CINE CONDUCE REPUBLICA MOLDOVA?

Iată o întrebare firească, din moment ce vizita vicepreşedintelui Joe Biden nu a făcut decât să confirme zâzania persistentă la nivelul celor trei lideri ai Alianţei pentru Integrare Europeană/A.I.E şi, din păcate, conduita – îmi pare rău, dar asta este situaţia – absolut infantilă, a lui Voronin, dornic să ştie tot Chişinăul că şi-a luat orgoliul în braţe, neparticipând nici el, nici alt emisar al lui, la întâlnirea decidentului numărul 2, în Statele Unite, cu reprezentanţii partidelor parlamentare.

Din moment ce vizita înaltului demnitar american era considerată, la Casa Albă, un semnal clar că Washington-ul sprijină programul de reforme al A.I.E şi aspiraţiile occidentale ale actualei guvernări, fiecare moment de referinţă al programului lui Joe Biden ar fi trebuit să ţină cont de această simbolistică.

Primul moment fiind la aeroportul din Chişinău.

Aici trebuie demontată o iluzie, abil speculată, de comunişti. Sigur că, anul trecut, atunci când a trecut Oceanul, premierul actual al Republicii Moldova a adresat invitaţii oficialilor americani, care au rămas în atenţia acestora, pentru momente alese în funcţie de oportunităţile viitorului.

Numai că turneul actual, prin Europa, al lui Joe Biden, a avut un obiectiv precis. Dialogul la cel mai înalt nivel, la Moscova, pentru a obţine sprijinul tandemului Dmitri Medvedev-Vladimir Putin, în detensionarea situaţiei din Libia. Şi asta i-a reuşit, din moment ce Rusia a stopat exportul de armament către statul libian. Urmând ca, în perioada următoare, să vedem şi alte opţiuni americane sprijinite, explicit sau tacit, de Federaţia Rusă.

Finlanda – care, in integrum, nu a fost niciodată „provincie a URSS”, cum cred unii paraleli cu istoria Europei, de la Chişinău -, precum şi Republica Moldova, au fost trecute în turneu şi pentru a nu alarma opinia publică internaţională, în privinţa unei posibile intervenţii militare a Statelor Unite, despre care să fie detaliat informată doar conducerea Federaţiei Ruse.

Revenind la momentul primirii lui Joe Biden, pe aeroport, normal ar fi fost să fie acolo cei trei lideri ai A.I.E., Marian Lupu, Vlad Filat şi Mihai Ghimpu, ca semn al unităţii lor de acţiune, aşa cum se aşteaptă America să îi vadă în viitor.

Numai că, primul care a dat mâna cu vicepreşedintele american, contrar procedurilor internaţionale de protocol, a fost…ambasadorul S.U.A., mister Chaudhry. O fi el simpatic premierului Vlad Filat, dar locul său era în rândul oficialilor aliniaţi în stânga scării avionului.

Cu tot respectul pentru ex-preşedintele Mihai Ghimpu, care s-a pripit – ne scapă intenţionat motivele – şi a declarat că Joe Biden nu a venit pentru el, Marian Lupu şi Vlad Filat, aş reformula afirmaţia sa: a venit „şi pentru ei”. Asta ca să nu scriu „în mod special pentru aceştia”, deoarece dau semnale clare că Republica Moldova, ca vehicul geopolitic, are… trei viteze pentru mersul înainte şi una pentru sensul opus. Cea din urmă aparţinând lui Voronin.

Şi la discursul, în aer liber, al vicepreşedintelui S.U.A. era de dorit să asiste şi Marian Lupu şi Mihai Ghimpu.

Pentru că, dacă ar fi să stăm strâmb şi să judecăm drept, conform unei logici birocratice, deloc aberante: funcţia executivă a lui Joe Biden, în guvernul american, de adjunct al celui ce este şi liderul miniştrilor S.U.A., respectiv preşedintele S.U.A., ar fi impus ca doar un… vicepremier de la Chişinău să fi fost tot timpul cu vicepreşedintele Americii. Ceea ce, bineînţeles, nu era cazul.

Acum este de domeniul evidenţei că au venit la miting simpatizanţii şi activiştii PLDM. Asta nu este rău. Ci foarte bine. Dar de ce nu au fost prezenţi şi aceia ai celorlalte două partide componente ale A.I.E.?

