Gorbaciov, Putin şi iluzia Rusiei Unite

Într-un stat democratic, faptul că un ex-preşedinte emite un atac verbal, la adresa unui lider politic aflat la putere, nu devine o tragedie, ci un moment firesc în arena publică. Într-o federaţie, condusă într-un stil evident autocratic, o asemenea ieşire, la scenă deschisă, atrage reacţii dintre cele mai surprinzătoare.

De pildă, faptul că Mihail Gorbaciov a lansat, în cotidianul “Noutăţile Moscovei”, acuzaţii, deloc facile, la adresa lui Vladimir Putin, a determinat ziarul să posteze un sondaj electronic, din start favorabil premierului rus.

Asta pentru că întrebarea pusă este formulată tendenţios: „Mihail Gorbaciov a lansat alt atac asupra lui Vladimir Putin şi asupra partidului Rusia Unită. Are dreptate sau vremea sa (politică) a trecut?”

Situaţia exprimării voturilor arăta astfel:
– Continuă Gorbi! Continuă să spui realitatea aşa cum este – 45,1%.
– El are un punct de vedere bun, acum să vedem şi câteva alternative – 15,7%.
– Sunt numai discuţii – cui îi pasă, într-adevăr ce gândeşte, într-un mănunchi de politicieni, unul despre altul? – 13,7%.
– Putin îşi face dificila misiune fără a fi distras de trecut – 3,9%.
– Du-te de aici, bătrâne! Ar fi fost mai bine dacă nu erai! – 19,6%.
– Nu ştiu – 2%.

De fapt, ce s-a întâmplat? La împlinirea, acum, a două decenii, de la puciul menit a reinstaura stilul totalitar la Kremlin, Mihail Gorbaciov a făcut unele afirmaţii privind situaţia actuală din Federaţia Rusă.

În acest context, ultimul preşedinte al defunctei Uniuni Sovietice a deplâns faptul că liderii ruşi de azi nu au alt interes decât menţinerea propriei lor puteri. El a comparat partidul lui Putin, Rusia Unită, cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, al cărui grabnic sfârşit a constituit cenuşa unui sistem pe care a călcat, fără niciun regret, Boris Elţîn.

De altfel, şi într-o serie de remarci, făcute publice la debutul acestui an, Gorbaciov l-a mai acuzat pe Putin şi echipa sa de menţinere a Federaţiei Ruse într-o postură înapoiată, în raport cu alte state.

Concret, Mihail Gorbaciov a declarat, într-un interviu acordat revistei germane “Der Spiegel”, că „ei vor să ne tragă înapoi, în trecut, în timp ce ţara are mare nevoie de modernizare.”

El şi-a îndemnat conaţionalii să nu fie de acord cu intenţia lui Putin de a reveni la Kremlin, după alegerile din luna martie 2012. De ce? Pentru simplul motiv că Vova (alias Vladimir Putin) nu doreşte decât să rămână la putere, “dar nu să rezolve problemele.”

Doar Putin a fost ţinta reproşurilor fostului reformator rus, atât de lăudat de occidentali? Nu. La fel de criticată a fost şi opoziţia, inclusiv miliardarul Mihail Prohorov, care a format recent propriul său partid – declarat de dreapta – cu scopul de a deveni a doua formaţiune politică importantă, în Duma de Stat/ Gosudarstvennaia Duma, după apropiatele alegeri parlamentare. Gorbaciov nu a ezitat să afirme că “toate partidele sunt doar păpuşi, în mâinile regimului!”

Şi în luna februarie a.c., când a împlinit venerabila vârstă de 80 de ani, el a declarat că îi este efectiv ruşine de elita Rusiei.

Mihail Gorbaciov a mai deplâns faptul că este artificial menţinut misterul în legătură cu cine dintre componenţii actualului tandem politic, de la Moscova, Medvedev şi Putin, va candida la alegerile prezidenţiale din 2012. Un mister ce trădează o vanitate clară la cel mai înalt nivel în statul rus.

Nu în cele din urmă, Gorbaciov a mai avertizat, clasa politică din Federaţia Rusă, că o posibilă revoltă populară, cu ample manifestaţii de stradă, comparabile, ca amploare şi efecte. cu cele caracteristice “primăverii arabe”, ar putea zdruncina actuala putere.

A fost Gorbaciov altfel decât este Putin azi?

