Banii şi petrolul motivează intervenţia militară în Libia

Saïf Al-Islam, fiul colonelului Muammar Muhammad Gaddafi, a acordat un interviu jurnalistului Jean-Philippe Rémy, publicat de cotidianul francez „Le Monde”. Titlul arde ochii cititorului:”Cu sau fără NATO, rebelii vor pierde”. Evident cei din Libia. Aşa crede şi îşi argumentează convingerea Saïf Al-Islam, al doilea fiu al preşedintelui libian, căruia îi place să îşi cultive şi să îşi menţină imaginea de reformator în Libia.

La 20 iunie a.c., a fost emis un mandat de arestare, de către Curtea Penală Internaţională pe numele lui Saïf Al-Islam, precum şi alte două – pentru tatăl său şi şeful serviciilor de informaţii libiene.

Interviul are o relevanţă aparte, confirmând tenacitatea, de netăgăduit, a intervievatului. Răspunsurile? Aidoma tirului unei mitraliere.

De pildă, Saïf Al-Islam îi declară jurnalistului francez că el nu crede că în rezoluţia nr. 1973, a Consiliului de Securitate, se prevede uciderea expresă a lui Gaddafi, sau a fratelui său, Saïf Al-Arab. Asta în condiţiile în care, în luna mai, cel din urmă a fost totuşi ucis, cu familia sa, pe timpul unui bombardament al avioanelor trimise de NATO…

Pentru Al-Islam nu eventuala judecare la Curtea Penală Internaţională este o preocupare, ci bătălia în curs, pe timpul căreia rebelii din Benghazi – susţine el – au comis orori şi au încurajat apariţia şi proliferarea, peste tot, a teroriştilor.

Dur, fiul preşedintelui îi consideră pe cei ce s-au revoltat fiinţe demne de a fi comparate cu…şobolanii. Care nu au nicio şansă să preia controlul Libiei cu sprijinul NATO, implicit al Franţei – iniţiatoarea recurgerii la soluţia manu militari.

În viziunea intervievatului, chiar dacă reprezentanţii teroriştilor sunt primiţi, succesiv, de liderii Franţei, Marii Britanii şi SUA, războiul este dus, în numele lor, de avioane şi submarine care nu le aparţin. Un detaliu ştiut de libienii simplii, care – afirmă fiul preşedintelui – nu susţin pe trădătorii de ţară, ce cooperează acum cu europenii, americanii, pentru ca aceştia să bombardeze propriul lor…popor.

Saïf Al-Islam a afirmat că Franţa are …valeţii săi în Africa, din raţiuni pragmatice. De pildă, spionajul libian i-a furnizat informaţia că Abdoulaye Wade, preşedintele senegalez, a fost atras în tabăra anti-libiană cu suma de 20 milioane de euro, destinată fiului său Karim, succesorul neoficial, de o bancă din Qatar.

Adevăratele motive ale intervenţiei militare străine? Banii şi petrolul! Pentru anumite state din Europa, Libia este comparabilă cu un imens tort, care trebuie împărţit.

Iar înverşunarea cu care preşedintele Sarkozy s-a întors împotriva fostului său amic, colonelul Gaddafi ar fi motivată doar de faptul că Libia nu a achiziţionat celebrul avion militar francez Rafale.

În evaluarea conducerii libiene de la Tripoli, rebelii nu însumează mai mult de 1000 de combatanţi, la nivelul întregii ţări.

Pe micul ecran, la radio şi în presa scrisă/electronică cei ce au declanşat revolta par tari pentru că…NATO se bate pentru ei – implicând presa internaţională, furnizând bani, arme, elicoptere, avioane de bombardament şi cele de supraveghere.

Cu toate astea, a remarcat maliţios Saïf Al-Islam, ei pierd zilnic teren…

Tot el a reamintit faptul că, în Vietnam, americanii au susţinut pe liderii de la Saigon, dar războiul s-a terminat cu retragerea lor şi unificarea ţării. Iar în Afganistan, în mod paradoxal, acum se negociază cu talibanii – inamicii iniţiali ai Statelor Unite.

Saïf Al-Islam a comparat operaţiunea NATO – pregătită insuficient, parcă în silă – cu o campanie…fast-food, gen McDonald.

Asta în timp ce armata libiană mai are muniţie, arme şi un moral deloc scăzut.

În numele lui Gaddafi, fiul său a spus că oficialii de la Tripoli sunt gata să negocieze tot – pacea, democraţia, alegerile libere, un viitor precum cel al Elveţiei, noua Constituţie – dar dacă opţiunea aliaţilor rămâne războiul sunt pregătiţi pentru acesta. Şi se vor bate până la moarte.

