Posts tagged: MIHAI EMINESCU

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

O voce lucidă la Chişinău: Maria Augustina Hâncu

Cu un titlu ingenios, compus dintr-un schimb de replici – Vasile Ernu: ” Poate fi literatura patriotica? ” Răspuns : Da, literatura poate fi patriotică! – juna scriitoare, din Capitala Basarabiei, Maria Hâncu îşi asumă o pledoarie care are tâlcul ei, înainte de 1 Decembrie 2011:

Romania_Bugeac_Bucovina_Herta_Basarabia1

Citesc, în ultimul timp, articole de la noi, în care subiectul patriotismului în cultură este tot mai frecvent adus în discuţie. Mă voi referi la un singur exemplu. Articolul Poate fi literatura patriotică? publicat de Vasile Ernu, în cotidianul Timpul, la 4 noiembrie 2011.

Titlul articolului semnat de V. Ernu este o întrebare pertinentă, însă, din lipsă de spaţiu probabil, materialul prezintă explicaţii parţiale. Cel puţin am rămas cu impresia că n-a fost atins fondul chestiunii. Sau că s-a evitat acesta, atunci când scriitorul afirma, din start, ca un verdict căzut, că “Arta, literatura nu pot fi patriotice.”

Respect opinia scriitorului, fiecare este în drept să aibă o viziune asupra literaturii. Eu, personal, nu sunt de acord cu aceste afirmaţii şi voi încerca, în câteva fraze, să spun de ce.

În primul rând, nu cred că patriotismul este gen artistic, cum se exprima V. Ernu. Patriotismul e o tematică literară, sau mai curând un sentiment, o sensibilitate, un suflu născut din spiritul unui destin, din marca (urma) unei stări.

“Literatura care se vrea patriotică”, sunt de acord, nu este literatură, însă numai atunci când aceasta îşi autoproclamă vocaţia instructiv-patriotică (de exemplu, literatura de propagandă).

Când un scriitor evocă păreri şi trăiri despre patrie, exil, durerea unei ocupaţii într-o ţară, a unei limbi străine impuse cu forţa în casa cuiva, – iar dacă aceste constatări, fotografii ale unei societati la un moment dat, sunt înţelese de V. Ernu ca fiind “patriotice”-… atunci nu înţeleg în ce masură poate deranja o scriere literară patriotică?

Dimpotrivă, dacă recunoşti, cu adevărat situaţia în care se află societatea de astăzi, din Republica Moldova, la capitolul cultură, identitate, istorie (situaţie care derivă tocmai din neglijarea, pe care o dovedim, a acestor valori), consider că este chiar nevoie de o literatură cu mesaj patriotic, care să ne prezinte lumii aşa cum suntem noi, nu cum ne-ar prezenta, spre exemplu, prin prisma politicii deformate, responsabili politici de la Chişinău şi Kremlin.

Oare chiar să deranjeze “fiorul patriotic”, de care vorbeşte V. Ernu, când ne aflăm în inima unui dezastru social şi cultural, care se agravează pe zi ce trece?

Ce-am construit noi, de la 1991 încoace, încât să consideram “contraproductivă pentru cultură” o creaţie literară cu tematică patriotică?

Suntem independenţi, însă cu armată de ocupaţie pe teritoriu.

Avem limba română, însă în Constituţie, mai bântuie, ca o stafie, faimosul articol 13 cu “limba moldovenească”.

2532863-Flag_of_Transdniestr_Republic-Tiraspol

Obiectul de studiu Istoria românilor este predat şi explicat, în şcoli şi licee, diferit, în funcţie de viziunea şi concepţia fiecărui profesor de istorie. Exemplele pot urma. Anume literatura patriotică menţine aprinsă scânteia demnităţii naţionale, mai mult improvizată la noi.

images

Altfel, fără limbă, istorie, identitate, riscăm să dispărem ca naţiune (ştiind că R. Moldova este, conform statisticilor ONU, primul stat din Europa, şi unul din primele din lume, cu cel mai înalt ritm de depopulare).

Alta probabil că este explicaţia.

Ori eşti înnăscut cu fibra patriotică (există naţiuni unde sentimentul patriotic e mai prezent decât la altele), ori nu ai, sau refuzi să ai, acest sentiment în suflet.

Nu poţi explica cuiva “fiorul patriotic”, aşa cum nu poţi explica credinţa unui ateu. Ca sa înţelegi, trebuie să manifeşti o deschidere interioară spre aceasta, trebuie să vrei să înţelegi.

