Ce mai face azi un colonel cu minte, precum camaradul Marian Dulă?
Poposeşte în Germania!
Nu oricum, ci ca invitat de Asociaţia Rezerviştilor din Achern/Baden-Wurtenberg.
Scopul invitaţiei? Participarea la un concurs aplicativ-militar,
organizat de către preşedintele acesteia, plutonier major Thomas Rest.
Subofiţerul Thomas Rest a efectuat misiuni în teatrul de operaţiuni militare din Afganistan.
Concursul menţionat a avut două probe.
Prima a constat intr-un marş – evident de voie! -,
de circa 9 km, în Munţii Pădurea Neagră.
A doua a fost o inedită şedinţă de tragere cu carabina si pistolul.
La finalul şedinţei de tragere, schimburile de cadouri simbolice
au pecetluit atmosfera amicală a acestei reuniuni utile atât gazdelor, cât şi oaspeţilor.
Într-un asemenea context, colonelul în rezervă Marian Dulă a fost informat că asociaţia din Achern include şi doi ex-cetăţeni români: un maior care a servit in Armata României şi un soldat, care a îndeplinit stagiul militar în unitatea de vânători de munte de la Câmpulung.
Dialogul amical nu a ocolit nici agenda publică din România. S-a vorbit despre regii României, despre mareşalul Ion Antonescu, dar şi despre participarea forţei expediţionare româneşti în teatrele de operaţii din Irak şi Afganistan, unde au căzut la datorie 21 de militari români.
Cert este un lucru. Rezerviştii din Germania sunt priviţi cu respect!
Şi nimeni nu le pune la îndoială contribuţia
– pe parcursul carierei militare -,
la menţinerea securităţii statului lor.
Nu întâmplător un proverb german afirmă: “Purtarea nobilă sau distinsă te obligă la reciprocitate!”
Academia Militară – actuala Universitate Naţională de Apărare, din Bucureşti – are, în evoluţia sa postbelică, două momente total necunoscute opiniei publice, de pe plaiurile mioritice. Evocate în istoria orală, a celor ce au trăit clipe incredibile, dar cu un tâlc aparte, în perioade vitrege, din deceniile însemnate de secera şi ciocanul impuse de marea putere, pe atunci, de la Răsărit.
Primul s-a petrecut pe timpul când liderul României – oficial proclamată republică populară -, temperatul Gheorghe Gheorghiu-Dej, se străduia să găsească o soluţie pentru diminuarea tutelei Kremlinului, al cărei corolar urma să fie retragerea trupele sovietice, din ţară.
Emisarii săi, în frunte cu premierul Ion Gheorghe Maurer purtau, în deceniul şase, convorbiri succesive, extrem de curajoase, cu reprezentanţii Moscovei şi ai Beijingului, în încercarea de a media între liderii U.R.S.S. şi cei ai Chinei comuniste, care, orgolioşi, nevoie mare, nu ezitaseră să ordone trupelor, de la graniţa lor comună, acţiuni de descurajare a părţii… adverse.
Atunci, în mod deliberat, în Academia Militară erau difuzate, la ofiţerii-elevi, stenogramele discuţiilor oficiale, iar poziţiile demne ale diplomaţilor români, abilitatea lui Maurer de a domina, prin verb bine ales, pe interlocutorul bazat doar pe superioritatea numerică a populaţiei şi armatei sale, generau o mândrie din start dorită de iniţiatorii acestei instruiri originale, neinclusă în programa academică oficială.
Chiar dacă purtau uniforme ce se încheiau cu copci la gât, după modelul existent în Armata Roşie, ofiţerii cursanţi simţeau bucuria de a fi martorii eliberării treptate, a României, din chingile Imperiului Sovietic.
Şi Gheorghe Gheorghiu-Dej a reuşit împăcarea lui Stalin cu omologul chinez. Apoi, pe Hruşciov l-a convins, cu ocazia unei celebre vânători, organizate special pentru el, în România, să retragă trupele sovietice.
Pentru asta, Dej a plătit cu viaţa, fiind iradiat special, de intelligence-ul răsăritean, cu prilejul unei vizite ulterioare la Moscova.
