Textul de mai jos este traducerea unui raport german, care poartă data de 4 noiembrie 1940.
Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II-lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane. Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523.
Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. După ton, vocabular şi atitudine pare să fie elaborat de un membru al NSDAP. Diplomaţii şi economiştii celui de-al treilea Reich rareori se exprimau atât de direct în rapoartele scrise.
Dincolo de originile acestui raport şi identitatea autorului său este şocantă viziunea asupra trecutului şi viitorului României. Read more »
“Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână. Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: „D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”. M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi i-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră, cu mâinile la spate: „Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui şi i-am repetat de mai multe ori apostrofa. După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl. Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră „Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile. Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie. După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară. Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată. Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei. Istoria să judece.”
Rândurile de mai sus au fost scrise în celulă pe 23.08.2011, de mareşalul Ion Antonescu, fiind republicate acum de directorul revistei electronice ART-EMIS, domnul Ion Măldărescu, ca un necesar recurs la istoria nefardată a României.
Este o întrebare generată nu de intenţia prezidenţială, de a reintroduce intonarea matinală, a Imnului Naţional, în şcolile româneşti, ceea ce nu ar fi rău, deşi este interesant că numai într-un anumit context a apărut acest recurs la cultivarea valorilor naţionale. Ci de consolidarea iniţiativei unor prestigioşi cărturari, într-un mediu ignorat de alte minţi luminate.
Astfel, anul acesta, între 9 şi 10 septembrie, s-a desfăşurat un nou eveniment patronat de un veritabil Institut de Istorie Naţională, creat, de facto, în mediul rural. Unul care a reuşit, cu consecvenţă, în ultimii şapte ani, să coaguleze personalităţi de prim rang ale cercetării ştiinţifice a unei perioade sensibile din evoluţia naţiunii noastre, în veacul trecut.
De data asta, în comuna Maia, din judeţul Ialomiţa, aproape 70 de istorici au pus sub lupa intervenţiilor complementare o aniversare cu tâlc: 1941-2011 – 70 de ani de la intrarea României în războiul de reîntregire naţională.
Artem oratoriam/arta oratoriei a fost primul punct de atracţie al schimbului de opinii, informaţii şi chiar replici, între mentorii şi discipolii reuniţi în aer liber, sub prelata unui cort militar, amplasat la câţiva paşi de biserica din localitate, acolo unde este îngropat Barbu Catargiu, ex-prim ministru al României, în 1862, până pe 20 iunie, când a fost împuşcat sub clopotniţa Mitropoliei, după ce ieşise din Adunarea Legislativă.
Mentori? Profesorul universitar dr. Gheorghe Buzatu – de la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Academiei Române -, care, pornind de la poziţionarea momentului 22 iunie 1941, în constelaţia zilelor astrale ale istoriei naţionale, a sensibilizat asistenţa asupra tendinţei oficiale actuale, de a fi diminuată atenţia acordată, în mediul universitar, trecutului poporului român, printr-o focalizare, evident exagerată şi mai puţin obiectivă, pe istoria recentă.
Apoi, comandorul în retragere, profesorul universitar dr. Jipa Rotaru – iniţiatorul întâlnirilor de toamnă din comuna Maia, cu sprijinul salutar al primarului Nicolae Costel, care l-a adus la eveniment şi pe prefectul judeţului, Petru Mădălin Teculescu -, care a avut parte de o surpriză de proporţii. El a fost „uns” Cavaler de Clio, la împlinirea vârstei de 70 de ani, prin decizia Asociaţiei Naţionale, cu aceeaşi denumire, certificată nu doar printr-o diplomă, ci şi printr-o sabie veritabilă, care i-a fost acordată într-un ceremonial inedit, comparabil cu acela practicat de legendarul… rege Arthur, cu Cavalerii Mesei Rotunde.
Nu în ultimul rând, generalul de brigadă, în retragere, profesorul universitar dr. Nicolae Ciobanu, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă, cel care nu doar i-a înmânat sabia – după un tipic aparte – noului Cavaler de Clio, dar a şi îmbărbătat asistenţa, amintind celor prezenţi că au fost clipe şi mai grele, prin care a trecut naţiunea română. Acestea au rămas în istorie. Dar românii merg mai departe.