Altă exprimare, din articol, care m-a lasat perplexă: “odată cu perestroika, au ieşit în prim-plan patrioţii literaturii”, cu referire la scriitorii care au militat, cu riscul vieţii, în anii 1989-1991, pentru limbă, alfabet, independenţă, când se aşezau în faţa tancurilor sovietice, protestând astfel contra celor ce vroiau să ne închidă gura, atunci când ne ceream libertatea. Consider că orice om îşi are locul său sub soare.

Iar în literatură,- mai ales în literatură!- unde este binevenit fiecare, faptul că “ieşi în prim plan”, nu are cum să umbrească prezenţa altor autori. Deşi nu prea înţeleg exprimarea “ieşirii în prim-plan”, când vorbim de arta cuvântului.

Poţi “ieşi în prim plan” la o paradă militară, la o defilare cu ultima vestimentaţie la modă, nu şi la o expunere de gânduri născute şi framântate în tăcere.

Când s-au afirmat unii scriitori români basarabeni, în perioada renaşterii naţionale, de după perestroika, erau şi altii în drept să o facă (aşa cum au şi procedat, de altfel).

Nu mi se pare adecvată această afirmaţie. Este exact ca şi cum un elev ar afirma că, deşi ştia bine lecţia, n-a primit, în scris, note mari, pentru că toate notele bune au fost deja puse altora.

Explicaţia lui V. Ernu mai poate fi privită şi dintr-un alt unghi de vedere.

Trăim într-o epocă singulară în felul ei. Filosofii francezi S.Charles si G.Lipovetsky afirmă, în cartea Timpurile hipermoderne (ed. Grasset, 2004), că asistăm la o restructurare şi recompoziţie a societăţii mondiale, deseori superficială, cu “logica consumeristă”.

O societate hipermodernă, spun ei, este o societate hiperconsumatoare, în care omul consumă, pentru sine, nu pentru binele unei recunoaşteri colective.

La fel şi unii dintre noi, privim şi analizăm lucrurile fragmentar şi detaşat, din perspectiva individuală, nu a unui bun comun. Or, spunea Eminescu, o eroare a popoarelor mici este să le imite pe cele mari.

Nu putem, noi, să tratăm aceleaşi probleme sociale sau politice, la nivelul pe care o face Franţa, de exemplu.

Dacă Franţa nu are nevoie, la ora actuală, de scriitori care să vorbească despre limbă şi patriotism, aşa cum am face-o noi (e firesc, limba franceză este una dintre limbile de circulaţie internatională, vorbită în lume şi de non-francezi, la noi e invers, nu putem vorbi, nici măcar în propria ţară, limba noastră) nu este şi cazul Republicii Moldova.

Suntem conectaţi la societăţi şi contexte diferite. Deşi în Franţa, cum e pretutindeni în lume, se scriu şi opere cu tematică patriotică.

Articolul lui V. Ernu mi-a confirmat paradoxul constatat deja la intelectualii din Republica Moldova:
la noi, deseori, se confundă patriotismul cu naţionalismul.

Când evoci naţionalismul, trebuie să explici clar lucururile, astfel încât să înţelegem care-s acele “texte naţionaliste” (de propagandă) şi, dacă există ele (eu, spre exemplu, sunt foarte curioasă să ştiu care-s ele şi cine-s autorii), să aflăm care-i destinatarul vizat?

E vizat românul moldovean, cu spirit rătăcit, când aduce acuzaţii celor care-i amintesc de deportările în Siberia, a părinţilor şi buneilor lui?

Sau ocupantul rus, care, de două secole, ne impune cultura şi limba lui, şi la orice drept al nostru, de a ne afirma originea, în propria ţară, în propria casă, suntem agresaţi, încât atunci când nu vorbim limba impusă de el, suntem acuzaţi de discriminare?

Cum se explică oare că scriitori precum Milan Kundera, Sofi Oksanen, originari din ţări cu destin istoric asemănător Republicii Moldova (din Cehia şi, respectiv, Finlanda şi Estonia), atunci când au scris opere cu tematică patriotică (romanele Insuportabila uşurătate a fiinţei, Ignoranta de M. Kundera, Purificare de S. Oksanen), în care vorbesc deschis de tragedia popoarelor lor, suportată din cauza ocupaţiei ruse, nimeni n-a catalogat operele lor drept “naţionaliste”?

Ele n-au fost considerate nici măcar “patriotice”, ci pur si simplu geniale. O spune succesul lor înregistrat pe mapamond, dar şi numeroasele critici pozitive.

