– Domnule Leon Edward Panetta, în legătură cu nominalizarea lui Mihai Stănişoară, fost ministru al militarilor români, ca vicepreşedinte al PNL cu probleme de securitate naţională, ne puteţi confirma expertiza sa, în acest domeniu?
Marţi, 15 mai, Leon Edward Panetta, secretarul american al apărării a decis limitarea zborurilor, cu avioanele de luptă F-22 Raptor, şi a dispus ca Forţele Aeriene să instaleze, de urgenţă, un sistem automat de rezervă, cu oxigen, pentru piloţi, la toate aeronavele operaţionale de acest tip. Această informaţie a fost furnizată presei, de peste Ocean, de George Little, purtător de cuvânt al Pentagonului.
Cele mai noi sisteme de oxigen vor fi supuse testelor de zbor, prin noiembrie, fiind apoi instalate în decembrie şi verificate conform procedurilor standard în ianuarie 2013, la 10 avioane planificate pe lună. În plus, Forţele Aeriene Americane vor autoriza zboruri, cu acest tip de avion, doar în apropiere de un “loc de aterizare proxim”, pentru ca piloţii să poată ateriza rapid cu aeronavele, în cazul în care au dificultăţi cu sistemele lor de oxigen.
Preşedintele Barack Obama la întâlnirea cu consilierii săi, în Biroul Oval. Fotografie de Pete Souza
Barack Hussein Obama al II-lea:
– Nu înţeleg diferenţa specifică dintre noi şi români. Eu l-am adus pe Leon Edward Panetta, din funcţia de director al CIA la Pentagon. În schimb, omologul meu român l-a desemnat ca premier pe Mihai Răzvan Ungureanu, şeful structurii similare, respectiv SIE. Dar generalul David Howell Petraeus, actualul lider al Agenţiei Centrale de Investigaţii m-a informat că toate serviciile de la Bucureşti au înscris în regulamentul lor interior prevederea conform căreia şefii şi locţiitorii acestora nu au voie, timp de doi ani, după părăsirea serviciului, ca să intre în politică!
Vocea unui consilier:
– La români lucrurile sunt clare. Dacă eşti locotenent, te execută consiliul de onoare al camarazilor speriaţi că dacă nu fac ce li s-a sugerat rămân pe drumuri, cu ratele pe cap. Dacă eşti sus de tot, ţi se oferă un post pe care nu îl poţi refuza, un fotoliu strălucitor, aflat practic pe eşafod…Cum zic prietenii noştri din Israel: Dacă nu poţi trece peste obstacol, treci pe sub el…
Pe cetăţeanul român Cartianu Grigore l-am văzut o singură dată, în slip – el şi fiinţa însoţitoare – la mare. Venise ca tot omul în concediu. Simplu. Modest. Tăcut.
Fără să pretindă ca lumea să se minuneze de apariţia sa. Să îl aplaude frenetic. Şi apoi să năvălească la chioşcurile de ziare pentru a cumpăra, într-un extaz inguidibil, buşificator şi bilibizdrocizant, fasciculele tabloide etichetate empiric Adevărul. Doar unii ştiind al cui este…
L-am urmărit apoi, amuzat, cum se zbenguia, cu un entuziasm infantil, în faţa camerei de televiziune, cu care dorea să reconstituie filmul trădării şi arestării ultimului preşedinte al Republicii Socialiste România.
Atât de încântat era de isprava sa, încât nu observa, ca orice amator în presa profesionistă, că i se sugerau trasee şi interlocutori ce conveneau, aceştia fiind dispuşi să recite, din nou, mărturii de doi bani, fie şi pentru a rămâne chipul lor în arhiva unei televiziuni ce accepta serialul de făcături comice, doar de dragul de a atrage, cu orice preţ, telespectatori naivi.
Când i-a apărut cartea pe tejghelele cu ziare nevândute mi-a fost pur şi simplu milă, atât de autorul acesteia, cât şi de cel ce a investit bani într-o poveste nedigerabilă nici de copiii acestui deceniu.
Brusc descopăr că marele editor şef al ziarului menţionat se pricepe şi la…geopolitică. Hopa Mitică!
Cam mult, pentru domnia sa. Dar dacă a intrat singur în acest areal, merită atenţia cuvenită.
Deci, cetăţeanul român Cartianu Grigore era în pană de subiecte, pentru editorialele pe care şi le (re)citeşte singur, până descoperă altă temă, şi deodată s-a luminat, prin găsirea unui titlu electrizant, propozabil a fi citibil de sute de mii de căutători ai adevărului pierdut în societatea noastră.
Titlul genial (pentru el) fiind: Băsescu şi-a încordat muşchii de ţânţar în faţa lui Obama.
L-a atacat pe preşedintele ţării? O banalitate, nu o temeritate, după 1989.
