CRĂCIUN CU MIHAI GHIMPU

Vă mai aduceţi aminte de Nelson Mandela? Născut în anul revenirii Basarabiei la Patria Mamă, în 1918, a fost unul dintre cei mai aprigi luptători, din Africa de Sud, pentru libertatea conaţionalilor săi. Cei asupriţi de urmaşii foştilor cotropitori, vorbitori ai unei limbi străine de aceea a autohtonilor. Când împlinise vârsta de 44 de ani a fost arestat de autorităţile ce se credeau eterne la cârma unei ţări pe care o confundau cu o feudă, unde erau permise toate fărădelegile unor rasişti aflaţi departe de Europa şi de valorile sale democratice.

Nelson Rolihlahla Mandela a fost condamnat la 27 de ani închisoare, perioadă în care a devenit, în întreaga lume, simbolul luptei împotriva apartheidului. El a îndurat admirabil privaţiunile la care a fost supus şi a fost eliberat după 28 de ani, în 1990.

Niciunul dintre negociatorii pe care i-a avut apoi drept interlocutori, pentru instaurarea unei democraţii tipice Lumii Libere, nu avea statura sa morală, prestigiul lui în cancelariile marilor metropole, acolo unde contează preţul plătit pentru convingerile împărtăşite de mulţimile oprimate în state conduse, ani buni, de dictatori surâzători în faţa adoratorilor de strânsură.

Ulterior, din 1994, până în 1999, a fost primul preşedinte ales de conaţionalii săi. Un mandat pe care l-a pus, cu înţelepciune, sub semnul reconcilierii naţionale.

În momentele exasperante ale detenţiei sale, lumea l-a privit iniţial cu nedumerire, apoi cu uimire, admirând demnitatea cu care Nelson Mandela nu pleca deloc capul în faţa celor ce descopereau, cu obidă, că izolarea liderului populaţiei băştinaşe îi mărea autoritatea morală, dincolo de graniţele Republicii Sud-Africane.

Apoi au început să curgă premiile internaţionale, de recunoaştere a verticalităţii unui Om, care vroia respectarea Demnităţii conaţionalilor săi. Sute de lauri simbolici, acordaţi în cele mai diverse colţuri ale lumii. Culminând cu Premiul Nobel pentru Pace, în 1993.

Viaţa a demonstrat că memoria colectivă nu i-a reţinut nici pe şefii de stat ai Africii de Sud ce i-au premers lui Mandela, nici pe preşedinţii de culoare care i-au succedat în funcţie, ca urmare a întronării democraţiei visate de toţi luptătorii pentru libertatea conaţionalilor săi.

Şi iată că, după două decenii, istoria acestui luptător demn, pentru libertatea compatrioţilor săi, se repetă, într-un mod inedit, într-un alt stat oropsit, situat pe alt continent al planetei.

Un areal unde “apartheidul” comuniştilor, care au discriminat perfid populaţia vorbitoare de o altă limbă, decât cea dominantă în imperiul vecin, a vitregit generaţii întregi de o evoluţie liberă, naturală, conformă cu realităţile care nu pot fi şterse din cartea de istorie a Europei.

Cea marcată de două războaie mondiale, ultimul fiind încheiat cu rapturi teritoriale pecetluite de sigiliul roşu, cu secera şi ciocanul – menite a păcăli luciditatea celor mulţi, modeşti, nevoiaşi, supuşi şi trişti.

Sub presiune internaţională, decisivă fiind – nota bene – vocea Americii, unde veghează şi azi Statuia Libertăţii, comuniştii au cedat puterea reprezentanţilor celor care doreau reîntoarcerea la matca normalităţii din Europa tradiţională. Cea Occidentală.

Numai că dihonia, mai mult sau mai puţin stimulată de metropola interesată în tutelarea republicii, ca şi ambiţii personale neostoite de realitatea crudă a ţării, au făcut ca la conducerea statului oropsit să vină, împotriva tuturor aşteptărilor, un om ce părea doar un musafir la masa liderilor pro-europeni.