Al doilea moment a avut loc în perioada când liderul României – devenită republică socialistă -, colericul Nicolae Ceauşescu, se străduia să îşi păstreze statutul de preşedinte care nu ia automat poziţia de drepţi, când strănuta omologul de la Moscova.
Atunci, la mijlocul deceniului nouă, din secolul trecut, ofiţerilor elevi, din Academia Militară li s-a vorbit, în aula mare, de Mareşalul Ion Antonescu. Franc. Fără mistificări.
Un istoric militar care a făcut asta cu dezinvoltură, vorbind liber nenumăraţilor cursanţi, a fost comandorul Jipa Rotaru. Cu o voce tunătoare, ca pe timp de furtună. Cu privirile aţintite în ochii uimiţi ai tinerilor ofiţeri, ce aşteptau de mult această rupere de nori. Cu recurs la documentele existente în arhivele militare.
Comandorul fulgera conştiinţele junilor locotenenţi-majori, căpitani şi maiori cu sintagme electrizante:– Mareşalul a ordonat…mareşalul a dispus…mareşalul nu a ezitat…
Fremăta sala. De emoţie. De bucurie interioară. De revenire, în forţă, la Adevărurile Naţiei Române – luminoase, în penumbră sau întunericite. De stihiile trecutului.
Cu comandorul Jipa Rotaru, eu şi camarazii mei „am mâncat istorie militară pe pâine”. Ne-a indicat direcţia. Pur naţională. Ne-a arătat unde să găsim sursele inedite. Ne-a învăţat cum să despărţim (re)sentimentele de adevărul istoric.
Când preda de la tribuna din aula mare a Academiei Militare simţeam cum zboară cu gândul peste noi, în timp, în anii confruntărilor dure, din Al Doilea Război Mondial. Unul în care Mareşalul şi-a păstrat onoarea, nevrând să trădeze aliatul de atunci, Germania.
Lovitura de stat care a urmat, prin arestarea lui şi întoarcerea armelor împotriva armatei germane, a fost şi este considerată o trădare – şi azi -, de către ofiţerii Bundeswehrului. Am constatat asta, în mod oficial, la Berlin. Nu o singură dată.
Ca unul care am avut ulterior privilegiul să îl cunosc pe locotenent-colonelul George Magherescu, cel ce a lucrat ani buni alături de Mareşal, ştiindu-i corespondenţa, transmiţându-i ordinele, însoţindu-l în cele mai diverse locuri, ascultându-i îndoielile şi fiind martor la deciziile sale irevocabile, pot scrie acum căistoricul militar Jipa Rotaru ne-a spus adevărul despre Ion Antonescu.
Într-un moment când noi înşine, ca tineri ofiţeri, căutam un model rupt de societatea în care trăiam. Un comandant validat de front. Cu victoriile şi înfrângerile inevitabile. Un bărbat de stat, nu un preş în faţa puterilor trecătoare ale vremii.
Magherescu îmi spunea – după ce am aşteptat o jumătate de oră, în antecamera biroului lui, din casa veche, unde trăia, în Bucureşti, asta ca să mă învăţ cu protocolul de la Cabinetul Mareşalului! – retrăind clipe trecute cu ochii deschişi : – Ion Antonescu a fost un sfânt! Un om fără de partid. A scris liderilor de partid invitându-i să preia puterea. L-au refuzat.
Nu. Ion Antonescu nu a fost un sfânt. Dar şi-a iubit ţara.
A fost soluţia cea mai bună, aleasă de regele Carol al II-lea, pentru ca România, cu un teritoriu amputat samavolnic, în 1940 – la est, sud şi vest – să rămână cu acel areal pământesc menit a-i pregăti reîntoarcerea la graniţele naţionale din 1918.
Iar liderii partidelor istorice preferau să mimeze opoziţia, fiind conştienţi că, pentru moment, era preferabil un generalisim ca Antonescu, de care se puteau delimita fără a păţi nimic, rămânând imaculaţi în perioada ulterioară, când sperau să revină, cu sprijinul statelor occidentale, la putere. O iluzie pe care au plătit-o scump…
Pe 28 aprilie 2011, magister Jipa Rotaru rostuieşte şapte decenii pe răbojul vieţii sale. Nu se cuvine să judec aici decât ipostaza sa de mentor al atâtor ofiţeri elevi, martori, în Academia Militară, ai pasiunii sale pentru restabilirea adevărului istoric, despre Mareşalul Ion Antonescu – cel pus între paranteze, în manualele de istorie, doar pentru că a fost învins, prin trădare, la Palatul Regal, pe 23 August 1944.