Era Vlad Filat în campanie electorală, nu ştim noi, şi Joe Biden a venit să îi susţină candidatura?!…

Dincolo de mesajul cald, amical, al vicepreşedintelui superputerii lumii – care nu este deloc un reprezentant de mâna a doua, Joe Biden putând fi, în orice moment, omul care apasă pe butoanele ce trimit spre ţinte clare distrugătoarele rachete nucleare americane -, de „baia de mulţime”, de întâlnirile succesive, separate, organizate cu orgolioşii lideri ai A.I.E., de tămâierile ulterioare ale unor analişti partinici, nu politici, vizând pe actualii guvernanţi de la Chişinău, câteva chestiuni, evitate public, trebuie scrise negru – că aşa şi sunt problemele ţintite de înaltul oaspete – pe alb.

Republica Moldova este pentru America un pas al creării spaţiului integral necesar NATO, pentru a consolida securitatea statelor aliate.

La Departamentul de Stat există o percepţie, mai puţin cunoscută, a celor trei componente ale Alianţei pentru Integrare Europeană. Aceasta ar fi compusă, conform unor experţi în spaţiul ex-sovietic, din:”naţionalişti moldoveni, vorbitori de limbă română” (liberalii lui Mihai Ghimpu), “pragmatişti orientaţi spre afaceri” (simpatizanţii lui Vlad Filat) şi “aripa reformatoare a vechii gărzi a vorbitorilor de limbă rusă” (adepţii lui Marian Lupu).

La Washington D.C. se consideră că – dincolo de inabilitatea de a depăşi blocajul parlamentar, pentru a alege un preşedinte -, liderii A.I.E. au reuşit totuşi să articuleze o viziune a ţării, privind viitorul, care evită, abil, o alegere clară între Moscova şi Bruxelles.

A.I.E. a prezentat perspectivele republicii, la U.E., prin punerea în aplicare a unora dintre reformele necesare alinierii la normele Uniunii Europene, inclusiv asumarea câtorva sacrificii dureroase, pentru a primi sprijinul Fondului Monetar Internaţional, pe timpul crizei economice.

Alianţa pentru Integrare Europeană a luat şi măsuri pragmatice de consolidare a încrederii, pentru a reduce tensiunile cu regiunea separatistă Transnistria, recunoscând că acest conflict prelungit este un obstacol, în continuare, la aspiraţiile europene ale Moldovei.

Provocările la care Republica Moldova va trebui să găsească soluţii, din punctul de vedere al Statelor Unite, nu sunt deloc puţine:

1. identitatea sa – complexă, multietnică;
2. aşezarea acesteia – la o încrucişare istorică a drumurilor utile atât conexiunilor economice, cât şi intenţiilor geopolitice;
3. confruntarea specifică cu problema plecării la muncă, în străinătate, a peste un milion de cetăţeni şi
4. tranzitarea teritoriului naţional de către imigranţi asiatici, doritori să muncească în Europa.

Ţelul sprijinului oferit de S.U.A., celui de-al doilea stat românesc, nu este deloc unul demagogic, ci corespunzător idealurilor promovate constant, de peste Ocean: depăşirea provocărilor enumerate ar putea consolida democraţia din landul dintre Prut şi Nistru, favorizând apariţia unei economii de piaţă prospere.

Aşa ceva nu se obţine cu repetarea unor lozinci, pe holurile parlamentului din Chişinău şi pe micile ecrane. Ci, din punctul de vedere al oficialilor americani, prin combaterea corupţiei endemice, îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei serviciilor guvernamentale, combaterea fermă a traficului de „carne vie” şi a reţelelor locale de crimă organizată.

Este timpul ca toţi liderii A.I.E. să înţeleagă, măcar acum, după vizita lui Joe Biden, că primul partener al Republicii Moldova, de acum înainte, ar trebui să fie S.U.A., singurul stat în măsură să ajute, decisiv, guvernarea de la Chişinău, pentru depăşirea blocajului politic, a dificultăţilor economice şi a monologurilor cunoscute pe tema Transnistriei.

Statele Unite ale Americii, în conlucrare cu partenerii europeni, pot oferi stimulente specifice, dar numai cetăţenii Republicii Moldova, depăşind inteligent divizări generate de pasagere orgolii politice, pot fructifica şansa de a fi devenit, din 11 martie 2011, landul cel mai recent integrat, de facto, din punctul de vedere al Washingtonului, în comunitatea euroatlantică.

O partitură pe care cei trei dirijori ai A.I.E., trebuie să o interpreteze in integrum.
Fără dizarmonii penibile.

NEWT GINGRICH:”NU AVEM NEVOIE DE NATO!”