De unde până unde un Institut de Istorie Naţională la Maia Catargi/I.I.N.M.C.? De şapte ani, asemenea reuniuni ştiinţifice produc volume de sute de pagini, ce includ comunicările invitaţilor la aceste sesiuni în aer liber. Astfel, anul trecut, atenţia participanţilor a fost focalizată pe împlinirea a 65 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Acum a fost lansat, chiar de directorul editurii Karta-Graphic, conferenţiarul universitar dr. Gavriil Preda, tomul “Retrăiri istorice în veacul XXI”, care adună, în economia a peste 600 de pagini, contribuţii ştiinţifice ce vor rămâne în bibliotecile de referinţă ale naţiunii.
De fapt, aici este şi paradoxul anului 2011. Cursurile de istorie pot fi diminuate, modificate, sau efectiv eradicate din curricula universităţilor de azi, dar cărţile memorabile ale istoriografiei naţionale, nu pot fi scoase din rafturile academice, decât în cazul unei dictaturi!
Un alt reper notabil, al I.I.N.M.C. este îmbucurătoarea avalanşă de cărţi de istorie şi reviste cu preocupări în domeniu, produsă, de fiecare dată, de participanţii la eveniment, care aduc cu ei mostre ale regândirii lucide a unor vremuri depăşite cu demnitate de înaintaşii noştri. Semn că pulsează, chiar şi sub aceste forme, o conştiinţă ce nu poate fi extirpată de vreun ordin adolescentin al actualului ministru al învăţământului. Şi cine nu şi-ar dori, astăzi, să plece acasă cu zece volume de istorie, scrise de autori diferiţi, editate în condiţii grafice excepţionale, în diferite colţuri ale României?
O mănuşă aruncată tuturor celor ce se încumetă să ia cuvântul într-un asemenea spaţiu academic, este focalizarea pe ideile şi informaţiile noi, necunoscute din demersuri ştiinţifice anterioare. Totul contra cronometru. Cu semnalarea publică a devierilor previzibil neinteresante. Şi stoparea celor neatenţi la bruscul dezinteres al audienţei. Dintre cei care au trecut, cu inteligenţă, printre furcile caudine ale regulilor I.I.N.M.C. am reţinut câteva nume: Gheorghe Dumitraşcu, Ioan Teşa, Tănase Jenăl, Gabriela Vasilescu, Ion Giurcă, Ion Dragoman, Dumitru Codiţă, Mircea Socolov, Mircea Tănase, Constantin Moşincat, Octavian Burcin, Alin Spânu, Costin Scurtu, Mircea Fechete, Virgiliu Teodorescu, Dumitru şi Florica Dobre.
Remarcabilă prezenţa, la acest eveniment, a unei compatrioate din Chişinău, Maria Vieru, care i-a uimit pe cei prezenţi cu cărţile aduse de dincolo de Prut, mărturii contemporane ale unei conştiinţe de neam ce nu poate fi alienată de existenţa acestei făcături de sorginte sovietică – R.D.G.-ul de azi/Republica Moldova.
A trădat Regele Mihai I viitorul propriei naţiuni ordonând arestarea celui ce comanda Armata Naţională, supusă atunci tăvălugului sovietic? Istoricul Gheorghe Buzatu spunea, la această reuniune a I.I.N.M.C., că s-a descoperit o mărturie ulterioară a lui Iuliu Maniu, care afirma: dacă ar fi ştiut la ce dramă naţională va duce actul de la 23 august 1944, l-ar fi susţinut în continuare pe Mareşalul Ion Antonescu! În acest context am amintit că şi azi, ofiţerii activi în Bundeswehr consideră, în dialogurile private, cu interlocutori similari români, că în acea zi, cei ce au iniţiat puciul regal, rămân – pentru ei – trădători ai aliatului german.
Iniţiatorului evenimentului, Jipa Rotaru, tenacele apărător al imaginii reale a celui care fost Conducătorul Statului – între 4 septembrie 1940 şi 23 august 1944 – i s-a readus aminte un fapt deloc mărunt. În vara acestui an, preşedintele de acum al ţării a recunoscut public actualitatea Ordinului Mareşalului:”OSTAŞI, Vă ordon: Treceţi Prutul.”