Dacă ar fi învins, ar fi avut statui în fiecare oraş…
Aşa şi-a asumat fără frică soarta. Şi a rămas în istoria lumii ca singurul general condamnat la moarte, care a ordonat chiar el plutonului de execuţie, să deschidă focul asupra sa.
După 1990, discipoli ai profesorului universitar dr. Jipa Rotaru au reuşit, pentru scurt timp, să amplaseze, în aula unde le predase mentorul lor despre Mareşal, efigia lui Ion Antonescu.
Care a rămas acolo până ce noii aliaţi, de peste Ocean, şi-au dat seama ce simbol, puternic, mai reprezenta Conducătorul Statului, din anii ultimei conflagraţii mondiale, asupra ofiţerimii postdecembriste, dornică de ordine şi linişte, într-o societate dominată de un haos bine calculat, menit a ascunde jaful, la drumul mare, al avuţiei naţionale.
Erau ani când istoricul militar Constantin Hlihor a scos primul la lumină filmul execuţiei Mareşalului, pe care l-au… cosemnat colegi temerari, precum Mircea Socolov şi Ion Emil, tocmai pentru a apăra, prin echipă, o iniţiativă ce putea atrage represalii, ducând până la îndepărtarea lor din armată. Când am dus acest film la Ministerul Apărării din Chişinău, polcovnicii slavi, din somptuoasele birouri, s-au îngălbenit subit la chip…
Nici ambasada americană din Bucureşti, nici ministrul apărării care a pus în practică o indicaţie verbală a acesteia, nu au avut curajul să ceară expres scoaterea tabloului lui Ion Antonescu, din Academia Militară. Un asemenea ordin ar fi atras o reacţie imprevizibilă a ofiţerilor români, de care se temea chiar Ion Iliescu, preşedintele de atunci al ţării.
S-a găsit, peste noapte, o soluţie pragmatică.
Tabloul rămânea, dar apărea inscripţionarea “criminal de război.”
Dar o asemenea etichetă nu a apărut pe tabloul unui general israelian, ştiut că a ordonat represalii sângeroase împotriva manifestanţilor arabi, pe timpul Intifadei palestiniene!
Un lucru normal. De vreme ce generalii Tzahalului – armata Israelului, au fost mereu victorioşi.
La 70 de ani, comandorul în rezervă Jipa Rotaru este mărturia vie a unui mod lucid de raportare, la memoria Mareşalului ce a condus România în cei mai grei ani de război, din veacul trecut.
Ofiţerii ce i-au fost cursanţi îi datorează şi lui tăria loialităţii faţă de Patrie, probată în vitregiile ulterioare, precum cea din 1989, care le-a marcat decisiv cariera militară.
Exact acum cinci ani, mă aflam în misiune,
ca jurnalist simplu, al Armatei României,
în spaţiul românesc dorit a fi transformat în Quebec-ul intracarpatin,
de cei ce mai încearcă, fără nicio şansă, detrunchierea statului român.
Atunci am fost mândru de Preşedintele ţării mele.
Şi m-am bucurat,
când şeful Statului Major General al Armatei Naţionale
mi-a încredinţat misiunea, de onoare,
de a conduce,
două echipe, de jurnalişti militari,
cei mai buni cameramani,
cei mai buni fotoreporteri,
cei mai modeşti iubitori de ţară,
în oraşele
Odorheiu Secuiesc şi Târgu Mureş,
pregătite de ilegala formaţiune antinaţională,
să spele orgoliul unui imperiu defunct,
cum zicea liderul UDMR de atunci,
cu sângele celor ce îi considerau,
naivi,
egalii lor,
în Patria pe veci română.
Încă de la plecarea în misiune,
am simţit viermele trădării în rândurile
unor nevolnici
purtători de uniforme militare româneşti.
