Aruncată, coroana zace-n cenuşă.

De două secole, invizibilă-i flacăra libertăţii,
Înfruntăm tristeţea în şir de cascade,
Dreptatea amuţeşte la porţile cetăţii,
Adevărul se opreşte ezitând lângă uşă,
Cuvântul, răscopt, înainte de a fi rostit, cade.

Uitată, coroana tace-n cenuşă.

Ci noi ne naştem împovăraţi cu vina,
Răvăşiţi, înainte de a fi putut plânge,
Orbi, înainte de a fi văzut lumina,
Ascunşi după măşti, ca o mână-n mănuşă,
Şi azi ne căutam locul, prin istoria scrisă cu sânge.

Singură, coroana suspină-n cenuşă.

Dar cât să îndurăm robiri şi umilinţi ?
Sub paşii noştri pământul geme, cu disperare,
Ni se împrumută limba, ni se închiriază ţara, noi, cuminţi
Spectatori, ne complacem în rol de păpuşă.
Marionete elegante, călcate în picioare.

Înstrăinată, coroana plânge-n cenuşă.

De două secole, trăim cu jumătate de corp,
Minţindu-ne voit că suntem integri,
Înaintăm rătăciţi, cu paşi nesiguri de orb,
Printre tăişuri săltând, flacăra jucăuşă,
Fără destinaţie, detaşaţi şi alegri,