Istoricul rus Pavel Stroilov a copiat 30.000 de pagini arhivate de Fundaţia Gorbaciov, unde a poposit pentru o cercetare amănunţită a documentelor originale. Acestea au fost puse ulterior şi la dispoziţia revistei SPIEGEL.

Ce indică documentele respective? Mihail Gorbaciov a fost un om duplicitar şi nu de puţine ori a făcut înţelegeri secrete cu radicalii din partidul comunist şi cu liderii militari.

Deşi fostul reformator sovietic a fost lăudat de occidentali, pentru că nu a recurs la manu militari, pentru a menţine U.R.S.S., nu sunt date clare, nici până azi, în legătură cu aprobarea sau nu, de către el, ca preşedinte al Uniunii Sovietice, a represiunilor militare din Georgia, Lituania şi Azerbaidjan, unde populaţia a manifestat contra guvernului rus, între 1989 şi 1991.

Dar, în schimb se cunoaşte că intervenţiile dure, ale trupelor sovietice, au dus nu doar la împrăştierea demonstranţilor, ci şi la uciderea a 114 azerbaidjeni, 20 de georgieni şi 14 lituanieni. Alte manifestaţii, de intensitate comparabilă cu cele amintite, fiind în Transnistria şi Asia Centrală.

Într-unul dintre documentele fotocopiate şi prezentate de revista germană, este şi afirmaţia lui Gorbaciov, făcută liderului formaţiunii social-democrate vest-germane, Hans-Jochen Vogel, la două zile după sângeroasa represiune a manifestaţiei din Tbilisi:”Aţi auzit despre evenimentele din Georgia. Inamici notorii ai Uniunii Sovietice acţionează acolo. Ei abuzează de procesul democratic, scandează sloganuri provocatoare şi chiar solicită dislocarea unor trupe NATO în republică. Am avut dreptate să avem o abordare fermă în confruntarea cu aceşti aventurieri şi să apărăm perestroika – revoluţia noastră. ”

Duşmanii pedepsiţi, prin împuşcare, de trupele sovietice? 17 femei şi trei bărbaţi din Tbilisi, toţi manifestanţi paşnici!

De fapt, şi la şedinţa Biroului Politic al P.C.U.S., din 4 octombrie 1989, Mihail Gorbaciov a comentat faptul că 3.000 de demonstranţi au fost împuşcaţi, pe 4 iunie, acelaşi an, în Piaţa Tiananmen, din Beijing, în maniera următoare:”Trebuie să fim realişti. Trebuiau să se apere. Şi noi la fel. 3.000 de oameni? Şi ce dacă? ”

Observaţi? Ironia sorţii face ca Gorbaciov ieri, Putin azi, să aibă aceleaşi reacţii faţă de chestiuni precum raportarea Kremlinului la situaţia din Georgia.

După Elţîn – întemeietorul Federaţiei Ruse -, Putin – cel ce i-a imprimat ordine interioară şi fermitate în relaţia cu Occidentul – şi Medvedev – care încearcă, aproape cu disperare, să vopsească gardul, deşi dincolo de acesta se află leopardul Vova – viitorul democrat al Rusiei pare o glumă ce va îngheţa zâmbetele pe chipurile multor lideri europeni.

Ruleta rusească continuă să se învârtă şi nu puţini au pariat că bila prezidenţială se va opri, în martie 2012, la un număr ( de alegători) de culoare roşie.

Premiul lui Putin, rateul lui Medvedev şi vizita lui Lupu

Liderul de facto al Federaţiei Ruse, omnipotentul Vladimir Putin, a fost declarat laureat al premiului „Quadriga”, un prestigios premiu german. Aceasta este fraza care a constituit ştirea zilei de duminică, 10 iulie a.c., în Moscova.

La Kremlin, Dmitri Medvedev a cerut detalii suplimentare. Premiul a fost conferit, începând cu anul 2003, unor personalităţi marcante ale politicii, economiei şi culturii, care au avut acţiuni de pionierat spre binele public. Numele premiului a fost preluat de la sculptura care încoronează celebra Poartă Brandenburg, din Berlin.

Ceremonia are loc pe 3 octombrie, data unificării Germaniei, la Berlin, laureaţii premiului primind o copie a sculpturii menţionate. Plus partea care le revine, din valoarea premiului – de 100.000 euro.

