Haiti vrea din nou armată

Agenţia Associated Press a difuzat, pe 18 noiembrie a.c., o corespondenţă din Port-au-Prince, referitoare la declaraţia preşedintelui statului Haiti, conform căruia guvernul său a amânat, momentan, planul de a restaura forţele armate ale ţării, în prezent desfiinţate, până când o comisie abia formată va studia dacă această posibilă opţiune este cea mai bună alternativă, la actuala forţă de menţinere a păcii, dislocată pe sol haitian, sub egida ONU.

Preşedintele Michel Martelly a declarat că a numit pe membrii comisiei, ce urmează, în următoarele 40 de zile, să identifice obiectivele noii armate din Haiti.

Reînfiinţarea forţelor armate naţionale a constituit una din promisiunile electorale ale actualului preşedinte, dar a atras opoziţia unor diplomaţi străini şi a unor oponenţi ai puterii actuale, ce susţin necesitatea consolidării forţelor de poliţie, pentru menţinerea securităţii cetăţenilor acestui stat.

Replica lui Martelly a fost promptă:
„Vom lucra la modernizarea poliţiei, dar avem nevoie de armată, pentru a proteja întreaga naţiune.”

Şeful statului a mai declarat că noua forţă militară ar institui patrule la graniţa cu Republica Dominicană, pentru a proteja pădurile ţării de tăieri ilegale şi va menţine ordinea interioară în perioadele de criză naţională.

Există şi opinii ale unor haitieni care trag semnalul de alarmă faţă de reînfiinţarea armatei, reamintind abuzurile notorii făcute de unii militari, motiv pentru care forţele armate au fost desfiinţate în anul 1994, pe când preşedinte era Jean-Bertrand Aristide.

Totuşi, majoritatea bărbaţilor din Haiti salută intenţia lui Martelly, deoarece consideră că noile structuri ale organismului militar refăcut vor genera numeroase locuri de muncă, în condiţiile când această ţară se confruntă cu o sărăcie profundă.

Armata rămâne şi un reper al mândriei naţionale.

Ideea reînfiinţării acesteia survine şi pe fondul realităţii că preşedintele Michel Martelly şi alţi politicieni din Haiti au denunţat menţinerea forţei ONU, cerând retragerea acesteia, cu precizarea că plecarea căştilor albastre este practic condiţionată de planul de formare a unei noi armate.

104.000 noi locuri de muncă

Vorbind de la Universitatea din Pittsburgh – după ce s-a adresat studenţilor, explicând politica actualei administraţii americane, privind crearea de noi locuri de muncă, precum 104.000, în această lună -, vicepreşedintele Biden şi-a informat conaţionalii că este imperios necesar ca republicanii din Congresul SUA să aprobe măsurile propuse de preşedintele Obama, pentru a consolida economia Statelor Unite.

Joe Biden a susţinut că la întâlnirea liderilor ţărilor membre ale G-20, Barack Obama a cerut partenerilor europeni să îşi stabilizeze economiile, pentru că dacă acestea vor intra în faliment, vor afecta întreaga lume.

Vicepreşedintele Biden a afirmat că tatăl său obişnuia să spună:
un loc de muncă este mai mult decât un cec lunar de plată, este o chestiune de demnitate, de respect.

O afirmaţie ignorată de guvernanţii de la Bucureşti.

Beijingul utilizează “diplomaţia cecurilor”

Michael Richardson, cercetător principal la Institutul de Studii din Asia de Sud-Est, cu sediul în Singapore, a publicat unele considerente privind stadiul actual şi perspectivele relaţiilor chino-filipineze.

Oficial, poziţia autorităţilor chineze este aceea de susţinere a îmbunătăţirii relaţiilor dintre ţara cu economia nr.2, în lume – după aceea a Statelor Unite – şi statul vecin, evident mai mic teritorial şi cu o economie mai slabă.

Conform agenţiei de presă Xinhua, la consolidarea relaţiei bilaterale ar trebui să contribuie nu doar determinarea de a avea legături comerciale puternice, ci şi un angajament, fără echivoc, pentru o soluţionare corectă a litigiilor privind traseul liniei de demarcaţie, în Marea Chinei de Sud, unde au pretenţii nerezolvate Filipine, Vietnam, Malaezia, Brunei şi evident China.

Ei bine, Beijingul afirmă că suveranitatea sa, asupra insulelor aflate în dispută, în arealul menţionat, se bazează pe fapte istorice de netăgăduit.

De altfel, la 29 august, în timp ce premierul desemnat al Japoniei, Yoshihiko Noda aştepta confirmarea sa, de către parlamentul nipon, agenţia Xinhua a publicat condiţiile Chinei pentru relaţii mai bune cu Tokyo.

