Lecţii învăţate pe timpul Operaţiunii “Protectorul unificat”

Exact în ziua când preşedintele Barack Obama începea vizita oficială în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Pentagonul difuza un documentar menit a fi publicat de redacţiile interesate, de peste Ocean. Acesta viza lecţiile învăţate de aliaţii implicaţi în derularea misiunilor aeriene şi maritime focalizate pe teatrul libian de operaţiuni militare, sub numele de cod „Protectorul unificat.”
Prima lecţie, evident amară – pentru militarii englezi şi francezi – este lanţul lung al transmiterii, pe linie de comandă, a solicitării pentru aprobarea unei acţiuni punctuale, de bombardament.
O situaţie de acest fel s-a petrecut în noaptea de 22 mai. Atunci, un avion francez de vânătoare a atacat o navă militară libiană, purtătoare de rachete, care ameninţa accesul vaselor cu ajutoare umanitare, aflate în arealul maritim apropiat.
Această acţiune militară, în fond banală, a fost executată numai după ce s-a obţinut aprobarea politică, de la Cartierul General al NATO, din Bruxelles, confirmată apoi de două centre militare de comandă, din Italia, şi comunicată ulterior structurii de comandă-control – aflată la bordul aeronavei de tipul Awacs – aceasta din urmă autorizând pilotul francez să bombardeze vedeta libiană.
O altă lecţie învăţată – la două luni distanţă de la începerea campaniei aeriene împotriva forţelor armate libiene, loiale preşedintelui Muammar Muhammad al-Gaddafi – a fost evidenta inexperienţă a ofiţerilor englezi şi francezi, în derularea loviturilor aeriene împotriva ţintelor în mişcare, precum blindatele libiene, ce acţionează pentru lichidarea liniilor defensive ale rebelilor – prost înarmaţi, indisciplinaţi şi lipsiţi de o minimă instruire militară.
Într-un asemenea context, menţinerea legăturii radio cu liderii rebelilor libieni a ţinut mai degrabă de hazard, decât de principiile comenzii şi controlului tipic NATO. Drept urmare, unele bombardamente s-au soldat cu uciderea mai multor combatanţi din rândurile insurgenţilor.
De aici şi imperativul identificării anterioare a obiectivelor militare ce urmează a fi bombardate, prin utilizarea aeronavelor de recunoaştere.
Viaţa a demonstrat că este mult mai indicată trimiterea avioanelor de vânătoare în misiuni de lungă durată, cu realimentare în aer, de la aeronavele ce aduc, la mare înălţime, combustibilul necesar continuării bombardamentelor la sol.
O altă lecţie învăţată de ofiţerii francezi şi britanici reaminteşte, vrând-nevrând, de experienţa americană din Irak şi Afganistan.
În lipsa acţiunii trupelor proprii la sol s-a dovedit utilă trimiterea în luptă a elicopterelor de atac, care pot zbura la altitudini mai mici, de unde identificarea trupelor loialiste colonelului Gaddafi este mult mai simplă, iar loviturile executate asupra pieselor de artilerie sunt mai precise.
Până au recurs la elicoptere, planificatorii NATO nu puteau să facă precis diferenţa între liniile defensive ale rebelilor şi poziţiile de luptă ale trupelor terestre libiene.
Fără o coordonare adecvată de la sol – inexistentă şi azi! – planificatorii aliaţi au dificultăţi majore în supervizarea celor 50 de atacuri aeriene planificate pentru fiecare noapte.
Iată de ce misiunile aeriene de bombardament se bazează doar pe analiza imaginilor realizate de sateliţi, de avioanele destinate spionajului electronic şi de drone – aeronavele liliputane, fără pilot, care pot transporta şi bombe de mici dimensiuni.
Scopul acestei campanii aeriene, derulată zi şi noapte, este acela de a stopa, fie şi pentru scurt timp, atacurile dure, ale unităţilor armatei libiene, asupra formaţiunilor înarmate ale rebelilor.

Pe parcursul a 24 de ore, avioanele de vânătoare ale NATO lovesc obiective militare precum tancuri, autotunuri, camioane cu trupe sau muniţie, lansatoare mobile de rachete şi puncte de comandă identificate la unităţile din Tripoli şi arealul adiacent capitalei libiene.
Aşa se explică faptul că numai pe 24 mai a.c., seara, au fost ghidate prin satelit 28 de bombe, menite a distruge tot atâtea adăposturi subterane ale forţelor armate libiene.
După cum se ştie, Operaţiunea „Protectorul Unificat” este coordonată de comandamentul aliat din Napoli, condus de generalul canadian Charles Bouchard.
Adjunctul acestuia, contraamiralul Russel Harding a precizat că punctele de comandă, rutele de aprovizionare cu alimente şi muniţie, precum şi depozitele de armament ale armatei libiene sunt ţinte prioritare ale bombardamentelor forţelor aliate implicate în această operaţiune.
În momentul de faţă, conform oficialilor NATO, datorită bombardamentelor aeriene, liderul libian Gaddafi nu mai poate comanda direct unităţile loialiste, dar utilizează, probabil, curieri – care transmit ordinele la structurile de comandă de nivel strategic şi operaţional.
În opinia amiralului Samuel J. Locklear III, comandantul forţelor navale ale NATO, dislocate în Marea Mediterană, Operaţiunea “Protectorul Unificat” a reuşit protejarea civililor libieni, cu precădere în partea răsăriteană a Libiei, a făcut inutilizabile mai mult de 50% din stocurile de muniţie ale armatei colonelului Gaddafi şi a tăiat majoritatea liniilor de aprovizionare ale Forţelor Armate Libiene.
Lecţia de învăţat, cea mai importantă, nu este, totuşi, pentru militari. Ci pentru liderii politici aliaţi!
Aceştia, dacă nu vor face – cum îşi doreşte amiralul Locklear – o presiune politică şi economică constantă, asupra regimului de la Tripoli, operaţiunea militară va mai dura multă vreme.