Cristoiu, Manolescu şi bestseller-ul lui Lilian Zamfiroiu

Ministerul Afacerilor Externe a găzduit lansarea unui volum inedit, într-o sală cu oameni de spirit interesaţi de incredibila evoluţie a unui filolog, Lilian Zamfiroiu – cu o experienţă notabilă la Ministerul Apărării Naţionale, unde practic a rescris manuscrisul cărţii atribuite ulterior unui ministru rezervat în relaţiile cu presa – devenit apoi diplomat şi, nu în cele din urmă, un tenace cercetător al unor arhive străine, pentru lucrarea sa de doctorat, în istorie.

Ambasadorul Nicolae Manolescu, cunoscutul critic literar, cel ce a lucrat la Paris, o vreme, cu diplomatul Zamfiroiu, a condus cu aplomb şi umor fin lansarea volumului tipărit de Editura Tritonic:”Relaţii diplomatice româno-italiene 1918-1940.” Acest tom fiind expresia publică a tezei de doctorat, cu aceeaşi temă, susţinută anterior de Lilian Zamfiroiu.

Savoarea spirituală a acestui eveniment – altfel normal la un minister care capacitează conaţionali cu evoluţii profesionale ascendente -, a constat în confesiunile celor ce au citit cartea cu lupa specialistului în domeniu sau au căutat esenţa unui demers deloc neglijabil.

Unele dintre aceste momente au fost provocate, cu surâsul pe buze, chiar de Nicolae Manolescu, care a avertizat sala, mai în glumă, mai în serios, că într-una din zilele de lucru, de la ambasada României la Paris, i-a spus mai tânărului său coleg, cu simpatie:”Nu cred că o să scrii vreodată această carte.”

Cuvinte care au pus jar pe focul creativităţii unei firi sensibile, receptivă la sensul fiecărui mesaj, cu atât mai şocant cu cât era emis de unul dintre mentorii săi.

Ce a urmat? Diplomatul din Paris s-a deplasat, de câteva ori, la arhivele diplomatice de la Roma, unde a studiat meticulos documente originale, în care adevărul relaţiilor sinusoidale româno-italiene este înscris aşa cum a fost. Cu acea exactitate diplomatică specifică unor profesionişti ce caută răspunsuri chiar şi în simple, dar deloc întâmplătoare, gesturi ale unor depozitari, vremelnici, ai puterii supreme.

Această tenacitate a lui Lilian Zamfiroiu a fost observată şi de Ion Cristoiu, care a animat sala – plină de diplomaţi, jurnalişti, scriitori – punând punctul pe „i”:

”Vreau să spun câteva cuvinte despre cartea lui Lilian, pe care nu numai că am cumpărat-o, dar am şi citit-o! Dacă m-aş duce cu aceasta la producătoarea emisiunii TV, nu ar putea să îi treacă titlul pe generic, pentru simplul motiv că nu are nimic senzaţional. Şi totuşi, cartea este bine scrisă! Are pagini valabile şi în perioada de acum, deoarece dezvăluie apetenţa românilor pentru a face o sărbătoare din orice, cum a fost şi recunoaşterea tardivă, de către Italia, a unirii Basarabiei cu România.”

În acest sens, merită reprodus un fragment din cartea filologului, diplomatului şi acum istoricului Zamfiroiu:
”Consolidarea graniţei de răsărit a României, prin recunoaşterea italiană, era privită în Europa ca o realitate de durată, cu caracter definitiv. Cei mai sensibili şi entuziaşti la decizia politică a Italiei au fost românii din ţară, cu prioritate cei din Basarabia. Alături de presa timpului, în care aceste sentimente colective s-au reflectat într-o manieră edificatoare, multe personalităţi politice, administrative şi culturale şi-au exprimat recunoştinţa prin intermediul unor corespondenţe, faţă de instituţiile statului italian, cu deosebire faţă de şeful Guvernului, Benito Mussolini, şi faţă de mareşalul Pietro Badoglio…Cel mai omagiat a fost însă premierul României, generalul Al.Averescu, care era născut în oraşul Ismail (în 1859), din Basarabia. La 17 martie 1927, Consiliul Comunal Reni a „salutat actul” întreprins de Guvernul italian şi a dat nume noi la trei străzi: Regele Victor Emanuel (în locul străzii Poştei), Mussolini (pentru fosta stradă a Dunării) şi General Badoglio (pentru strada Pescăriei).”