Cu tot interimatul funcţiei sale – de care nu uitau să îi aducă tot timpul aminte, ceilalţi trei ciobănaşi ai turmei dornice de o libertate de mişcare pe care niciodată nu a avut-o -, omul mic la stat, dar hâtru la vorbă, a refuzat să mimeze postura de ţiitor al scaunului prezidenţial şi şi-a luat rolul în serios.

A fost privit, la început, ca o ciudăţenie. Un politician nu doar atipic, ci şi atemporal.

Ulterior, la Bucureşti a creat senzaţie, cu vorbele bine cumpănite, rostite în Parlamentul Patriei Mamă. Apoi, la Moscova a generat nervozitate, prin recursul său demn la istoria reală a conaţionalilor săi, călcată în picioare de cizmele staliniste.

Şi cei trei ciobănaşi s-au speriat de temeritatea preşedintelui interimar, de a ieşi din tiparele supunerii tacite faţă de Maica Rusia, cu patriarhul ei cu tot. Şi l-au dojenit, după cum învăţaseră la orele de învăţământ politico-ideologic, în anii de tristă glorie ai epocii comuniste.

Iar ca să nu îşi rateze propria carieră politică, unii au luat când calea Bruxelles-ului, când pe aceea a Moscovei, sau, succesiv, a Germaniei, preferând să fie, cu jurămintele confidenţiale, în mai multe luntrii, până la limpezirea apelor post-electorale.

Dintre toţi, doar Interimarul a acceptat ceea ce niciunul dintre partenerii săi nu ar fi făcut. A rămas în Chişinău. A declarat că este de acord cu maximum de sacrificii, numai să fie statul condus de cei care văd integrarea în Europa drept soluţia viabilă de salvare naţională.

Nu s-a arătat nici supărat. Nici umilit. Deşi deseori a fost pus în situaţia de a continua negocierile cu înlocuitorii partenerilor săi de alianţă.

Nu s-a scandalizat. Nici nu s-a plâns. Cu toate că i s-a propus nu numai să îi înceteze prezenţa temporară la preşedinţia republicii, ci şi să cedeze o vreme postul de lider al parlamentului, pentru a facilita astfel accesul, la funcţia supremă, al celui care nu a avut măcar o clipă temeritatea sa în relaţia cu Rusia, speranţa lui în raporturile cu Uniunea Europeană şi căldura frăţească, în dialogul normalizat cu România.

Interimarul este un outsider, adică un nepoftit, de Moscova, la conducerea republicii, un jucător cu puţine şanse de câştig, cum l-au pictat unii la Bruxelles, o persoană din afara cercurilor oculte, extrem de grijulii pe mâna cui dau afacerile înfloritoare, mai mult sau mai puţin legale, dintre Nistru şi Prut.

Culmea este că, după aceste lovituri succesive, outsiderul a devenit de fapt un challenger, singura personalitate politică, din statul oropsit, care contestă utilitatea menţinerii frunţii plecate de către conaţionalii săi.

Şi chiar dacă nu va mai fi de găsit la Reşedinţa de Stat şi nu va mai prezida Parlamentul Republicii Moldova, outsider-ul de ieri, challanger-ul de azi, a devenit un Simbol Naţional.

Simplu. Hâtru. Onest. Cu o privire francă. Şi vorbe rostite cu căldura celui care suferă pentru o cauză dreaptă. El este, place sau nu celorlalţi politicieni de la Chişinău, Omul Anului 2010, în Republica Moldova.

