Ce facem cu istoria naţională?

Este o întrebare generată nu de intenţia prezidenţială, de a reintroduce intonarea matinală, a Imnului Naţional, în şcolile româneşti, ceea ce nu ar fi rău, deşi este interesant că numai într-un anumit context a apărut acest recurs la cultivarea valorilor naţionale. Ci de consolidarea iniţiativei unor prestigioşi cărturari, într-un mediu ignorat de alte minţi luminate.

Regele, Mareşalul şi Preşedintele

Am căderea morală să scriu aceste rânduri? Cu Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, am avut ocazia să stau de vorbă de trei ori. Cu „umbra” Mareşalului Ion Antonescu, regretatul colonel George Magherescu, am discutat o singură dată, într-un timp dilatat de uimirea mea. Cu Preşedintele actual al României am dat mâna, la Carei, en passant, când mi-a plăcut – acesta este adevărul – cum a cucerit conaţionalii adunaţi spontan, să îl audă şi să îl vadă atunci, în 2008, pe şeful statului român. Dar nisipul din clepsidra istoriei s-a scurs…

23 august 1944 – 23 august 2011. La 67 de ani de la momentul arestării Conducătorului Statului, din ordinul suveranului României, am întrebat un general, octogenar, al Armatei Naţionale, militar cumpătat şi trecut prin furcile caudine ale epocilor Dej şi Ceauşescu, cum se raportează la acest moment. Mi-a răspuns laconic şi pragmatic:”ca militar mi-aş călca pe inimă, dacă nu aş înţelege destinul şi sacrificiul lui Ion Antonescu. Ca istoric trebuie să văd lucrurile dincolo de sentimente. După o înfrângere militară, pe front, a venit o decizie politică, la Palatul Regal.”

Regele Mihai I al României, poate fi acuzat de unele nimicuri, reale sau inventate. Dar nimeni nu îi contestă delicateţea. Până şi în fotografiile oficiale, realizate pe front, unde, de regulă, se află, cu puţine excepţii, alături de Mareşalul Ion Antonescu, este un pic mai retras. În planul doi. Nu din pudoare. Nu pentru că i-ar fi impus autointitulatul Conducător al Statului. Ci pentru că a avut şi are bunul simţ să nu se pronunţe acolo unde sunt voci ce au pretins şi chiar au demonstrat că deţin autoritatea profesională (in)formală, clamată public şi susţinută adecvat, inclusiv pe plan propagandistic.

Paradoxul istoriei face ca preluarea puterii statale integrale, de către Ion Antonescu, să fi avut loc după ce regele Carol al II-lea i-a încredinţat soarta ţării, fiind conştient că viitorul României este mai presus decât destinul unui monarh trecător. Cum orice faptă bună nu rămâne nerăsplătită, cel ce i-a arătat lui Carol al II-lea direcţia exilului – inconfundabilul Ion Antonescu – evident spre vestul Europei, a fost, în 1944, trimis volens nolens în direcţia opusă, de fiul acestuia, Regele Mihai I al României.

Istoria nu se judecă, oricât de mult am fi tentaţi, cu ipoteticul …dacă. Trist. Dar adevărat.

Însă o încremenire în proiect trebuie depăşită. Atât de Casa Regală a României, cât şi de preşedinţia ţării. Iar ambasadorii Statelor Unite ale Americii, Federaţiei Ruse şi al Israelului ar putea proba public o inteligenţă diplomatică, dacă anual, de 23 august, ar înţelege că o naţiune demnă, precum cea română, are dreptul – câştigat prin sacrificiile făcute de sute de mii de soldaţi români, căzuţi la datorie, iniţial în Campania din Est, ulterior în Campania din Vest – ca să îi comemoreze pe cei ce au încercat să salveze – după puterile şi ştiinţa lor, în condiţii de maximă izolare, de trădare efectivă, de cunoscute metropole occidentale, a unor angajamente demagogice – viitorul naţiunii române.

Este timpul ca Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, să rectifice afirmaţii anterioare, înregistrate de reporteri străini, total afoni la capitolul Istoria sinceră a poporului român – cea scrisă, în deplină libertate, de cel mai mare istoric român postbelic, academicianul Florin Constantiniu – şi să recunoască că ordinul, ce emoţionează şi azi pe cei 75.000 de militari profesionişti ai României – „Ostaşi, Vă Ordon: treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi.” – nu doar că ar fi fost onorat să îl rostească la postul public de radio, ci îl consideră şi azi actual! Ca mesaj simbolic reactiv, faţă de evoluţia dezastruoasă a politichiei, din cel de-al doilea stat românesc, supus jafului mascat a unor grupuri mafiote. Cu iniţiale şi culori partinice bune de prostit Uniunea Europeană.