Semn că, mai devreme sau mai târziu, sângele apă nu se face, adevărul istoric triumfă, iar inepţiile imperiale se duc pe Apa Sâmbetei.
Am căderea morală să scriu aceste rânduri? Cu Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, am avut ocazia să stau de vorbă de trei ori. Cu „umbra” Mareşalului Ion Antonescu, regretatul colonel George Magherescu, am discutat o singură dată, într-un timp dilatat de uimirea mea. Cu Preşedintele actual al României am dat mâna, la Carei, en passant, când mi-a plăcut – acesta este adevărul – cum a cucerit conaţionalii adunaţi spontan, să îl audă şi să îl vadă atunci, în 2008, pe şeful statului român. Dar nisipul din clepsidra istoriei s-a scurs…
23 august 1944 – 23 august 2011. La 67 de ani de la momentul arestării Conducătorului Statului, din ordinul suveranului României, am întrebat un general, octogenar, al Armatei Naţionale, militar cumpătat şi trecut prin furcile caudine ale epocilor Dej şi Ceauşescu, cum se raportează la acest moment. Mi-a răspuns laconic şi pragmatic:”ca militar mi-aş călca pe inimă, dacă nu aş înţelege destinul şi sacrificiul lui Ion Antonescu. Ca istoric trebuie să văd lucrurile dincolo de sentimente. După o înfrângere militară, pe front, a venit o decizie politică, la Palatul Regal.”
Regele Mihai I al României, poate fi acuzat de unele nimicuri, reale sau inventate. Dar nimeni nu îi contestă delicateţea. Până şi în fotografiile oficiale, realizate pe front, unde, de regulă, se află, cu puţine excepţii, alături de Mareşalul Ion Antonescu, este un pic mai retras. În planul doi. Nu din pudoare. Nu pentru că i-ar fi impus autointitulatul Conducător al Statului. Ci pentru că a avut şi are bunul simţ să nu se pronunţe acolo unde sunt voci ce au pretins şi chiar au demonstrat că deţin autoritatea profesională (in)formală, clamată public şi susţinută adecvat, inclusiv pe plan propagandistic.
Paradoxul istoriei face ca preluarea puterii statale integrale, de către Ion Antonescu, să fi avut loc după ce regele Carol al II-lea i-a încredinţat soarta ţării, fiind conştient că viitorul României este mai presus decât destinul unui monarh trecător. Cum orice faptă bună nu rămâne nerăsplătită, cel ce i-a arătat lui Carol al II-lea direcţia exilului – inconfundabilul Ion Antonescu – evident spre vestul Europei, a fost, în 1944, trimis volens nolens în direcţia opusă, de fiul acestuia, Regele Mihai I al României.
Istoria nu se judecă, oricât de mult am fi tentaţi, cu ipoteticul …dacă. Trist. Dar adevărat.
Însă o încremenire în proiect trebuie depăşită. Atât de Casa Regală a României, cât şi de preşedinţia ţării. Iar ambasadorii Statelor Unite ale Americii, Federaţiei Ruse şi al Israelului ar putea proba public o inteligenţă diplomatică, dacă anual, de 23 august, ar înţelege că o naţiune demnă, precum cea română, are dreptul – câştigat prin sacrificiile făcute de sute de mii de soldaţi români, căzuţi la datorie, iniţial în Campania din Est, ulterior în Campania din Vest – ca să îi comemoreze pe cei ce au încercat să salveze – după puterile şi ştiinţa lor, în condiţii de maximă izolare, de trădare efectivă, de cunoscute metropole occidentale, a unor angajamente demagogice – viitorul naţiunii române.