Nu ne mai lecuim de această modă a preamăririi unor parteneri ghidaţi de interese clare în relaţiile cu România…

Oricum, perioada anilor 1918-1940, a relaţiilor diplomatice dintre România şi Italia a fost tratată cu aplomb, har şi detaşare, de un diplomat în funcţie, care cunoaşte, zi de zi, complexitatea relaţiilor dintre două state, mai ales când, la nivel înalt, lucrurile nu sunt întotdeauna roze.

Pledoariile complementare ale lui Constantin Buşe, Viorel Faur, Ioan Aurel Pop şi Bogdan Hrib nu au făcut decât confirme un potenţial excepţional, al unui scriitor ce are toate instrumentele necesare pentru a realiza, în viitor, cartea vieţii sale:”Relaţii diplomatice româno-franceze 1989-2012”.

La această adevărată provocare publicistică reflectam atunci când am ieşit, împreună cu Ion Cristoiu, în curtea Ministerului Afacerilor Externe.

Întâmplarea face ca, în acel moment, să fi sosit acolo şi actualul ministru Teodor Baconschi, care nu a ezitat să vină de la maşină la maestrul Cristoiu.

În timp ce îi strîngea amical mâna, ministrul în funcţie probabil nu bănuia că în incinta reşedinţei M.A.E. se afla cel ce ar putea scrie bestseller-ul diplomaţiei române postdecembriste – Lilian Zamfiroiu.

“România şi S.U.A. sunt împreună, pentru totdeauna”

Acesta este mesajul esenţial al ambasadorului american la Bucureşti, Mark Gitenstein, transmis la conferinţa sa de presă, din 2 iunie.

În discursul susţinut în faţa unei săli pline de jurnalişti, atraşi de lansarea proiectului hărţii prezenţei americane în România, distinsul diplomat a răspuns practic la multele întrebări, acumulate în timp, generate de aşteptările opiniei publice româneşti.

Efectele calculate ale acestui eveniment – organizat de oficiul pentru relaţii publice al ambasadei Statelor Unite – sunt:
1.) de a fi consolidat încrederea celor ce pun temei pe parteneriatul strategic cu America;
2.) de a fi diminuat semnificativ dubiile celor timoraţi de cântecele de sirenă ale Moscovei, imaginându-şi că, din nou, România va fi cedată Răsăritului, sub pretextul unor zone de complementaritate, într-un irealist proiect rusesc de împărţire a protecţiei Europei, printr-un scut antirachetă comun cu americanii;
3.) de a fi dat un semnal extrem de puternic Kremlinului – şi pe această elegantă cale -, că în privinţa intereselor americane în România, strategice, politice, economice, culturale şi militare, nu mai este nimic de negociat.

Alocuţiunea a început şi s-a finalizat cu mesajul cheie:”Suntem împreună, pentru totdeauna.”

Esenţa discursului? A fost focalizată pe modul în care a început proiectul menţionat, în urmă cu un an şi jumătate, pe felul în care s-a constituit baza de date, necesară unei acţiuni eficiente, pe vizualizarea informaţiilor obţinute pe harta României, menită să reflecte dinamica acţiunilor americane, în întreg arealul românesc.

Diplomatul a oferit maximum de repere, pentru a răspunde astfel nu puţinilor ignoranţi care, la modul empiric – asta ca să nu utilizez un termen neacademic – au tot reiterat, cu premeditare, chestiunea avantajelor zero, ale aliatului român, în relaţia specială cu partenerul strategic de peste Ocean.

Mark Gitenstein a fost limpede în argumentaţia sa:
„Armata noastră oferă fonduri de dezvoltare comunitară pentru a fi un bun vecin. De exemplu, comunităţile care se învecinează cu unităţi militare au beneficiat de şcoli şi spitale reutilate. În zonele afectate de inundaţii, în 2010, au fost oferite pompe de apă. Proiectele de asistenţă umanitară ale armatei SUA continuă să se extindă, anul acesta fiind planificate unsprezece astfel de proiecte. Armata americană oferă, de asemenea, instruire pentru a spori capacităţile forţelor armate române.