Toate romanele citate mai sus sunt best-seller-uri în cele mai mari ţări ale lumii, vândute în milioane de exemplare. Menţionez că scriitorul Milan Kundera este unul dintre puţinii autori a cărui operă, autorul fiind încă în viaţă, a intrat în cea mai celebră colecţie literară franceză La Pleiade, care este şi una dintre cele mai valoroase şi celebre din lume.

Alt exemplu, celebrul film Braveheart (Inimă vitează), realizat în 1995, cu Mel Gibson, în rolul lui William Wallace, erou şi simbol al independenţei scoţiene, care a înfruntat trupele regelui Eduard I. Acest film a primit cinci premii Oscar şi se bucură şi astăzi de succes.

Am observat că, în general, în viziunea culturală franceză şi a ţărilor civilizate, filmele istorice şi patriotice suscită, din start, interes, fără să se ştie despre ce peliculă artistică este vorba. Şi asta pentru că patriotismul e înţeles ca mijloc de reflectare a istoriei şi culturii unei naţiuni.

Iar cei care pun preţ pe demnitatea umană, înteleg perfect tema patriotică a unei creaţii artistice. Deci, în cinematografia mondială, ca şi în literatura universală, tematică patriotică, nu doar că este salutată, ci chiar apreciată.

Mă întreb, atunci:
de ce altor naţiuni ale lumii nu li se reproşează patriotismul reflectat în operele de artă, – dimpotrivă, e tematica de valoare-, iar naţiunii române patriotismul îi este denaturat, imputându-i-se, pe nedrept, “naţionalismul tâmp”, aşa cum se exprima V. Ernu?

Întrebarea e valabilă pentru cetăţenii ambelor maluri ale Prutului.

Poate fi literatura patriotică?

In viziunea mea, da, literatura poate fi patriotică!

Nu numai în Franţa, Cehia, Polonia, Finlanda, Estonia, ci şi în Republica Moldova.

Chiar dacă la noi riscăm să nu fim totdeauna înţeleşi….


CU GÂNDUL LA COLONELUL CUZA

images cuza

Poate aţi uitat. La 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Principatului Moldova. Ulterior, la 24 ianuarie, era votat, cu mare entuziasm, ca să conducă şi Ţara Românească.

Printr-o mişcare inteligentă a conaţionalilor noştri, din acea vreme, Alexandru Ioan I a condus cele două principate până în ianuarie 1862, când s-a înfăptuit unitatea administrativă, a celor două entităţi teritoriale, consfinţită de constituţia ce prevedea acum o adunare unică şi un guvern doar la Bucureşti.

După 152 de ani, cei ce vor reţine atenţia opiniei publice române nu vor fi organizatorii previzibilelor manifestări culturale dedicate Unirii Principatelor Române.

Ci coloneii în rezervă şi camarazii lor, de alte grade, care au intenţia să protesteze, în mod legal, faţă de o lege care le abrogă un drept câştigat, la o pensie anterior calculată de autorităţile competente ale statului.

Dincolo de statisticile date publicităţii de ministrul Gabriel Oprea, un lucru este cert.

În luna ianuarie 2011, zeci de mii de rezervişti au trăit o dramă reală. Ei au fost priviţi cu:

1. milă, în propriile familii, care au descoperit, brusc, cât de vulnerabile au devenit, pe plan financiar, în urma unei noi decizii arbitrare, a guvernanţilor de azi;

2. dispreţ suveran, în presa portocalie;

3. furie, în cercurile decidenţilor şi aşa rupţi de realitatea de azi a României;

4. nedumerire, de pensionarii civili, care-şi duc viaţa, de azi, pe mâine, într-o umilinţă indescriptibilă.

Şi ca tacâmul să fie complet, o ceată de vlăjgani, rătăcită, cine ştie cum, în rândurile jandarmilor, a transformat în sac de box un simplu ofiţer, prezent la o manifestaţie autorizată a rezerviştilor.

Cancerul defetismului, la nivel naţional, fiind cauza încremenirii, în prostraţie, a milioane de români.

În 1989, cărturari de frunte ai neamului au scos o ediţie princeps a poeziilor lui Eminescu. Una aprobată de Nicolae Ceauşescu. Abia se tipăriseră vreo două mii de exemplare, când Elena Ceauşescu, oripilată că nu i s-a cerut acordul a dispus stoparea multiplicării.

În 2011, nici evocarea lui Mihai Eminescu şi nici amintirea colonelului Alexandru Ioan Cuza nu îi mai întoarce, pe decidenţii actuali, cu faţa la binele poporului român.

Dumnezeu să îi ierte. Noi nu. Niciodată.