Printre cei ce au fost onoraţi, până acum, cu acest premiu se numără unificatorul celor două state germane, ex-cancelarul german Helmuth Kohl, Gerhard Fritz Kurt Schröder – fost şef al guvernului german şi cunoscut promotor al unei relaţii pragmatice cu Moscova, ex-preşedintele Mihail Gorbaciov, aplaudat în Occident, pentru îngroparea URSS şi Vaclav Havel, al 10-lea preşedinte al Cehoslovaciei şi primul al Republicii Cehia, un reformator cunoscut pentru rezistenţa sa anterioară faţă de regimul comunist.

Pentru apropiaţii lui Dmitri Medvedev există două răspunsuri posibile la întrebarea firească: ce semnificaţie reală are acordarea acestui premiu, acum? Varianta liniştitoare este că doar înscrie, în galeria laureaţilor, pe cel care şi-a propus recâştigarea de către Rusia, a forţei politice, militare şi economice pe care a avut-o Uniunea Sovietică, fiind deci o recunoaştere a acţiunilor sale de până acum. Varianta subtilă fiind un semnal de încurajare, dat de Berlin, pentru ca Vladimir Putin să îşi continue drumul politic şi să îşi anunţe candidatura pentru un nou mandat de preşedinte.

De ce ar presa Germania o limpezire a apelor la Moscova? Un posibil răspuns este şi evoluţia lui Dmitri Medvedev, cu sincope publice neaşteptate şi o surprinzătoare încremenire într-un proiect rupt parcă de realitatea imediată.
Read more »

Suntem minţiţi, de Troica de la Chişinău…

România, stat membru al Uniunii Europene şi al NATO, ai cărei militari, unul după altul, cad la datorie – nu ca ai Ungariei Laşe, ascunşi după fustele nevestelor, extrem de pofticioase, în aşternuturile unui regat pe veci apus -, conform misiunii primite de la cea mai puternică alianţă politico-militară din istoria omenirii, în deşertul afgan, semn al unui stoicism pe care îl aveau numai oştenii lui Mihai Viteazul, este atacată – de o manieră intolerabilă, prin discursuri emblematice pentru Troica, aflată la putere la Chişinău -, aidoma pasagerilor unei trăsuri americane, în vestul Săbatic, de comicii vestici ai arenei politice din cel de-al doilea stat românesc, pe care Berlinul l-ar numi, cu firească detaşare istorică, “un alt land”.
Cu iluzoria capitală la Chişinău.

Scriu aceste rânduri după o lectură atentă, a cursivului unui jurnalist căruia patriotismul nu i se pare o etichetă desuetă: Marius Bâtcă.

Un ziarist ce nu pleacă capul la moguli.
Fiu de ofiţer al Armatei României.
Care, la rândul său, a fost unul dintre condeierii talentaţi şi deloc înfricoşaţi de aparatul comunist de partid.
El a avut curajul, în anii socialismului, să îşi bată joc de micimile epocii predecesorului lui Ion Iliescu, prin memorabile Pluguşoare, adevărate pamflete incendiare, publicate în presa militară a acelei epoci.

Marius Bâtcă a scris un electrizant cursiv intitulat “Ruşine! Blestemaţi să fiţi în veci!”

El incrimina versatilitatea “boierilor” de azi, de la Chişinău, al căror nume nu le mai transcriu, din dezgust faţă de chiaburimea ce se joacă de-a liderii… Republicii Democrate Germane, respectiv Republica Moldova.

O entitate antinaţională. Desuetă. Nedigerabilă în plan geopolitic.
Şi – mai ales – nesustenabilă, în plan economic.

Ce scrie Marius? Citiţi atent:

“Acelaşi Filat care, în urmă cu un an, îşi călca în picioare aliatul, omul care a avut curajul şi tăria de caracter de a spune un NU hotărât Moscovei. Este vorba despre Mihai Ghimpu, cel care, pe când ocupa funcţia de preşedinte interimar al R. Moldova, a spus că el nu poate să meargă la Moscova de 9 mai şi nici militarii moldoveni nu au de ce să defileze în Piaţa Roşie. Ghimpu declara atunci că nu sunt motive pentru care Republica Moldova ar participa la parada de 9 mai: “Cum să participi alături de această armată care ne-a adus comunismul, ne-a deportat în Siberia, ne-a colectivizat, ne-a provocat foamete? Şi astăzi se află în cetatea lui Ştefan cel Mare. Această armată a stat la baza formării Transnistriei. Un popor nu a câştigat niciodată, dacă în prim plan nu a fost demnitatea”. Demnitatea, un cuvânt care îi este străin lui Vladimir Filat. Pentru că a făcut ce a făcut şi tot a trimis militarii moldoveni să defileze la Moscova. Iar astăzi a ales să îi sărbătorească cu fast pe ocupanţi. Măcar comuniştii lui Voronin sunt sinceri şi spun lucrurile pe faţă, fără a se ascunde după lozinci europene.”