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

PRELUAT PE BLOGUL PREŞEDINTELUI REPUBLICII MOLDOVA

BASARABIA – SUB PROTECŢIA NATO

Jurnalistul VASILACHE GHENADIE, din Chişinău, mi-a trimis un articol inedit, scris cu o luciditate remarcabilă. El l-a intitulat “NATO: între Moldova și Rusia”. Ceea ce exprimă o nouă realitate, anunţată public la Summitul Alianţei Nord-Atlantice de la Lisabona.

Iată analiza confratelui Vasilache Ghenadie, un condeier cu o ironie bine temperată şi o viziune notabilă:

Pentru comuniștii pro-moscoviți, Alianța Nord-Atlantică reprezintă o sperietoare, în perioada luptei pentru putere. Pentru liberali – o soluție de soluționare a conflictului transnistrean, în perioada reformelor democratice, și aderare ulterioară la UE.

Alianța Nord-Atlantică este percepută de partidul comuniștilor, de la un timp încoace, ca o unealtă de manipulare a cetățenilor Republicii Moldova, deoarece aderarea la NATO reprezintă un moment sensibil în politica externă a țării. Lipsa unui mesaj clar din partea partidelor de guvernare a dus la incertitudine, folosită cu iscusință de opoziție.

Chiar comuniștii au declarat franc, în cadrul Conferinței Extraordinare a Statelor Părți la Tratatul privind Forțele Armate Convenționale în Europa (FACE) din 2007, exact atunci când Voronin s-a certat cu Kremlinul, iar consilierul său Mark Tkaciuc a divulgat CIA toate subtilitățile Memorandumului Kozak (din acel moment fiind înalt apreciat de serviciile secrete americane și israeliene, dar acumulând mai mulți dușmani la Moscova ), că Republica Moldova percepe Tratatul FACE, citez declarația ex-ministrului adjunct al AEIE, Eugenia Chistruga: ”drept piatra unghiulară a securității europene, o garanție importantă a securității naționale”, sprijinind necesitatea ratificării Tratatului FACE Adaptat, semnat în 1999.

PCRM încearcă astăzi să sublimeze politicile sale pro-rusești și îl acuză pe președintele interimar Mihai Ghimpu pentru inițiativele de soluționare pe cale pașnică a conflictului transnistrean, exprimate în scrisoarea deschisă către Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, chiar dacă acum trei ani singuri declarau că ”autorităţile Republicii Moldova reiterează necesitatea îndeplinirii neîntârziate de către Federaţia Rusă a deciziilor adoptate la Summit-ul OSCE de la Istanbul din 1999. Doar retragerea completă, ordonată şi transparentă a forţelor militare şi muniţiilor ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova va crea premise pentru lansarea procedurilor naţionale privind ratificarea Tratatului FACE Adaptat”.

De altfel, poziția Republicii Moldova a fost susținută imediat de SUA și alte state membre ale NATO, care au declarat că sunt gata să ratifice Tratatul Forțelor Armate Convenționale în Europa odată cu evacuarea trupelor rusești din Basarabia (Republica Moldova) și Georgia.
Read more »

GUBERNIA LUI PLAHOTNIUC

Fondatorul website-ului „WikiLeaks”, Julian Assange, ar trebui nominalizat pentru Premiul Nobel, conform unei surse din Kremlin, invocată de agenţia RIA Novosti.

Liderul partidului democrat să nu uite că, din luna ianuarie 2011, la Washington D.C., politica externă a Statelor Unite va fi determinată de republicani. Politicieni care nu umblă cu mănuşi în relaţia Americii cu Răsăritul Europei.

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

DEMNITATEA PREMIERULUI FILAT

Când scriu aceste rânduri, conform ultimelor informaţii oficiale, trimisul imperial de la Răsărit, generalul F.S.B. Serghei Narâşkin, teoretic şeful administraţiei prezidenţiale de la Kremlin, face naveta între cei patru lideri ai partidelor votate de europenii dintre Prut şi Nistru, ca să fie reprezentate în Parlamentul Republicii Moldova.