ARTICOL PUBLICAT DE ZIUAVECHE.RO

ŞI DE ARENA.MD

MATERIAL ACCESAT, PE 24 IANUARIE 2011, DE DIRECTORATUL COMUNITĂŢII INFORMATIVE

UN GEST PROFUND MORAL

Din lunga listă a militarilor de carieră care au avut şansa, onoarea şi puterea de a fi în vârful ierarhiei militare, începând de la colonelul Grigore Gărdescu, care a comandat Marele Stat Major al Armatei Române, de la 8 la 29 ianuarie 1860 şi încheiând cu actualul şef al Statului Major General al Armatei României, amiralul dr. Gheorghe Marin, doar doi generali au purtat numele de Mihail şi niciunul de Gavriil.

Primul a fost generalul de Corp de Armată Adjutant Gheorghe Mihail, care a comandat Marele Stat Major al Armatei Române iniţial de la 23 august la 6 septembrie 1940, iar ulterior a revenit în fruntea M.St.M de la 23 august la 12 octombrie 1944.

Secundul a fost generalul dr. Mihail Eugen Popescu, care a comandat Statul Major General, cu diplomaţie, dar şi cu fermitate, între 31 octombrie 2000 şi 25 octombrie 2004.

Statistica de mai sus a fost generată de dorinţa de a vedea, de ziua sfinţilor Mihail şi Gavriil – cei care conduc cetele de îngeri şi călăuzesc sufletele oamenilor spre rai -, câţi generali, de ieri şi de azi le poartă numele. Generali care au urcat până sus, pe Everestul Armatei Naţionale.

În rândurile credincioşilor din Biserica Ortodoxă Română, arhanghelul Mihail este perceput ca fiind investit să lupte împotriva diavolului, cu misiunea de a păstra cheile raiului.

Despre generalul Mihail Popescu nu am să scriu, acum, decât reconstituirea unui moment petrecut în luna ianuarie 2000. Când era șef al Statului Major al Trupelor de Uscat.

Atunci nu mă aflam în ţară, fiind plecat în Germania. Dar iată, succint, ce mi-a relatat generalul Popescu, cu puţin timp în urmă, la telefon. Deloc întâmplător:

– Se apropia Ziua Marelui Poet Mihai Eminescu şi ofiţerul care se ocupa de acţiunile culturale, colonelul Orhei a venit la mine cu o propunere care mi-a plăcut. Să îl invităm, cu acest prilej, la noi, pe poetul Adrian Păunescu. Îl cunoşteam pe bardul naţional din perioada când am comandat unităţile de artilerie de la Şimleul Silvaniei. Venise acolo pentru a sprijini eforturile dr. Ioan Puşcaş de a concretiza dorinţa românilor de la Ip şi Trăznea, de a cinsti, prin două monumente, memoria înaintaşilor lor, morţi în vremea Diktatului de la Viena, când horthyştii barbari intraseră, noaptea, în casele lor şi ale părinţilor şi bunicilor lor, omorându-i numai pentru că erau români.
– Şi maestrul cum a reacţionat?
– Adrian Păunescu nu numai că a dat curs invitaţiei, dar a şi venit însoţit de fiul său Andrei Păunescu şi de Tatiana Stepa.

Dădusem ordin ca personalul să se strângă în sala de festivităţi. Nu numai că oamenii au venit, dar unii şi-au chemat de acasă soţiile şi copiii. Patru ore a electrizat asistenţa Adrian Păunescu. O asemenea atmosferă nu a mai fost niciodată între acei pereţi! Poetul însuşi era uimit de vibraţia militarilor la versurile şi cântecele sale. A ieşit din sală emoţionat, în uralele şi aplauzele subordonaţilor mei.
– Cum a comentat reacţia publicului?
– A ţinut să îmi spună că s-a simţit mândru. Mândru că a putut să îi privească în ochi şi să le vorbească ofiţerilor şi subofiţerilor prezenţi acolo, despre care intuia că îşi iubesc ţara, dar nu mai văzuse până atunci o asemenea manifestare a patriotismului simplu. Apoi eu mi-am cerut scuze…
– De ce?
– Nu aveam cum să răsplătesc efortul şi dăruirea maestrului, şi a celor care l-au însoţit pe scenă, decât cu o invitaţie ostăşească, la o modestă cină de seară.
– Şi a acceptat?
– Nu numai că a zis da, dar mi-a spus clar că a venit la noi, ca şi în alte locuri cu români de suflet, pentru că nu există valori mai puternice, pentru trăinicia României, decât Armata şi Biserica. A fost una dintre cele mai minunate zile din viaţa mea. Mare om, poetul naţional Adrian Păunescu.

~