnal inedit a fost afirmaţia „nu contează cine conduce” – cu referire posibilă la executivul actual şi la viitorul preşedinte, ce urmează să fie ales de egipteni -, deoarece schimbările vor continua şi vor fi utile tinerilor. Garant implicit fiind acum armata Egiptului, cea mai puternică din lumea arabă.

Actul secund, al ineditului brainstorming, a aparţinut primilor doi şefi de stat români, din perioada postdecembristă, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu.

Surâzător, ca întotdeauna, ex-preşedintele Iliescu a atras atenţia asistenţei:”ceea ce se petrece în lumea arabă are rădăcini istorice diferite şi raţiuni diverse. Este o aspiraţie generală a lumii de azi, spre libertate şi democraţie.”

De ce s-a produs un asemenea “tsunami”, al revoltelor, în Orientul Mijlociu? Ion Iliescu crede că din două motive. Primul fiind influenţa generală a mutaţiilor vizibile, dinamice, din lumea de azi. Al doilea? Revendicările de ordin economic şi social, ale arabilor exasperaţi de stagnare.

I-a urmat la microfon fostul preşedinte Emil Constantinescu, care, din start, a emis un enunţ neaşteptat:”sigur, conferinţele sunt utile, inclusiv cele din mediul academic, dar multe sunt paralele cu realitatea, dovadă că niciun for academic nu a prezis prăbuşirea sistemului sovietic.”

După cum niciun think tank nu a semnalat izbucnirea şi extinderea revoltelor în lumea arabă. Cu câteva luni înainte de declanşarea mişcărilor în Tunis şi Cairo, ex-preşedintele Constantinescu a fost acolo şi a observat cum „se schimbă infrastructura sufletească”, interlocutorii săi, din mediul academic, confirmându-i faptul că aşteptau metamorfoze necesare şi profunde, pe plan politic.

Această constatare a constituit un argument în plus, pentru el şi alţi lideri ai schimbării, din statele europene ex-socialiste, precum Václav Havel, ca să pregătească, pentru luna iunie a.c., o conferinţă pe tema “Securitatea între stabilitate şi schimbare.” Ştiut fiind faptul, menţiona Emil Constantinescu, că regimurile autoritare au fost întotdeauna preferate pentru păstrarea stabilităţii.

A plăcut diplomaţilor arabi următoarea frază a fostului şef de stat:”Ar trebui ca liderii să le spună oamenilor că entuziasmul lor nu ţine mult, că va urma haos, că vor apare multe partide, egoisme în lupta pentru putere. Dar, până la urmă, ţările arabe vor reuşi să aplice reformele. Noua generaţie de arabi nu va înlocui regimurile autoritare laice cu altele religioase, deoarece este adepta comunicării libere. Pe harta conştiinţei lumii se va impune, acum, conştiinţa arabă.”

Ultimul act al acestui show academic a revenit unor protagonişti total diferiţi. Primul dintre ei a fost Mohamed Baraka, membru al parlamentului Israelului, unde reprezintă cetăţenii de naţionalitate arabă, din acest stat.

Într-un dialog ce a precedat masa rotundă – facilitat de dr. Mobasher Abdalla, vicepreşedintele Asociaţiei Egiptenilor din România -, Mohamed Baraka îmi mărturisea optimismul său privind „evoluţia revoltelor actuale şi a celor care mocnesc în alte state arabe.” El crede că aceste mişcări de masă confirmă determinarea arabilor de a-şi decide singuri destinul.

Deşi este membru al Knesset-ului, parlamentul israelian, Mohamed Baraka nu a ezitat să afirme:”Israelul este un vârf de lance al Occidentului în zonă.” Aceasta fiind o trimitere la un enunţ al lui Menahem Begin – fost premier israelian, de la 20 iunie 1977, la 10 octombrie 1983, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, în 1978 – care a rostit memorabilele cuvinte: „Israelul este cel mai mare portavion din lume”.

Mohamed Baraka a mai declarat:”Poporul palestinian este singurul care luptă pentru supravieţuire. Mesajul clar al revoltelor arabe este voinţa manifestanţilor să scape de oprimare şi suferinţă.”

Ultimul, pe lista vorbitorilor, a fost ex-ministrul de externe al României, Cristian Diaconescu. Prudent. Convins că diplomaţii arabi sunt sătui de concluziile diverşilor analişti privind cauzele care au generat revoltele în Africa de Nord.

Dar cu un enunţ original:”Am încrederea că popoarele arabe îşi vor găsi propriul mers şi sens al mutaţiilor actuale. Să nu uităm că vorbim de mişcări revoluţionare în ţări unde speranţa de viaţă este sub 30 de ani.”

Cristian Diaconescu a remarcat, referitor la intervenţia militară în Libia, că “agresiunea este utilă în diferite feluri”, dar schimbările interne, din diferite state arabe “trebuie duse, la bun sfârşit, doar de naţiunile respective.“

Ar fi fost utilă, interesantă şi benefică, la această masă rotundă, şi prezenţa unor diplomaţi reprezentând statele care au organizat iniţial intervenţia militară.

Aşa, acest brainstorming, de cert interes public, s-a încheiat cu concluzia că a început şi va continua o primăvară a popoarelor arabe, menită a accelera modernizarea statelor din zonă.

Enunţ frumos. Dar care omite impulsul generat de peste Ocean, în modalităţi specifice, inclusiv prin twitter şi facebook – cele mai rapide şi eficiente forme de comunicare cu junii arabi, catalizatorii revoltelor actuale.

Juni sătui de preşedinţi pe viaţă, regi inamovibili şi regimuri absolutiste.