Prezidenţiabilul Newt Gingrich şi-a adăugat vocea corului celor care cer,
în arena politică de la Washington D.C., intervenţia militară a S.U.A. în Libia.

Anterior, senatorii John McCain şi John Kerry, au susţinut aceeaşi idee, cu argumente diferite.

Gingrich şi-a formulat limpede opinia pe timpul interviului acordat
teleastei Greta Van Susteren, de la postul de televiziune Fox News.

Fiind cunoscut ca una dintre figurile reprezentative ale “vulturilor Americii”,
Newt Gingrich a uluit telespectatorii afirmând, fără să clipească:

“Statele Unite ar trebui să instituie zona de interdicţie a zborurilor,
în spaţiul aerian al Libiei, încă din această seară”.

În acest scop, SUA ar trebui să procedeze unilateral.

Cea mai dură afirmaţie a lăsat-o fără aer şi pe jurnalistă.

Referitor la formarea unei coaliţii cu alte naţiuni,
“Statele Unite nu au nevoie de permisiunea nimănui.
Nu avem nevoie de NATO, care vorbind franc,
nu contribuie prea mult la luptă. Nu avem nevoie de Naţiunile Unite.”

După cum se ştie, forţele rebele din Libia au solicitat Organizaţiei Naţiunilor Unite/O.N.U.
să organizeze o zonă de interdicţie aeriană,
în ideea de a respinge acuzaţiile privind existenţa unei “intervenţii străine”,
respectiv a Statelor Unite.

Mai mult, statele din Golful Persic au cerut
ca O.N.U. să supervizeze această operaţiune militară.

Impasibil, Gingrich a afirmat că armatei americane i-ar fi necesare
doar câteva… minute pentru a aneantiza forţa aeriană a Libiei.
O declaraţie practic contrară celei efectuate anterior
de secretarul apărării, Robert Gates, care estimase că
o zonă de interdicţie a zborurilor în spaţiul aerian libian
înseamnă “o operaţiune mare, într-o ţară mare.”

Cu gândul la următoarea campanie prezidenţială,
când are toate şansele să fie unul dintre cei ce
îl vor înfrunta pe actualul preşedinte,
Gingrich a acuzat, fără menajamente,
actuala administraţie Obama pentru faptul că este…”confuză”!

Concret, distinsul politician republican a afirmat:
“Ideea ca suntem confuzi despre un om care
a fost un dictator anti-american, din 1969,
doar vă spune cât de stupidă este această administraţie!
Acesta este un moment de a scăpa de Gaddafi. Fă-o. Ia-l cu totul.”

Cu alte cuvinte sunt destule şanse să asistăm la o reeditare,
într-o formulă mult mai rapidă, a coaliţiei ce a funcţionat şi în Irak.

Până aceasta se va forma,
până miniştrii apărării din NATO se vor consulta,
asupra situaţiei din Libia,
la finele acestei săptămâni,
pe 10 şi 11 martie a.c.,
până Rusia va înţelege
că Americii nu-i mai pasă de vetoul Moscovei,
în Consiliul de Securitate al O.N.U.,
sub presiunea unor politicieni precum Gingrich,
nu este deloc exclus ca S.U.A. să treacă
intempestiv, în forţă, pe scară largă,
la o operaţiune aeriană de anihilare a
defensivei armatei libiene.

15 FEBRUARIE

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

La 15 februarie a.c., se împlinesc 22 de ani de la retragerea trupelor sovietice din Afganistan. Mai precis a forţelor cu o componenţă multinaţională, dar o singură uniformă. Aceea a Armatei Roşii.

Printre militarii cu steluţe roşii, la căciuli, caschete şi bonete s-au numărat şi vorbitori de limbă română. I-am întâlnit, prima oară, nu în deşertul afgan, ci într-o altă ţară, la un exerciţiu multinaţional, organizat sub egida Parteneriatului pentru Pace. În Bulgaria.

De data asta purtau uniforma Armatei Republicii Moldova. Au atras, de la bun început, privirile admirative ale camarazilor, din celelalte contingente naţionale, reprezentante ale statelor aspirante la statutul de membru al NATO.

Basarabenii erau robuşti. Tăcuţi. Şi purtau, ca semn distinctiv – inclusiv pe timpul exerciţiilor din teren, când se distingeau prin agilitatea mişcării în teren, rapiditatea mânuirii armamentului individual -, celebrul “batic verde”, cu care îşi acopereau părul tuns scurt, un accesoriu vestimentar util mascării în teren, specific şi forţelor speciale americane.