Ridicolul situaţiei este că s-a pronunţat asupra unei opţiuni de politică externă, în care Grigore Cartianu este exact Habarnam în …Statele Unite ale Americii.
Păi cum altfel poate fi catalogată naivitatea editorialistului – asta ca să fiu diplomat – care scrie cu emfază: cred că şeful statului a făcut o imensă greşeală boicotând reuniunea şefilor de stat din Europa Centrală şi de Est, găzduită de Varşovia şi avându-l ca invitat special pe preşedintele Statelor Unite ale Americii, Barack Obama.
Serios? I-auzi brâul!
După ce a oferit conaţionalilor săi versiunea proprie, a loviturii de stat, din decembrie 1989, (i)luminatul Cartianu îşi învaţă concetăţenii şi niţică…geopolitică!
Peste poate, coane Grigore!
Chiar dacă tot mătăluţă ai scris, cu o înverşunare demnă de o cauză mai bună: Preşedinţia României consideră că, jucând tare în problema Kosovo, transmite un mesaj ferm spre Vest. Un mesaj cu bătaie spre Transnistria şi spre ţinutul secuiesc, zone tentate să încerce, într-un viitor incert, aventuri precum cea testată deja de Kosovo. Este un calcul cât se poate de greşit. Experienţa ne învaţă că soarta unei ţări mici sau a unei regiuni este stabilită de marile puteri ale lumii. Aşa s-a întâmplat şi cu Transilvania, cu Basarabia, Bucovina şi Cadrilaterul în zorii celui de-al Doilea Război Mondial sau la sfârşitul său, aşa se va întâmpla şi în viitor. Inclusiv soarta Kosovo a fost deja stabilită de marile puteri, indiferent dacă suntem noi de acord sau nu. Drept urmare, înţelept ar fi să ne apărăm interesele discutând cu mai marii lumii, nu boicotându-i sau trântindu-le uşa în nas. Sârbii au făcut pe durii în anii ’90 şi iată unde au ajuns!
E bine să fim fermi, dar să nu devenim caraghioşi. În fond, cine suntem noi? Un ţânţar care-şi încordează muşchii în faţa unui elefant. Ne pricepem de minune să provocăm gâlcevi la finele cărora strigăm ca nişte adevăraţi patrioţi: luaţi-l de pe mine că-l omor!
Combate tare, Rică Venturiano, pardon, Cartianu, dar confundă ţara, vremurile şi situaţiile.
Poate se îndură patronul de la Adevărul şi îl trimite la vreo bursă, peste Ocean, pentru reciclarea fondului afectiv şi a memoriei obiective a domnului editorialist.
Domnule Cartianu, mesajul dumneavoastră este sublim, dar… aplaudabil cel mult pe culoarele Parlamentului din Budapesta.
Calculul eronat vă aparţine!
Ştiţi să număraţi până la 2000?
Cam atâţia militari economiseşte – de ani buni – Pentagonul, prin prezenţa succesivă, de-a lungul vremii, a detaşamentelor naţionale româneşti în teatrele de operaţii ex-iugoslav, irakian şi afgan.
Pe acolo nu a trecut niciun militar ungur!
Pentru cauza libertăţii – susţinută de America şi aliaţii săi – nu a căzut la datorie niciun soldat din subordinea Ministerului Apărării Patriei, de la Buda şi Pesta!
Mesajul actualului preşedinte – care are hibele sale personale, ca lider cu destule umbre, pe plan intern – a fost unul demn.
Pentru ce să fi mers acolo şeful statului român?
Să fie primit câteva minute, ca umilul Marian Lupu, interimarul preşedinte al celui de-al doilea stat românesc, căruia i s-a părut apoi, dintr-un surâs al lui Barack Obama, că acesta parcă-parcă o să vină la Chişinău?
Soarta Transnistriei? Va fi tranşată în dialogul Obama-Medvedev.
Iar a iluziei Ţinutului Secuiesc? În viitoarele memorii ale pensionabilului Victor Orban.
Interesul, pe termen lung, al Statelor Unite este să aibă, în România, aliatul de nădejde de până acum.
Mai ieşiţi la soare, între două editoriale pritocite pe calculator, respiraţi aer curat, căutaţi interlocutori obiectivi, apoi creionaţi un punct de vedere sintetic, acceptabil măcar din perspectiva dorinţei de a reda – nemăsluită – o stare de fapt!
Poate nu ştiaţi…
Viitorul şef al Departamentului Apărării/DoD/Pentagonului este un om care are o relaţie amicală cu şeful statului român – Leon Edward Panetta, în prezent directorul C.I.A., cel ce a supervizat lichidarea, de către echipa SEAL, a lui Osama bin Laden.
Aşa că, preşedintele României are cea mai bună conexiune la Casa Albă.