Mesajul principal al lui Saïf Al-Islam?

Clar şi concis:
”Lăsaţi-i pe libieni să decidă. Dacă ei vor o monarhie, o republică, sau tot ce se poate imagina. Lăsaţi-ne să organizăm alegerile, cu observatori din lumea întreagă, de o manieră transparentă. Se poate pune în funcţiune un guvern de tranziţie, cu tehnocraţi din toată ţara, pentru o durată de trei patru luni. Apoi se poate adopta o nouă Constituţie. Urmează alegerile şi se revine la pace. Libia nu este Irakul. Copiii s-ar putea reîntoarce la şcoală. Oamenii ar putea călători, înota în mare, derula afaceri, punct final. Nu suntem decât cinci milioane de libieni, suntem bogaţi, ne putem înţelege. Nu este atât de complicat ca în cazul altora, din NATO, precum Franţa, Marea Britanie, Italia, America, Turcia. Şi Qatar.”

Negând necesitatea unui nou preşedinte al Libiei, Saïf Al-Islam a afirmat că ţara sa are nevoie de puteri locale cu responsabilităţi mărite, în cadrul unui sistem federal.

Tatăl său? Nu face parte din categoria problemelor ce vor fi negociate, fiind vorba de un conflict intern, cu loiali şi trădători, cu miliţii şi terorişti.

O soluţie care nu îl implică pe colonelul Muammar Gaddafi fiind – în opinia fiului său – imposibil de găsit. Un mesaj politic care nu poate fi deloc ignorat la sediul NATO, din Bruxelles.

PETROLUL, GADDAFI ŞI AMERICANII

Cu ani în urmă am asistat la două momente inedite, prilejuite de vizita la Bucureşti a şefului de stat libian, Muammar Abu Minyar al- Gaddafi.
Evocarea lor are o anumită relevanţă, pentru înţelegerea modului de a fi al acestui lider arab, vizat de o nouă mutare geopolitică pe tabla de şah a Orientului Mijlociu.

Bodyguarzi cu…şarm

Chiar la coborârea din avion, a lui Gaddafi, oficialii români au fost surprinşi de faptul că două libience tinere – echipate cu ţinute militare kaki, centuri maro, bocanci negri şi pistoale mitralieră, cu pat rabatabil – erau tot timpul în preajma preşedintelui Libiei.

Una dintre ele l-a însoţit, ca o umbră, până la podiumul unde Gaddafi a urcat, împreună cu omologul român, pentru a primi defilarea gărzii de onoare.

A doua a surprins total dispozitivul autohton de securitate, deoarece s-a postat exact pe direcţia de înaintare a comandantului gărzii. Îi stătea bine cu cosiţele împletite la spate, unde avea şi pistolul-mitralieră, pe care îl ţinea, de ţeavă, cu palma mâinii drepte.

Imaginea era fermecătoare, deoarece, la ora aceea, nu existau luptătoare în armata română. Cum garda de onoare îşi continua neabătută defilarea, iar libianca nu se mişca din locul menţionat, un colonel din dispozitivul de securitate s-a îndreptat surâzător spre juna în uniformă, i-a şoptit ceva la ureche, chiar a cuprins-o uşurel de umeri, pentru a o îndepărta de pe direcţia de înaintare a militarilor români.

Ulterior, am aflat rostul celor două conaţionale ale lui Gaddafi. Erau bodyguarzi, aleşi după un criteriu surprinzător. Conform specialiştilor în antrenarea gărzilor de corp, o femeie este mai rapidă, în reacţii, la un atac terorist, cu câteva fracţiuni de secundă.

Iar cele două „umbre” ale preşedintelui libian mai aveau, în afara armamentului la vedere, şi mici stilete, plasate discret la nivelul cocului, pentru a fi rapid aruncate spre potenţialii agresori.

Al doilea moment s-a petrecut la încheierea vizitei oficiale a lui Muammar al-Gaddafi, când în aeronava libiană a fost încărcat un sicriu metalic. Cei ce l-au adus au urcat apoi la barul aeroportului Otopeni, unde şi-au cumpărat cartuşe de ţigări Kent şi sticle de whisky.

La o cafea servită fără grabă, nu s-au ferit să explice că persoana decedată este rudă cu preşedintele libian, care, din…greşeală, l-a împuşcat la partida de vânătoare organizată de români în onoarea sa.

Teama de atentate şi lichidarea, fără menajamente, a opozanţilor, fie aceştia şi de acelaşi sânge cu el – iată două trăsături ale lui Gaddafi.