Un pezevenghi – al cărui vocabular cotidian,
era bazat pe trivialităţi
rostite ca orice mascul
supus acasă muierii slabe de voce,
dar dominatoare în cele tainice -,
a şi raportat unei directorese,
ce habar nu avea de limba română,
dar fusese instalată la cârma imaginii publice
a Oştirii Române (!),
de U.D.M.R.,
că un ofiţeraş ca mine,
a avut îndrăzneala să execute
ordinul liderului Statului Major General,
şi să o ignore pe purtătoarea de buric gol,
fustă şi minte scurtă,
care confunda presa militară cu B.B.C.,
varianta agramată din Alba Iulia.
A urmat telefonul
altui saltimbac.
Unul care nu ar fi pupat o funcţie în Bucureşti,
dacă nu îl trăgea de păr
acelaşi şef al S.M.G..
Acest eunuc,
devenit servitor,
nevorbitoarei de limbă curată română
mi-a ordonat să revin,
cu cele două echipaje
– ne aflam deja la Ploieşti –
în Capitală.
Subordonaţii mă urmăreau cu atenţie.
Pe faţa mea se citea furia.
În Patria Mea, România,
eu, ofiţer al Armatei Naţionale,
să primesc ordin,
de la un trădător,
ca să execut dispoziţia udemeristă,
de a nu fi prezent,
în oraşele ţării mele,
nu ale Ungariei,
ca jurnalist având drept arme
doar ochii şi dragostea de ţară!
I-am spus să îl sune pe cel ce mi-a dat ordin.
A revenit, la telefon, albit la voce,
după câteva minute: – Executaţi misiunea ordonată iniţial.
Noi – adică el şi udemerista – nu ştim nimic…
Dacă se întâmplă ceva sunteţi singurul răspunzător!
Atunci mi-a fost dor de mareşalul Ion Antonescu!…
Am continuat misiunea până la Miercurea Ciuc.
În satele şi oraşele transilvane era linişte.
Oameni normali, într-o ţară bântuită de grija zilei de mâine.
Pâine. Serviciu. Grijă pentru copii.
A doua zi, cele două echipaje s-au despărţit.
Unul era condus de mine.
Celălalt, de cel mai natural teleast al televiziunii publice,
rugat de Victor Stănculescu să aducă o boare de prospeţime
la emisiunile militare de televiziune.
Un român curat, un ardelean cunoscător al limbii maghiare,
un semen echilibrat şi
un ofiţer cu bun simţ – colonelul Benone Neagoe.
Când am sosit la locul adunării, în Tg. Mureş
am fost martor la un freamăt, pe stradă:
– Vine Traian Băsescu! Vine…
Nu era băşcălie. Nu era ironie.
Brusc, concetăţenii de altă etnie deveniseră îngânduraţi.
Simpla posibilă prezenţă a preşedintelui României,
schimba proiecţia unui eveniment în curs de desfăşurare.
Ca şi în decembrie 1989, în 15 martie 2006,
o mulţime de cameramani străini, nu puţini din Budapesta,
sosiseră ca hienele ahtiate de sânge,
adulmecând promise confruntări între
îngăduitorii români şi întâmplătorii lor concetăţeni.
Am parcurs pe jos piaţeta în care se adunau cei chemaţi la miting.
Şi pentru a fi corect cu adevărul istoric
trebuie să arăt că veneau
îmbrăcaţi ca pentru slujba de la biserică.
Cu familia. Cu coroane de flori, purtând un tricolor deloc românesc.
Depuneau jerbele şi se postau în mulţime. Disciplinaţi.
Fără murmur. În linişte. Demni.
Am aruncat o privire spre acoperişuri.
O puzderie de bărbaţi îmbrăcaţi în haine civile, tunşi scurt,
aveau pregătite aparate de fotografiat şi camere digitale de filmat.
M-am întrebat atunci, în sinea mea,
de ce mai era nevoie de prezenţa noastră,
dacă totul se desfăşura în ordine, firesc,
ca la mitingul unei formaţiuni politice
cu doleanţe proprii.
Au vorbit apoi, pe rând,
liderii minorităţii naţionale
ce era majoritară în ţinuturile
considerate a fi secuieşti.
Cel mai vehement a fost László Tőkés.
Atunci au apărut doi adolescenţi,
cu părul blond, îmbrăcaţi ca pentru alpinism.
Aveau rucsacuri în spate. Şi trupuri atletice.
