Dincolo de o poveste de dragoste regală…(video)

Asumarea unei opţiuni, cu toate dificultăţile sale, într-o nouă premieră cinematografică de excepţie:

Read more »

Şi asta este America

Agenţia Associated Press/AP a transmis acum imagini elocvente ale modului în care studenţii din Universitatea California, componenţi ai Mişcării Occupy Wall Street, au devenit, vineri, 18 noiembrie a.c., “ultimele victime ale brutalităţii poliţiei” – acestea fiind cuvintele din depeşa AP.

Imaginile înregistrate cu camerele video, ale unor telefoane mobile, arată şi momentele în care studenţii aşezaţi pe aleea betonată sunt împroşcaţi, de un ofiţer de poliţie, cu un spray cu piper roşu, care generează o ceaţă în jurul tinerilor.

AP reaminteşte că o pulverizare similară, efectuată de un poliţist din New York, a vizat un grup de femei, una dintre ele fiind transportată la spital, din cauza arsurilor. Ambele momente sunt considerate dovezi ale recurgerii, de către forţele de ordine, la tactici brutale, atunci când au de a face cu manifestanţi bine organizaţi.

Cel ce a filmat imaginile de mai sus susţine că poliţistul a acordat trei minute tinerilor ce formau un lanţ uman, pe pământ, ca să se disperseze. Poliţiştii aveau misiunea să demanteleze corturile instalate de manifestanţii mişcării menţionate.

Am postat cele două clipuri – inclusiv cel de jos – pentru a oferi mostre de atitudini în societatea americană. Poliţişti care nu ezită să îşi îndeplinească misiunile ordonate.

Dar mai ales pentru ca să urmăriţi atitudinea exemplară a manifestanţilor, care scandau, la unison, „Shame on you!/Ruşine să vă fie!”, păstrând totuşi distanţa necesară pentru a nu provoca forţele de ordine.

Retragerea în ordine a poliţiştilor şi avansul la fel de lent al studenţilor, extrem de stăpâni pe ei, arată diferenţa clară faţă de arealuri unde – şi de o parte şi de alta – nu de puţine ori cei implicaţi se manifestă de parcă şi-au pierdut uzul raţiunii.

Şi asta este America.

Din dragoste de viaţă

Diferenţa dintre o femeie americană obişnuită – pe care o vezi pe stradă, într-un magazin, sau de regulă la volanul unei maşini, indiferent că este vorba de Washington D.C. sau New York – şi o actriţă din Statele Unite este simplă.

Prima nu atrage atenţia. A doua captează imediat privirile, evident pe micul ecran, ce menţine pofta telespectatorilor de a vedea miraculoase transformări, ale unor semeni ca ei, în oameni de succes, cântăreţi, comici, întreprinzători, temerari cu priză la public.

Cheia succesului unor asemenea show-uri?

Replici în serie nu fac decât să redea expresii dragi americanului de rând, care are capacitatea de a îşi cunoaşte bine slăbiciunile, fragilitatea proprie, visele irealizabile şi pofta de a fi în atenţia publică măcar o clipă.

Imaginile difuzate de postul de televiziune NBC sunt o parodie. Una ce merită a fi vizionată pentru arta protagoniştilor de a se completa reciproc, într-o cascadă amuzantă, a unor metamorfoze artificiale, acceptate de publicul american, pe motiv că îi menţin pofta de a râde de nimicurile zilnice, cele ce constituie sarea şi piperul unei vieţi normale.

Aceea dintre două jurnale de ştiri saturate de relatări previzibile despre conflicte armate, atentate, greve, declaraţii politice, criza economică. Şi cea morală.

Omului simplu îi rămâne arma surâsului. Cel provocat de actori ce ştiu să strălucească din dragoste de viaţă.

NICIUNUL

Niciunul dintre camarazii mei nu a îngenunchiat vreodată de frică.

Dar a plecat capul, înainte de a primi binecuvântarea preotului, pentru o misiune din care ar fi putut să nu se mai întoarcă.

Niciunul dintre ofiţerii demni ai Armatei României nu s-a făcut preş în faţa avortonilor politici ai vremii.

Dar a lăcrimat la mormântul lui Avram Iancu, cel rămas singur prin munţii goliţi de bărbăţie.

Niciunul dintre cei căzuţi la datorie în teatrele de operaţii ex-iugoslav, irakian şi afgan nu şi-a trădat jurământul militar.

Dar a apărat Onoarea României, chiar cu preţul vieţii.

Niciunul dintre rezerviştii simpli ai ţării nu a oferit conaţionalilor săi ciocolată din goana maşinii şi pantofi cu toc ţărăncilor chinuite de munca câmpului.

Dar fiecare dintre ei a sărutat, cu ochii înlăcrimaţi, mâna măicuţei uitate de Dumnezeu, în universul rural al octogenarilor ce aşteaptă senini Judecata de Apoi.

Niciunul dintre comandanţii, cu coloană vertebrală, aflaţi acum în rezervă, nu şi-a turnat semenii pentru a lua o stea scânteind a laşitate ascunsă cu aroganţă.

Dar fiecare dintre ei se bucură când vede, fie şi câteva secunde, Drapelul de Luptă, în fruntea unei coloane militare.

Niciunul dintre militarii profesionişti de ieri nu a învăţat să tragă cu arma, pentru a o îndrepta împotriva compatrioţilor săi.

Dar a executat ordinul de a ieşi în stradă, când la graniţe zăngăneau legiunile vecinilor, nerăbdătoare să hăcuiască teritoriul indivizibil al României.

Niciunul dintre militarii adevăraţi ai ţării nu s-a lăsat pradă disperării, când a fost batjocorit de mai marii vremii.

Dar a ştiut să facă, din izolarea sa, temeiul îndârjirii de a învinge Minciuna din fruntea ţării.

Niciunul dintre purtătorii de uniformă ai Armatei României, care a trecut Oceanul, nu s-a urcat în Statuia Libertăţii doar pentru a privi de sus New York-ul.

Ci pentru că a sperat şi speră că Lumina Libertăţii nu se va mai stinge, niciodată, în ROMÂNIA.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!