Dar Marius visează frumos!

Aşa am crezut şi eu!
Că Mihai Ghimpu este un simbol naţional!

Era…

Liderii Mimatei Alianţe pentru Integrare Europeană sunt exponenţii unor grupuri strict economice de interese, cărora puţin le pasă de poporul român, istoria şi viitorul acestuia.

Din fericire, România este condusă de un Scorpion. Puternic.
Respectiv Traian Băsescu.

Mă număr printre neînsemnaţii condeieri care au demonstrat public, nu doar pe un blog amârât, ci şi la cel mai vizionat post de televiziune din România, că preşedintele României face erori majore în probleme de politică internă.

Dar pe plan extern, în pofida denigratorilor stipendiaţi de moguli cunoscuţi, rămâne UN PREŞEDINTE CU CAPUL PE UMERI!

Atunci când surse americane i-au indicat plusul de popularitate al lui Filat, ca lider al PLDM – explicabil prin capacitatea sa pragmatică, deloc sovietică, de a soluţiona probleme urgente, pentru cetăţenii români din stânga Milcovului de azi, respectiv Prutul – , faţă de Ghimpu, care mai conduce, ca un bunic visător, Partidul Liberal, Traian Băsescu l-a invitat, în stilul său franc, pe premierul (era să scriu primarul, mea culpa…) de la Chişinău, la Iaşi.

Ce nu ştie Vladimir Filat, trecătorul preferat al Bruxelles-ului?

Că 22.000.000 de cetăţeni legitimaţi ai României au râs cu poftă!

Toţi au savurat momentul în care şi l-au închipuit pe Traian spunându-i (preventiv) lui Vlad(imir):
– Vezi ce faci…
Avem dosare întregi cu şoferii tăi, de pe TIR-urile care transportă, cunoşti cum, ţigări în Europa…

Chestiunea este simplă!

Ne minţim singuri în legătură cu mentalitatea conaţionalilor din Republica Moldova!

Nu puţini dintre aceştia fiind oportunişti. Şi nostalgici, după vremurile Uniunii Sovietice.

Pot să înşirui aici o suită de jurnalişti cinstiţi, de la Bucureşti, care scriu, din dragoste de ţară, în presa de la Chişinău.

Toţi sunt nişte romantici atemporali. Inclusiv eu.

Teritoriul istoric al României, din stânga Prutului, nu merită decât o singură soartă.

Poate nu ştiaţi. După unificarea Republicii Federale Germania, cu Republica Democrată Germană, generali din Bundeswehr au fost numiţi administratori ai landurilor redobândite de la Mihail Gorbaciov. Asta nu am citit-o, ca alţii, din articole postate pe Internet. Ci am aflat-o în Parlamentul de la Munchen, de la un general în rezervă, din armata federală germană.

Este timpul să nu ne mai uităm la liderii aparent pro-europeni, de la Chişinău, ca la amicii noştri.

Ci ca la Păcălicii noştri.

Troica de la Chişinău, cu nume ce nu le mai evoc, reprezintă expresia hilară a reiterării, în timp, a celor ce au încercat să salveze R.D.G.-ul, înainte de a fi, de jure, încorporat în Patria Mamă – Germania Unificată.

Schimbaţi cuvântul, de lângă Unificată, cu România…

NU DE TROIŢE AVEM ACUM NEVOIE…

Jurnalistul Ionel Dancu, de la cotidianul ADEVĂRUL, a publicat, în ediţia din 11 aprilie a.c., articolul “Există o mare ură faţă de români în Ucraina”, la finalul căruia a postat opinia pe care mi-a solicitat-o, cu privire la paşii necesari deblocării proiectului naţional al reunificării legitime cu teritoriile româneşti rupte de Patria Mamă, prin dictatul arbitrar, samavolnic, impus prin superioritatea militară numerică şi tehnică a unei puteri străine – dispărută azi de pe harta Europei de Est:

“Nu de troiţe avem acum nevoie, ci de adevăraţi bărbaţi de stat. Slujbe religioase au mai fost şi pe 6 mai 1990, la „Podul de Flori”, peste Prut. Eram acolo, ca jurnalist militar, la jumătatea podului de cale ferată de la Ungheni.