Cu militarii veniţi din România vorbeau în limba strămoşească. Dar între ei, când erau prin preajmă şi alţi profesionişti în uniformă, utilizau limba rusă. În primele zile s-au dovedit a fi reţinuţi, neîncrezători în dialogurile informale. Şi extrem de mândri.

Apoi şi-au deschis petalele prieteniei, fără nicio reticenţă.

Au contribuit la asta şi întâmplări care nu aveau nimic comun cu exerciţiul în sine. De pildă, un ofiţer bulgar, a cărui bunică era româncă, din Cadrilater, mi-a făcut surpriza să ne invite, pe mine şi omologul basarabean – cu însărcinări similare la exerciţiul menţionat -, la un periplu, prin oraşul Belene. Atunci am văzut şi centrala nucleară din apropierea acestei localităţi. Iar dialogul cu camaradul bulgar şi ofiţerul venit de la Chişinău s-a derulat, ore bune, numai în limba… română!

A fost şi un meci de fotbal, între fraţii veniţi din Republica Moldova şi militarii sosiţi de la Bucureşti.

Moldovenii au jucat dur. În forţă. Cu pase cerute în limba rusă.
Confraţii din România i-au surprins pe basarabeni cu un surâs amical, pe chipurile bronzate la instrucţie, cu driblinguri efectuate a la Dobrin, magicianul fotbalului românesc, şuturi pe poartă din poziţii imposibile, un control relaxat al terenului şi absenţa supărării la faulturile deloc uşoare.

Şi conduita lor a avut un efect neaşteptat.

La finalul meciului, încheiat la egalitate, basarabenii au strâns voiniceşte mâinile conaţionalilor din dreapta Prutului şi le-au făcut cu ochiul, semn că partida de fotbal i-a destins. Spectatorii prezenţi, din celelalte contingente naţionale, au aplaudat finalul amical, contrar debutului oarecum încrâncenat, generat de o pasageră înstrăinare a celor cu… “baticuri verzi”.

Peste un timp, poposind la Chişinău, am aflat că există atât o organizaţie a celor care au luptat cu forţele separatiste din Transnistria, cât şi una care i-a unit pe veteranii războiului din Afganistan. Ultima având, conform unei informaţii de ultimă oră, peste opt mii de membri. Mulţi dintre aceştia venind anual la monumentul ridicat în sectorul Râşcani, din capitala Republicii Moldova, pentru a cinsti memoria celor căzuţi la datorie.

Acum, la început de februarie, guvernul pro-european al premierului Vlad(pentru Vest)/Vladimir(pentru Est) Filat a susținut inițiativa legislativă a trei deputate comuniste privind declararea zilei de 15 februarie drept ”Ziua comemorării ostașilor căzuți în războiul din Afganistan”.

Este bine?
Este rău?
Este normal.

Şi va veni şi clipa când această titulatură va fi completată cu acel cuvânt evitat dintr-o îndărătnicie infantilă, a celor ce refuză să înlocuiască ochelarii roşii, ai trecutului, cu cei albaştri, ai viitorului european.

Atunci, probabil, se va numi ”Ziua comemorării ostașilor români căzuți în războiul din Afganistan”.

Citez dintr-o ştire redactată la Chişinău: “Inițiativa legislativă aparține deputatelor comuniste Elena Bodnarenco, Galina Balmoș și Oxana Domenti, care, în nota explicativă menționează că aceasta a fost înaintată la solicitarea Uniunii veteranilor războiului din Afganistan, ce numără peste opt mii de membri. Prin experiența conflictului armat din Afganistan au trecut peste un milion de cetățeni din fostul spațiu sovietic, dintre care 12.500 ostași din R.S.S. Moldovenească”.

Datele statistice arată că, în Afganistan, au decedat 301 ostași originari din Basarabia, 700 au fost răniți, iar 257 de ostaşi au rămas invalizi. Cinci sunt declarați, până în prezent, dispăruți fără urmă. Trist, dar adevărat…

Paradoxul istoriei face ca, prin deşertul afgan, să fi acţionat iniţial trupe sovietice, incluzând militari născuţi în Basarabia, ce scriau epistolele către iubite şi părinţi în limba română şi răspundeau ordinelor primite în limba rusă.

Acum, în teatrul de operaţii afgan, în cadrul trupelor aliate, trimise de NATO se află şi un puternic contingent naţional românesc, extrem de apreciat de americani, pentru loialitate, modestie, eficienţă, capacitate excepţională de comunicare cu populaţia locală, executare exemplară a misiunilor, chiar şi în condiţiile unei dotări perfectibile.