Deci nu a Comunităţii Statelor Independente. Şi nicidecum a Federaţiei Ruse.
Read more »

VIITORUL CELUI DE-AL DOILEA STAT ROMÂNESC

* PENTRU CINE BAT CLOPOTELE BASARABIEI?

MATERIAL PRELUAT PE BLOGUL PREŞEDINTELUI REPUBLICII MOLDOVA

ARTICOL PUBLICAT ŞI DE ROMANIAN GLOBAL NEWS

Din 29 noiembrie a.c., entitatea republicană, dintre Prut şi Nistru, unde limba oficială este una a Uniunii Europene, respectiv româna, va lua direcţia vest, cu acordul tacit al Kremlinului.
O asemenea frază poate părea aberantă. Doar este cunoscută reacţia conaţionalilor, din cel de-al doilea stat românesc, la referendumul menit a tranşa chestiunea alegerii viitorului preşedinte al Republicii Moldova.
Tinerii au taxat atunci, prin absenţa de la vot, guvernarea Alianţei pentru Integrare Europeană, pentru întârzierea aplicării unor măsuri radicale, iniţial asumate, la preluarea puterii de la comunişti.
S-a schimbat ceva între timp?

Vaporul fără căpitan

Jurnalista Victoria Ungureanu, din Chişinău, ne-a declarat: „Republica Moldova este vaporul fără căpitan, iar ziua de 28 noiembrie poate fi aceea în care se vor decerna învingătorilor medaliile democraţiei. Altfel, viitorul republicii va fi marcat de izbânda asasinilor acesteia. După alegeri, Republica Moldova trebuie să fie condusă de oameni dornici să schimbe în bine viaţa cetăţenilor. Şi care să aducă mamele şi taţii acasă. Plecaţi fiind acum, din cauza unei guvernări anterioare iresponsabile. Republica Moldova merită să nu mai fie o ţară săracă, cu oameni care nu se pot realiza ca personalităţi aici, acasă. Guvernanţii trebuie să-şi iubească poporul. Şi să insufle optimism cetăţenilor, prin asigurarea unei stabilităţi politice, prin oferirea unor posturi de muncă, a unui salariu suficient, pentru asigurarea unui trai fără griji, ca să nu mai persiste întrebarea: cum va fi mâine? Republica Moldova trebuie să găsească, încetul cu încetul, un antidot crizelor cu care se confruntă. Republica noastră, la cei 19 ani ai săi, este ca un tânăr rebel, ce mai are nevoie de sfatul şi încurajările celor din jur. Hai Moldova! Fruntea sus!”

Nimeni nu va obţine majoritatea voturilor

Scriitoarea basarabeană Maria Augustina Hâncu este mai rezervată în afirmaţii:”Cetăţenii şi-au pierdut încrederea în clasa politică. A demonstrat-o eşecul referendumului din 5 septembrie 2010. După alegerile repetate din 29 iulie 2009, Alianţa pentru Integrare Europeană a guvernat statul mai bine de un an. De ce A.I.E. nu a întreprins nimic pentru a curăţa vechiul sistem comunist de funcţionari corupţi şi incompetenţi, când mii de tineri recent absolvenţi ai universităţilor din ţară şi de peste hotare sunt în şomaj sau pe cale de a emigra? De ce nu au fost elucidate crimele din 7 aprilie 2009 şi nu sunt traşi la răspundere autorii represiunii din acea zi, cum s-a promis? De ce nu s-a ieşit din componenţa Comunităţii Statelor Independente, ca urmare a dorinţei de integrare în Uniunea Europeană? Asemenea neîmpliniri au diminuat încrederea tinerilor în schimbarea promisă! La 28 noiembrie a.c. niciun partid nu va obţine majoritatea voturilor. Sper ca Partidul Comuniştilor să rămână în opoziţie. Republica Moldova nu va fi mai orientată spre Europa atâta timp cât discipolul Kremlinului, Marian Lupu, dar şi admiratori ai lui Putin, precum Vlad Filat, Valeriu Pasat, Diacov influenţează acţiunile A.I.E. Adevărata schimbare va fi peste patru ani, la următorul scrutin electoral. Timp în care este necesară o apropiere de România, Polonia, Ţările Baltice, fraţii noştri de suferinţă, victime şi acestea ale opresiunii comuniste. Aceste conexiuni vor contribui la integrarea europeană a statului nostru.”