Iar Barack Obama, la apropiata întâlnire cu Dmitri Medvedev, de la Moscova, va reitera ideea că graniţa NATO trece, de facto, pe Nistru.”

ORIGINAL

PREŢUL REUNIFICĂRII COREII

La finele primei decade, din luna aprilie a.c., a fost publicat, la Seul, studiul realizat de dr. Robert E. Kelly, profesor la Departamentul de Ştiinţe Politice şi Diplomaţie, al Universităţii Naţionale Pusan, din capitala Republicii Coreea.

Analiza sa vizează implicaţiile unirii naţiunii coreene, într-un singur stat, Republica Populară Democrată Coreeană fiind comparată cu Republica Democrată Germană.

Unificarea celor două state coreene va fi mai scumpă, mai destabilizatoare şi mai generatoare a unei intervenţii străine decât aceea a Republicii Federale Germania, cu Republica Democrată Germană. Ultimele două previziuni sugerând contribuţia, la acest studiu, şi a unei anumite structuri de intelligence, de peste Ocean.

O primă asemănare, între Coreea de Nord şi Germania de Est? Existenţa unei „burghezii roşii”, corupte, al cărui stil luxos de viaţă este justificat, de o manieră ipocrită, de ideologia regimului comunist.

Un al doilea element comun? Puterea discreţionară a serviciilor secrete, menite să prevină apariţia revoltelor şi a liderilor ce nu pot fi şantajaţi şi înduplecaţi să renunţe la conducerea luptei compatrioţilor dornici să pună capăt unui regim corupt şi antinaţional.

Al treilea reper similar? Incapacitatea statului de a produce, sub aspect calitativ, dar şi cantitativ, bunurile necesare unei vieţi decente ale cetăţenilor din republică.

R.D.G., în comparaţie cu R.F.G., şi Coreea de Nord, cu Coreea de Sud, reprezintă zona mai săracă. Asta creează o presiune asupra guvernului comunist, care ştie că o schimbare nu este doar necesară, ci şi inevitabilă.

În R.D.G. şi Coreea de Nord, frontierele au fost, respectiv sunt comparabile cu cele ale unui lagăr împrejmuit cu sârmă ghimpată. Pentru a preveni exodul disperaţilor, spre conaţionalii care trăiesc în landul mai bogat al patriei lor.

În R.F.G. şi Coreea de Sud a funcţionat o societate democrată. Creşterea lor economică se bazează pe implementarea tehnologiilor de ultimă oră, pe funcţionarea economiei de piaţă şi a instituţiilor specifice statului de drept.

Statul sud-coreean şi cel vest-german au considerat S.U.A. drept partener strategic şi prim aliat, fapt care le-a conferit legitimitatea morală ce nu avut-o nici Coreea de Nord, nici R.D.G..

R.F.G. şi Republica Coreea au fost în stare să dispună de forţe armate credibile, moderne, puternice, depăşind astfel, cu cel puţin 50%, pe plan strategic şi economic, statele-surori, de sorginte comunistă.

O frază în care dr. Robert E. Kelly, escamotează adevărul este următoarea:”Ca şi Franţa şi Marea Britanie, în cazul Germaniei, Japonia şi Rusia sunt, din punct de vedere geopolitic, indiferente la unificarea Coreeii.”

O formulare mai realistă poate ar fi fost:”Pentru Franţa şi Marea Britanie, o Germanie unificată reprezenta un stat-tampon mai puternic, în relaţionarea cu statul sovietic, la vremea respectivă, după cum, azi, pentru Japonia şi Rusia, o Coree unificată, evident capitalistă, ar fi un ghimpe dureros în coasta Chinei comuniste.”

Diferenţe notabile între R.D.G. şi Coreea de Nord? Germania de Est era mai bogată decât este acum Coreea comunistă. Astfel, Produsul Intern Brut/P.I.B., pe cap de locuitor, al statului nord-coreean, este de 1.700$, în timp ce în statul german comunist, în 1989, P.I.B.-ul, la acelaşi element de referinţă, era de 10.000$.

Coreea de Nord este surclasată de Germania de Est la toate capitolele, precum managementul de mediu, infrastructura, productivitatea muncii, sănătate, educaţie, tehnologie.