Statele Unite sunt profund recunoscătoare pentru ajutorul dat de armata română în Irak şi Afganistan. Dorim ca românii care luptă cot la cot cu noi să fie cât se poate de bine pregătiţi şi apăraţi.”

Diplomatul american a insistat pe ideea că investiţiile directe în România continuă să crească. Din 2009, până acum, companiile americane au anunţat planuri de investiţii viitoare în România, de 1,2 miliarde de dolari.

La ora actuală, activează în România peste 100 de companii americane, cu peste 15.000 de angajaţi români. Firmele americane sunt implicate într-o paletă largă de activităţi, precum tehnologia informaţiei, agricultură şi alimentaţie, fabricarea de autovehicole, asigurări, fonduri de investiţii şi produse de larg consum.

Alt reper, deloc neglijabil, este dinamismul unor grupuri nonprofit – de talia World Vision, German Marshall Fund, Soros, Habitat for Humanity şi Fundaţia Româno-Americană – al căror scop declarat este de a contribui la consolidarea societăţii româneşti.
Inedită a fost şi precizarea ambasadorului S.U.A., conform căreia Fundaţia Bill şi Melinda Gates

au dat 27 milioane de dolari prin proiectul Biblionet, pentru dotarea, cu calculatoare, a 1.600 biblioteci publice din România. Prin acelaşi proiect sunt instruiţi bibliotecarii, astfel încât şi cetăţenii din localităţile relativ izolate să fie conectaţi la Internet.

Mesajul optimist al lui Mark Gitenstein? „Activităţi americane sunt în toate judeţele. Proiectul hărţii nu este static, el va continua să crească pe măsură ce noi ne vom mări prezenţa aici în România. O dată cu trecerea anilor, sunt încrezător că relaţia dintre ţările noastre va continua să devină tot mai puternică şi mai strânsă. România şi Statele Unite sunt cu adevărat împreună, pentru totdeauna.”

Tocmai pornind de la harta României, marcată cu steguleţe americane, simbolizând tot atâtea acţiuni prezente şi viitoare, pe diferite planuri ale colaborării bilaterale,

Doru Costea – secretar de stat, în Ministerul Afacerilor Externe – şi-a exprimat speranţa că aceasta constituie semnalul clar al unei prezenţe americane mai mari, în România anilor viitori.

Timpul acordat apoi de gazde, pentru întrebări şi răspunsuri, a fost practic un show al eleganţei şi al abilităţii ambasadorului Gitenstein, în raport de interogaţiile formulate de jurnalişti.

Păcat de cei ce au formulat întrebări în limba diplomatului, dar s-au dovedit a fi nişte naivi, în raport cu realităţile lumii de peste Ocean.

În esenţă, Mark Gitenstein a limpezit nedumeriri mimate sau justificate:
– acordul de amplasare a interceptoarelor americane la Deveselu este în curs de negociere şi transparenţa manifestată de S.U.A. este maximă;
– există dorinţa instituirii, şi la Washington D.C., a unui grup americano-român de cooperare pe linie parlamentară;
– sistemul de vize pentru România va ţine cont şi de proporţia celor care rămân mai mult, în Statele Unite, decât lunile aprobate la plecarea din România (normal ar fi un procent tolerabil de 3%, dar la ora actuală acesta se ridică la 20%!);
– achiziţionarea avioanelor F-16 nu constituie acum o prioritate, nici pentru guvernul român, nici pentru cel american, deoarece va fi nevoie de o negociere financiară foarte complicată;
– ca unul care a avut şansa să lucreze în echipa vicepreşedintelui american Joe Biden, pe domeniul combaterii criminalităţii, apreciază că acţiunile recente ale poliţiei române dovedesc că aceasta face o treabă bună.

Ambasadorul Gitenstein nu a căzut în capcanele unor posibile speculaţii, la care îl invitau întrebările vizând proiectul prezidenţial de modificare a Constituţiei României.

A dominat asistenţa prin luciditate, mesaj deloc ambiguu şi o robustă convingere personală:
”Mie îmi place să văd partea plină a paharului.”

Quod erat demonstrandum.