Printre acestea se numără şi aceea ca Japonia să respecte interesele de bază ale guvernului chinez, în Marea Chinei de Est, unde Beijingul pretinde a fi proprietarul de drept al insulelor Senkaku, momentan administrate de către Japonia, care le-a denumit Diaoyu.

Apoi urmează o mostră de diplomaţie chineză. China ar fi gata să rezolve divergenţele şi să exploateze, în comun, cu partea niponă, petrolul, gazele naturale, alte resurse existente în apele maritime din jurul insulelor, “cu condiţia ca Tokyo să recunoască suveranitatea completă asupra arhipelagului.”

Cercetătorul Michael Richardson observă, cu ironie:”Desigur, proclamarea drepturilor teritoriale şi aplicarea acestora sunt două lucruri diferite.”

De pildă, noul premier nipon, Yoshihiko Noda este decis să consolideze alianţa ţării sale cu Statele Unite, ca o contrapondere la ascensiunea Chinei.

Într-un articol pe care l-a scris Noda, într-o revistă niponă, în luna august a.c., el a apreciat că noua politică externă a Chinei, bazată pe capacităţile sale militare, demonstrate recent şi în Marea Chinei de Sud, şi în alte arealuri, generează temeri că această ţară va perturba ordinea existentă acum în regiune.

O opţiune similară are şi administraţia preşedintelui filipinez Aquino. Cu particularitatea că acesta a revenit recent de la Beijing, cu promisiunea unui sprijin economic chinez, concretizat în investiţii menite a crea noi locuri de muncă în Filipine, unde cota şomajului a atins un nivel critic.

Rămâne de văzut dacă guvernul chinez nu va reacţiona dur atunci când executivul de la Manila va invita companii locale şi străine – specializate în energie electrică – să facă explorări ale Insulelor Spratly, din Marea Chinei de Sud, revendicate constant de Beijing.

Ce vrea China? Întărirea controlului său în Asia de Sud-Est. Soluţia? Recursul la presiuni diplomatice şi de altă natură, asupra republicilor Filipine şi Vietnam, deoarece acestea îi limitează aspiraţiile sale maritime în sudul zonei deja menţionate. În acest scop, Bejingul foloseşte „diplomaţia carnetului de cecuri”, vizând interesul clar pentru comerţ, investiţii şi turism – în cele două state amintite.

Atuuri? În privinţa relaţiei cu Filipine, Beijing mizează pe originea etnică chineză a preşedintelui Aquino şi pe influenţa comercială a cetăţenilor filipinezi, de naţionalitate chineză.

Cât priveşte Vietnamul, Beijingul evocă afinităţile politice şi ideologice cu regimul comunist de la Hanoi, deşi acesta din urmă nu uită agresiunea militară chineză din 1979 – considerată, atunci, de Beijing, drept “o lecţie”, una finalizată cu grele pierderi în rândurile Armatei Roşii Chineze.

Consilierul de stat chinez, pe probleme de politică externă, Dai Bingguo, vizitează Vietnamul în această săptămână. Împreună cu vicepremierul vietnamez Nguyen Thien Nhan va aborda priorităţile cooperării bilaterale.

În lunile mai-iunie 2011, nave chineze s-au interferat cu cele vietnameze, în tentativa de a stopa exploatarea zăcămintelor de petrol şi gaze naturale, din arealul revendicat de Beijing, în Marea Chinei de Sud. Vietnamul a răspuns pe măsura provocărilor, declarând că vasele sale se aflau în Zona Exclusivă Economică proprie.

În urma unor discuţii succesive, la nivel înalt, China şi Vietnamul au ajuns la înţelegerea de a rezolva litigiile din Marea Chinei de Sud, prin consultări amiabile.

Un succes al acestor negocieri ar reprezenta o rază de speranţă şi pentru Filipine, Malaezia, Brunei şi Indonezia – care deţine acum preşedinţia ASEAN. China dorind să îşi extindă zona sa de exclusivitate economică şi la nord de insula indoneziană Natuna.

Această presiune a Beijingului asupra statelor vecine menţionate pare a fi o reîntoarcere în deceniul cinci al veacului trecut, când regimul comunist vroia să rezolve, dintr-odată, divergenţele cu ţările din zona sa de interes strategic.

Probabil că la nivelul cel mai înalt, din conducerea de stat a Chinei, s-a uitat proverbul popular autohton:
“Dacă trei oameni sunt o inimă, pământul galben se preface în aur, dacă trei oameni sunt trei idei, chiar aurul se transformă în praf.”