În Afganistan au căzut la datorie şi militari români. Ucişi mişeleşte. Înmormântaţi, în pământul străbun, cu onoruri naţionale.

Sacrificiul anterior al eroilor basarabeni – a căror amintire este cinstită anual la 15 februarie, în stânga Prutului -, urmat de cel al conaţionalilor din Armata României, căzuţi la datorie în acelaşi nemilos deşert afgan, nu constituie decât cărări şerpuitoare spre acelaşi destin comun.

Unul care nu poate fi extirpat din istoria vremurilor viitoare.

APĂRAREA FRONTIEREI DE EST A ALIANŢEI

Pentru cine priveşte doar emisiunile de televiziune ce proslăvesc un trecut definitiv apus, rândurile de mai jos vor fi enervante. Mai ales că acestea nu fac decât să sensibilizeze pe cei ce au ochi să vadă şi minte să înţeleagă, că superputerea lumii – place sau nu, asta-i realitatea -, evident Statele Unite, controlează, prin baze aeriene, trupe dislocate în zonă, precum în România, la Constanţa, şi sisteme antirachete, toată frontiera de Est a NATO.

Nici vorbă de vreo reţinere a Americii în apărarea noilor state membre ale Alianţei Nord-Atlantice. La care se adaugă – conform declaraţiei secretarului general al NATO, la Lisabona, cu ocazia Summitului Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic -, asigurarea securităţii Republicii Moldova şi a Georgiei. State care nu se vor mai afla sub protecţia militară rusă. Şi în care nu vor mai pătrunde niciodată – a se reţine şi la Kremlin – trupe trimise la o supărare pasageră a unor oficiali ai Federaţiei Ruse.

O privire pe harta statelor baltice ar fi, în sensul menţionat, pe deplin edificatoare. Spaţiul aerian al Estoniei, Letoniei şi Lituaniei – foste republici sovietice, ca şi Moldova – este apărat de escadrilele de vânătoare trimise, prin rotaţie, de statele aliate, inclusiv Statele Unite ale Americii.

Astfel, avioane de luptă precum F-15C pot opera şi pe Aeroportul Internaţional Siauliai din Lituania. Mai mult, statul vecin, Estonia a terminat, acum câteva săptămâni, modernizarea Bazei Forţelor Aeriene de la Amari.

Aceasta poate găzdui 16 avioane de vânătoare, 20 aeronave de transport şi un trafic de 2000 de militari pe zi – din forţa expediţionară a NATO.

Anterior, baza estoniană, ca şi aeroportul lituanian au fost aerodromuri sovietice.
Ulterior, NATO a finanţat 35% din costurile modernizării bazei estoniene.
Read more »

AVEŢI UN “CAMELBACK”?

Primul lucru pe care l-am învăţat când am păşit pe tărâm afgan a fost să nu uit a sorbi, măcar de două ori pe oră, din apa păstrată în „camelback”, un recipient special, comparabil cu o mică cocoaşă de cămilă, purtat, de regulă, la spate.

Fără recursul la rezerva de apă, deshidratarea organismului fiind rapidă, la temperaturi de peste 40-50 de grade Celsius, cel ce uită să bea apă cade la pământ ca lovit de trăznet. Şi numai intervenţia semenilor îl poate ajuta să iasă din starea de inconştienţă provocată de leşin…

A doua lecţie primită în Afganistan a fost cea născută de tragedia unor aliaţi. Din orgoliu, unii dintre ei au preferat să plece la drum pe cont propriu.

Aici fiind vorba de un convoi cu militari având uniformele şi armele asigurate de ţara lor. Nu au întâlnit niciun insurgent. Dar au fost reperaţi, dintr-un avion aliat, ca fiind „o posibilă coloană inamică.”

Nefiind stabilite anterior semnale de recunoaştere între aliaţi, au fost trimise avioane de bombardament care au nimicit coloana.

Când au ajuns acolo cei desemnaţi să constate despre ce inamic era vorba, tragedia era clară. Militari canadieni au fost mitraliaţi, din aer, de aliaţii lor, piloţii americani. Pierderi colaterale…

La Kandahar există şi acum o plăcuţă comemorativă în memoria aliaţilor care, dintr-o mândrie nefirească, au plătit cu viaţa lipsa lor de comunicare şi coordonare, măcar prin radio, cu trupele americane…

De aceste două lecţii vitale mi-am adus aminte privind atent ce se întâmplă în deşertul, de data asta politic, ce pare a se fi instalat, temporar, între Prut şi Nistru.

Read more »