Este timpul ca Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, să rectifice afirmaţii anterioare, înregistrate de reporteri străini, total afoni la capitolul Istoria sinceră a poporului român – cea scrisă, în deplină libertate, de cel mai mare istoric român postbelic, academicianul Florin Constantiniu – şi să recunoască că ordinul, ce emoţionează şi azi pe cei 75.000 de militari profesionişti ai României – „Ostaşi, Vă Ordon: treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi.” – nu doar că ar fi fost onorat să îl rostească la postul public de radio, ci îl consideră şi azi actual! Ca mesaj simbolic reactiv, faţă de evoluţia dezastruoasă a politichiei, din cel de-al doilea stat românesc, supus jafului mascat a unor grupuri mafiote. Cu iniţiale şi culori partinice bune de prostit Uniunea Europeană.
Este momentul ca ultimii supravieţuitori ai Zilei de 23 August 1944, care au trăit clipe de mare tensiune, în uniformă militară, cu arma în mână, să nu mai fie trataţi ca simple fiinţe ale unui veac apus, cu condescendenţă mimată, cu milă abia stăpânită, cu indiferenţă faţă de istoria naţională nemistificată! Nu de noi grade onorifice au nevoie asemenea conaţionali, pe cale de dispariţie! Ci de un un moment, fără reprezentanţii presei de tarabă, în care Regele şi Preşedintele să le strângă mâna. Pentru simplul motiv că au existat atunci şi – fără a cunoaşte prea multe – au executat ordinele ce iniţial i-au mirat şi chiar amărât.
A venit clipa în care ideal ar fi ca Preşedintele României să treacă peste el însuşi, oricât de greu i s-ar părea, şi să înţeleagă că Majestatea Sa, regele Mihai I, are deja un loc în istorie, din care nu îl mai poate scoate nimeni. Cu faptele sale bune şi limitele fireşti. Dintr-o asemenea perspectivă, înfiinţarea unui Consiliu Onorific, al ex-şefilor de stat, patronat de Preşedinţia României, şi condus, simbolic, de fostul suveran, ar fi o lecţie de civism naţional apreciată de 22.000.000 de români.
Mareşalul nu a pierit sub gloanţele trădătorilor de neam pentru ca dezbinarea naţională să fie nota dominantă şi după alte şase decenii! Ion Antonescu poate fi acuzat de multe, dar nu şi că nu a visat şi nu a luptat – în felul lui – pentru reîntregirea naţională.
Regele, Mareşalul şi Preşedintele? Regele trăieşte. Nu guvernează. Dar simplul fapt că apare, când şi când, cu alura sa, devenită aproape hieratică, impune – până şi celui mai umil conaţional – un respect instinctual.
Mareşalul nu mai are statui. Iar tablourile sale sunt marcate, la presiuni venite nu doar de peste Ocean, cu sintagma „criminal de război.” Şi ce-i cu asta? Până şi în Berlinul de azi, buncărul aliatului lui Ion Antonescu este arătat, de la distanţă, turiştilor străini! Dar veteranii români de război, câţi au mai rămas, poate nicio divizie, nu au unde să pună o simplă floare. Dalbă. Să-i bată Dumnezeu pe cei ce au aneantizat reperele istoriei naţionale!
Preşedintele? Nu mai are decât un as în bereta de marinar. Pe care scrie simplu: viitorul Basarabiei. Sacrificiul lui Ion Antonescu – această personalitate controversată a istoriei României – nu a fost în zadar, dacă şeful actual al statului român, sprijinit de Consiliul Onorific (mai sus menţionat) ar găsi modalitatea pragmatică de a materializa acum, pe plan politico-economic, nu doar Simbolicul Îndemn al Mareşalului – „Ostaşi, Vă Ordon: treceţi Prutul!” – ci şi pe aceea diplomatică, de a urma pilda lui Helmut Kohl, unificatorul Germaniei. Şi să nu ne minţim singuri, că unirea RFG cu RDG, a fost doar efectul banilor trimişi lui Gorbaciov de Herr Kohl.
Cuvinte mari? Deloc.
O simplă mănuşă aruncată de un ofiţer în rezervă – întâmplător jurnalist – altui camarad rezervist, momentan preşedintele României. Un Scorpion care nu şi-a spus ultimul cuvânt în istoria naţională.
Interesul general | Ion Petrescu | 
January 20, 2012 07.30 | 
Comments (0) 
Subscribe