Este momentul ca ultimii supravieţuitori ai Zilei de 23 August 1944, care au trăit clipe de mare tensiune, în uniformă militară, cu arma în mână, să nu mai fie trataţi ca simple fiinţe ale unui veac apus, cu condescendenţă mimată, cu milă abia stăpânită, cu indiferenţă faţă de istoria naţională nemistificată! Nu de noi grade onorifice au nevoie asemenea conaţionali, pe cale de dispariţie! Ci de un un moment, fără reprezentanţii presei de tarabă, în care Regele şi Preşedintele să le strângă mâna. Pentru simplul motiv că au existat atunci şi – fără a cunoaşte prea multe – au executat ordinele ce iniţial i-au mirat şi chiar amărât.

A venit clipa în care ideal ar fi ca Preşedintele României să treacă peste el însuşi, oricât de greu i s-ar părea, şi să înţeleagă că Majestatea Sa, regele Mihai I, are deja un loc în istorie, din care nu îl mai poate scoate nimeni. Cu faptele sale bune şi limitele fireşti. Dintr-o asemenea perspectivă, înfiinţarea unui Consiliu Onorific, al ex-şefilor de stat, patronat de Preşedinţia României, şi condus, simbolic, de fostul suveran, ar fi o lecţie de civism naţional apreciată de 22.000.000 de români.

Mareşalul nu a pierit sub gloanţele trădătorilor de neam pentru ca dezbinarea naţională să fie nota dominantă şi după alte şase decenii! Ion Antonescu poate fi acuzat de multe, dar nu şi că nu a visat şi nu a luptat – în felul lui – pentru reîntregirea naţională.

Regele, Mareşalul şi Preşedintele? Regele trăieşte. Nu guvernează. Dar simplul fapt că apare, când şi când, cu alura sa, devenită aproape hieratică, impune – până şi celui mai umil conaţional – un respect instinctual.

Mareşalul nu mai are statui. Iar tablourile sale sunt marcate, la presiuni venite nu doar de peste Ocean, cu sintagma „criminal de război.” Şi ce-i cu asta? Până şi în Berlinul de azi, buncărul aliatului lui Ion Antonescu este arătat, de la distanţă, turiştilor străini! Dar veteranii români de război, câţi au mai rămas, poate nicio divizie, nu au unde să pună o simplă floare. Dalbă. Să-i bată Dumnezeu pe cei ce au aneantizat reperele istoriei naţionale!

Preşedintele? Nu mai are decât un as în bereta de marinar. Pe care scrie simplu: viitorul Basarabiei. Sacrificiul lui Ion Antonescu – această personalitate controversată a istoriei României – nu a fost în zadar, dacă şeful actual al statului român, sprijinit de Consiliul Onorific (mai sus menţionat) ar găsi modalitatea pragmatică de a materializa acum, pe plan politico-economic, nu doar Simbolicul Îndemn al Mareşalului – „Ostaşi, Vă Ordon: treceţi Prutul!” – ci şi pe aceea diplomatică, de a urma pilda lui Helmut Kohl, unificatorul Germaniei. Şi să nu ne minţim singuri, că unirea RFG cu RDG, a fost doar efectul banilor trimişi lui Gorbaciov de Herr Kohl.

Cuvinte mari? Deloc.

O simplă mănuşă aruncată de un ofiţer în rezervă – întâmplător jurnalist – altui camarad rezervist, momentan preşedintele României. Un Scorpion care nu şi-a spus ultimul cuvânt în istoria naţională.

Colonelul Marian Dulă, în marş prin Pădurea Neagră/Germania!

Ce mai face azi un colonel cu minte, precum camaradul Marian Dulă?
Poposeşte în Germania!

Nu oricum, ci ca invitat de Asociaţia Rezerviştilor din Achern/Baden-Wurtenberg.

Scopul invitaţiei? Participarea la un concurs aplicativ-militar,
organizat de către preşedintele acesteia, plutonier major Thomas Rest.

Subofiţerul Thomas Rest a efectuat misiuni în teatrul de operaţiuni militare din Afganistan.

Concursul menţionat a avut două probe.

Prima a constat intr-un marş – evident de voie! -,
de circa 9 km, în Munţii Pădurea Neagră.

A doua a fost o inedită şedinţă de tragere cu carabina si pistolul.

La finalul şedinţei de tragere, schimburile de cadouri simbolice
au pecetluit atmosfera amicală a acestei reuniuni utile atât gazdelor, cât şi oaspeţilor.

Într-un asemenea context, colonelul în rezervă Marian Dulă a fost informat că asociaţia din Achern include şi doi ex-cetăţeni români: un maior care a servit in Armata României şi un soldat, care a îndeplinit stagiul militar în unitatea de vânători de munte de la Câmpulung.

Dialogul amical nu a ocolit nici agenda publică din România. S-a vorbit despre regii României, despre mareşalul Ion Antonescu, dar şi despre participarea forţei expediţionare româneşti în teatrele de operaţii din Irak şi Afganistan, unde au căzut la datorie 21 de militari români.

Cert este un lucru.
Rezerviştii din Germania sunt priviţi cu respect!
Şi nimeni nu le pune la îndoială contribuţia
– pe parcursul carierei militare -,
la menţinerea securităţii statului lor.

Nu întâmplător un proverb german afirmă:
“Purtarea nobilă sau distinsă te obligă la reciprocitate!”