O discrepanţă evidentă

Harta Orientului Mijlociu a devenit cel mai nou obiect de utilitate publică, din cabinetele liderilor politici interesaţi de soarta lumii arabe.

Pentru conducătorii Arabiei Saudite, Kuweitului, Qatarului şi Emiratelor Arabe Unite există o singură întrebare: când le vine rândul?

După Tunisia şi Egipt, care şi-au alungat preşedinţii de la putere, Yemen şi Bahrein, încă marcate de manifestaţiile de stradă, Libia face o notă discordantă.

Conform opiniei lui Jean-Yves Moisseron, economist la Institutul de Cercetare pentru Dezvoltare, din Franţa, un parodox al evenimentelor din ultima decadă este acela că revolta se extinde în ţările arabe bogate:
”Nivelul de trai al unui locuitor din Bahrein este identic cu acela al unuia din Franţa! Măsurată prin prisma Produsului Intern Brut, bogăţia Libiei o depăşeşte pe aceea a Turciei şi chiar pe aceea a României şi a Braziliei. Libia este de două ori mai bogată decât Tunisia.”

Demonstraţiile şi confruntările de stradă, dintre nemulţumiţi şi forţele de ordine, sau grupurile favorabile actualilor lideri din Yemen, Bahrein şi Libia indică o mutaţie istorică, produsă de un decalaj ignorat de şefii de stat cu puteri absolutiste.

Este vorba, după părerea lui Moisseron, de discrepanţa evidentă „dintre dezvoltarea economică, care determină, peste tot, un mod de viaţă înscris în modernitate, şi menţinerea regimurilor politice depăşite, cel mai adesea încarnate de şefi de stat îmbătrâniţi, caracterizaţi de un incredibil imobilism.”

Dincolo de pretexte

Ultima frază, deşi formulată la Paris, exprimă o viziune pe care o împărtăşesc, acum, liderii importanţi ai lumii occidentale. Toţi fiind conştienţi că „mecanismul dominoului” a fost declanşat de cei cu o experienţă îndelungată în răsturnarea, în diferite forme, a dictatorilor, inclusiv prin recurgerea la soluţia „manu militari”, fie utilizând forţele armate autohtone, fie recurgând la trupe de elită, capabile să extragă dintr-o capitală, sau alta, lideri precum Manuel Antonio Noriega Moreno, care a condus Panama, între 1983-1989.

De altfel, ziarul „The Washington Times”, din 21 februarie a.c., a inclus un editorial intitulat “Momentul Sputnik al lui Al Qaida”, care începe şocant: ”Luptători Al Qaida au declarat un emirat islamic în nord-estul Libiei şi liderul acestei naţiuni nord-africane pare a fi părăsit ţara. Probabil că, în curând, va fi timpul ca infanteriştii marini americani să reviziteze ţărmurile din dreptul oraşului Tripoli.”

Dar Gaddafi a rămas în ţara sa, unde nu există niciun partid politic. Societatea libiană fiind controlată de aşa numitele comitete revoluţionare, care administrează, de facto, pactul social dintre dictator şi populaţia beneficiară a extraordinarei rente petroliere a Libiei, devenită astfel cel mai bogat stat din Africa.

Petrolul libian este exportat astfel: 37,7% în Italia, 10,1% în Germania, 8,4% în Franţa, 7,9% în Spania, 5,9% în Elveţia, 5,3% în Statele Unite, 24,7% la alte state. Procentaje ce explică declaraţiile prudente ale unor oficiali occidentali şi radicalismul altora, în legătură cu reacţia dură a dictatorului libian, faţă de manifestaţiile celor care-i doresc plecarea de la conducerea ţării.

Deciziile luate de S.U.A. şi China, de a sprijini evacuarea conaţionalilor aflaţi în Libia, ca turişti, diplomaţi sau muncitori la firme de construcţii, indică acutizarea confruntărilor violente, între manifestanţi şi partizanii lui Gaddafi.

Însă 80% din populaţie este tânără şi locuieşte în oraşe, unde urmăreşte postul TV Al-Jazira, utilizează telefoanele mobile şi reţelele sociale, pe Internet. Acestea sunt reperele sensului ireversibil al schimbării. Mai ales că 30% din libieni sunt şomeri.

Mutaţiile politice din Tunisia şi Egipt, vecinii Libiei, arată că apune vremea regimurilor arhaice şi totalitare – ce doreau o populaţie educată, dar fără acces la democraţie.

__________________________________________

__________________________________________