Aidoma celor din trupele pentru operaţiuni speciale…
Au strigat de câteva ori: – Au-to-no-mia! Au-to-no-mia! Au-to-no-mia!
Nimeni nu le-a răspuns.
Nimeni nu i-a oprit.
Nimeni nu i-a atenţionat.
Siguri pe ei, cei doi au străbătut mulţimea minoritarilor,
care parcă nici nu îi vedeau, nici nu îi auzeau…
Şi au dispărut pe o stradă lăturalnică.
Discursurile s-au încheiat.
Nimeni nu a scandat nimic. Erau doar fluturate
steagurile cu emblema Regatului Ungariei.
Mi-a plăcut disciplina maghiarilor.
Chiar şi când au apărut conaţionalii lor,
îmbrăcaţi în uniforme elegante de husari, pe cai robuşti,
cu pinteni lucitori la cizmele strălucitoare,
nimeni nu a făcut vreun gest necugetat.
Aveau însă cu toţii, în priviri, o mândrie aparte.
Apoi mulţimea s-a împrăştiat. În ordine.
În prea multă linişte. Ceva îmi scăpa…
Am revenit la Bucureşti. Eram conştient că imaginile
realizate de cameramani şi fotoreporteri
nu aveau nimic extraordinar.
M-am prezentat cu acestea la cel ce îmi încredinţase misiunea.
Doream să înţeleg…
Surâzător, liniştit, mulţumit că totul s-a terminat cu bine,
acesta mi-a explicat:
– Cu o zi înainte, pe 14 martie 2006, din ordinul preşedintelui Statelor Unite,
George W. Bush, Condoleezza Rice, ca secretar de stat,
a telefonat la Budapesta, direct la cabinetul premierului maghiar: “Dacă mâine, pe 15 martie vor fi provocări, confruntări etnice
soldate cu vărsări de sânge, preşedintele S.U.A. vă va considera
principalul vinovat. Luaţi-vă măsuri să nu ajungeţi în situaţia asta.”
Un asemenea apel telefonic nu ar fi fost niciodată ordonat şi efectuat
dacă nu ar fi căzut la datorie, în Afganistan, simplii militari români!
America nu-i uită pe cei ce nu îşi precupeţesc viaţa, pentru cauza sa.
Nici până azi nu a fost dislocat vreun contingent maghiar,
alături de trupele americane,
în vreun teatru de operaţiuni militare.
Este temeiul pentru care, acum, la 15 martie,
merită un singur gând
minoritarii din inima ţării noastre: să aibă o viaţă tihnită.
Ferită de învrăjbiri menite a rămâne în negura trecutului…
Colonelul George Magherescu,
omul care a fost “umbra” mareşalului Ion Antonescu,
secondându-l la nivelul cabinetului Conducătorului statului,
în acea perioadă dură pentru România
mi-a oferit o lecţie de viaţă
pe cât de neaşteptată,
pe atât de utilă pentru a înţelege educaţia unui ofiţer “de modă veche”,
şi felul în care ştia să îşi delimiteze locul şi rosturile specifice
într-o societate atrasă mai degrabă de haos, decât de ordine…
Purtam uniforma militară când am sunat la uşă
şi mi-a deschis doamna Magherescu.
Sobră. Distinsă,
inclusiv prin modul în care, en passant
m-a măsurat din cap, până în picioare.
M-a invitat înăuntru,
iniţial pe hol, apoi într-o cameră
unde m-a rugat să iau loc pe un scaun
şi să aştept. După care a dispărut.
Covoarele pe care am călcat erau simple.
Din cele pe care atât orăşenii, cât şi sătenii
le foloseau prin anii ’50.
Uşile masive şi înalte erau vopsite în alb,
având clanţe cu reflexe metalice aurii.
Timpul trecea şi mă întrebam dacă nu cumva
am sosit prea devreme, sau poate amfitrionul
nu se simţea bine – taman atunci.
Mă gândeam ce şansă aveam, (era anul 1990) de a fi acasă la un ofiţer
din Armata Regală, care lucrase mult timp
alături de cel care a preluat conducerea României
după anii de compromitere totală a clasei politice,
ţinută din scurt de Regele Carol al II-lea. Read more »
Interesul general | Ion Petrescu | 
July 5, 2011 07.30 | 
Comments (0) 
Subscribe