Omnipotenţa Vladimirilor…

Damian Hâncu este unul dintre tinerii bătuţi sălbatic pe 7 aprilie 2009. Cu pumnii şi picioarele. De „naziştii” lui Voronin. El crede că:”Adevărata testare a convingerilor politice a A.I.E. s-a văzut la 28 iunie 2010, când preşedintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, pentru a comemora 70 de ani de la nefasta zi de 28 iunie 1940, a semnat decretul prin care o declara Ziua Ocupaţiei Sovietice, după exemplul statelor baltice. Ceilalţi lideri ai A.I.E. şi-au manifestat cu agresivitate dezacordul faţă de actul semnat. În ce priveşte alegerile parlamentare din 28.11.2010, există riscul revenirii comuniştilor la putere, pentru că membrii A.I.E., timp de un an de zile nu au scos comunismul în afara legii. O decizie ce putea fi până acum luată şi deveni reală, din moment ce A.I.E. avea 51 de mandate. Imobilismul Alianţei este perceput ca o slăbiciune de către comunişti. Faptul că, Marian Lupu stopează orice iniţiativă de apropiere faţă de Occident – ultimul exemplu fiind delimitarea de scrisoarea recentă a preşedintelui interimar Mihai Ghimpu, adresată prin secretarul general al NATO către liderii Alianţei, reuniţi săptămâna trecută la Lisabona -, compromite A.I.E. în ochii alegătorilor din Republica Moldova. Din păcate, fosta republică sovietică dintre Prut şi Nistru este acum condusă de trei clanuri politice şi de afaceri. Este vorba de Troika Vladimirilor – Vladimir Voronin, Vladimir Plahotniuc şi Vladimir Filat, toţi cu legături strânse la Moscova. Asta fără să luăm în calcul şi influenţa „părintelui spiritual”, ex-KGB-istul de la Moscova, actualul mitropolit al Moldovei, Vladimir. Aceşti politicieni sunt reticenţi şi agresivi la iniţiativele de aderare la NATO şi UE. Ei dirijează viaţa politică şi economică a statului românesc dintre Prut şi Nistru. Dar se autodefinesc europeni, oneşti, patrioţi! Biata Basarabie, pentru care s-au sacrificat atâţia români…”

Ce nu mai poate face Kremlinul

O şansă a lui Barack Obama de a fi reales pentru un al doilea mandat este menţinerea Federaţiei Ruse în postura de partener predictibil, cu deschidere pentru soluţionarea prin dialog a problemelor bilaterale. O formulare în acest sens fiind stipulată şi în documentul convenit de liderii statelor membre ale NATO, la Summitul de la Lisabona.
O posibilitate a lui Dmitri Medvedev de a obţine şi următorul mandat la Kremlin este condiţionată de consolidarea relaţiilor de colaborare cu Statele Unite, liderul Alianţei Nord-Atlantice. Şi pentru asta trebuie să dovedească, comparativ cu predecesorul său, că este predictibil.
Deci este nevoit să respecte decizia NATO de a asigura securitatea Republicii Moldova. În consecinţă, ameninţarea cu o intervenţie militară, sau organizarea de manifestaţii pro-comuniste ies din logica raporturilor actuale între Casa Albă şi Kremlin.
Cine va fi ales preşedinte al celui de-al doilea stat românesc, dacă va suna mai întâi pe omologul de la Kremlin, va fi întrebat candid:”Casa Albă ce spune?”