Iată de ce unificarea celor două state coreene va fi mai costisitoare:”În timp ce, după unire, mai mult de 20 de ani, Germania de Vest a transferat 1200 miliarde de euro, la 16.000.000 de persoane, care trăiau în Germania de Est, în 1989, o populaţie mai mare şi mai săracă, cea din Coreea de Nord, de aproape 24,5 milioane de oameni, necesită un sprijin mult mai mare.”

Dar ce au găsit oficialităţile din R.F.G., după unificare, în Germania de Est? Fabrici cu echipamente demodate sau inutilizabile, un sistem de telecomunicaţii necompetitiv, maşini învechite, muncă ineficientă, infrastructură din vremea celui de Al Doilea Război Mondial, nereparată!

Iar situaţia din Coreea comunistă este mult mai rea.

Va fi Coreea de Sud mai puţin capabilă, decât Germania de Vest, ca să realizeze unificarea patriei?
Instituţiile politice sud-coreene sunt apreciate mai slabe decât cele ce funcţionau în R.F.G. O concluzie forţată, deoarece la Seul au fost debarcaţi, rând pe rând, oamenii politici dovediţi corupţi, sau cu intenţii contrare prevederilor constituţionale.

O altă prejudecată? ”Coreii de Sud îi lipseşte capacitatea de acţiune statală, pe care Germania Occidentală a avut-o, în 1989, şi se confruntă cu un regim comunist mult mai puternic.”

O frază infirmată de recenta determinare a autorităţilor de la Seul, de a nu mai permite Coreii de Nord să comită provocări militare soldate cu pierderea unor vieţi omeneşti.

De ce a fost realizat acest studiu? Pentru ca Seulul să înţeleagă că:”astăzi, situaţia internaţională este mai puţin favorabilă unificării. Puterea americană a atins punctul culminant în 1989, când U.R.S.S. era în declin, iar China era departe. Azi, slăbiciunea S.U.A. şi puterea crescândă a Chinei, fac tot mai dificilă sprijinirea Coreii de Sud, în orice confruntare cu China şi Coreea de Nord, pe tema unificării. Coreea de Sud trebuie să facă totul singură, permiţând Chinei să dicteze termenii unificării: cum ar fi condiţia ca forţele militare americane să nu treacă la nord de actuala zonă demilitarizată,

sau chiar să nu mai fie deloc prezente în peninsulă, ceea ce ar însemna finlandizarea Coreii.”

În 1989, intenţia lui Gorbaciov era restrângerea subvenţionării statelor socialiste satelite, pentru a concentra forţele interne pe restartarea economiei sovietice.

Acum, China este abia la începutul expansiunii sale internaţionale, datorită creşterii puterii economice. Evenimentele sângeroase, din Piaţa Tiananmen, au dovedit fermitatea liderilor de la Beijing, în menţinerea rolului partidului comunist, ca unic conducător al statului chinez.

Beijingul pare mai interesat, în sprijinirea regimului comunist nord-coreean, decât era Moscova în salvarea R.D.G..
Germania de Răsărit era relativ departe de statul sovietic. Coreea de Nord se află la intersectarea intereselor sud-coreene, chineze şi americane.

Coreea de Sud nu poate cumpăra unitatea naţională, printr-un acord cu China, aşa cum a făcut-o R.F.G. cu U.R.S.S., pentru ca Gorbaciov să abandoneze statul socialist est-german.

Băncile sud-coreene par să nu aibă aceeaşi disponibilitate financiară, ca acelea vest-germane. Chiar dacă este membră a G-20, Coreea de Sud este încă la o distanţă notabilă de prosperitatea societăţii germane.

Iar chinezii nu duc lipsă de lichidităţi financiare. Deci vor negocia mai dur decât sovieticii.

Ce uită profesorul Kelly? Că la Seul funcţionează Ministerul Unificării Naţionale, cu o finanţare substanţială şi o tenacitate recunoscută şi la Beijing.

Reunificarea unei naţiuni, divizată de dictatul unei puteri străine, are preţul său. Inclusiv temeritatea unor bărbaţi de stat, de a servi exemplar interesele naţionale, chiar şi atunci când conaţionalii lor, ce i-au ales în fruntea ţării, par a avea soarta Cenuşăresei.

Aşa cum Germania a renăscut, precum Pasărea Phoenix, şi Coreea – ca şi alte state divizate doar prin recursul la manu militari – va trăi clipa unificării naturale. Poate mai devreme decât prevede un think tank.