Dacă vă place văicăreala, privind drobul de sare secuiesc, poate cântaţi la altă masă.
Că în felul acesta, nu o să primiţi prea curând viză pentru o documentare peste Ocean.
Autorul cărţilor ”Sub aripa vulturului: O strategie naţională de Securitate a Statelor Unite pentru anul 2009”şi „Restaurarea Republicii: Idealul Jeffersonian în America secolului al 21-lea”este senatorul Gary Hart.
Acesta a avut temeritatea să formuleze o întrebare incomodă: „De ce CIA conduce operaţiuni militare,„sub acoperire”, în Afganistan, în timp ce Pentagonul are la dispoziţie cea mai mare parte a bugetului de informaţii, estimat la 80 miliarde dolari?”
Răspunsul pe care îl oferă, ca un parlamentar cu o experienţă notabilă în Comisia Senatului pentru Serviciile Armatei şi Comisia Senatului pentru Supravegherea Serviciilor de Informaţii, nu este, din păcate, unul convingător. Pentru simplul motiv că Gary Hart presupune că ar fi vorba de “o confuzie în rolurile şi misiunile” celor două structuri.
Senatorul crede că “a fost un argument plauzibil pentru acest tip de confuzie în timpul Războiului Rece, zile când am folosit serviciile clandestine să efectueze operaţiuni în ţări din lumea a treia, unde uniforma militară ar fi declanşat o confruntare directă cu Uniunea Sovietică.”
Dar asta era legenda valabilă cu două decenii în urmă.
Urmează o interogaţie deloc naivă, rod al presiunilor unei zone uşor de depistat, din lectura atentă a întrebării: „Nu ar avea mai mult sens, acum, ca doar CIA să colecteze şi să analize informaţii, de pildă, pe probleme cum ar fi dacă revolta populară din Tunisia s-ar putea răspândi în Egipt, iar Pentagonul să îşi focalizeze atenţia pe efectuarea atacurilor cu drone, la frontiera dintre Afganistan şi Pakistan – presupunând că asta vrea comandantul-şef ( preşedintele S.U.A.) să se facă?”
Răspunsul simplu şi evident este categoric NU.
În nicio ţară din lume, chiar peste Ocean, unde funcţionează cea mai puternică cupolă informativă, în subordinea locatarului oficial de la Casa Albă, schimbul ordonat de informaţii nu se face pe bază de încredere, ci de verificare automată, suplimentară, prin structurile şi agenţii proprii, din punctele de interes geopolitic, pe mapamond.
Neîncrederea instinctivă şi„verificarea la sânge”a oricărui set de date, fiind, de fapt, cheia succesului unei viitoare operaţiuni de intelligence.
Înduioşătoare pare constatarea senatorului Gary Hart, că forţele speciale americane – indiferent de specificul misiunilor pentru care au fost organizate şi denumite, precum Delta Force, Rangers, Seals, Air Force Special Force – sunt foarte bine antrenate. Şi capabile să deruleze operaţiuni sub acoperire, peste hotare, „în multe cazuri, cu personal ce poartă haine tipice localnicilor şi călăreşte catâri”.
Uşor ironic, mister Hart îşi afirmă disponibilitatea de a primi orice consiliere, pe această temă, în mod special din partea celor care au experienţă în organizarea de operaţiuni sub acoperire. Profesionişti capabili să îi explice de ce principala agenţie americană de informaţii desfăşoară operaţiuni clasificate, care nu (mai) sunt secrete. Timp în care Pentagonul le dublează, chiar le triplează, cu acţiunile proprii, deşi, teoretic, iniţiativele sale ţin de “ceea ce face sau ar trebui măcar să facă o agenţie de informaţii”.
Apoi, senatorul trage de manşa propriei sale imaginaţii şi crede că pune punctul pe „i” , în felul său, de contribuabil ce vede bani cheltuiţi de instituţii diferite, în acelaşi scop:”dacă CIA ar lăsa armata să desfăşoare operaţiuni clandestine, în loc să se concentreze pe misiunile sale principale, probabil că am obţine informaţii mai bune din asemenea acţiuni. Şi am putea economisi nişte bani, la nivelul uriaşei structuri americane de informaţii”.
“Nice try!/Frumoasă încercare!”o fi exclamat, citind rândurile de mai sus, Leon Edward Panetta, directorul CIA, care are în subordine un minimum de 20.000 de agenţi.
Senatorul Hart persistă în eroare, atunci când crede că este vorba de un joc operaţional, între Pentagon şi CIA. Agenţia Centrală de Informaţii derulând, în continuare, operaţiuni în Afganistan şi Pakistan, considerate teatre de operaţiuni militare, de către Departamentul Apărării.
El îşi încheie eseul dedicat rivalităţii tradiţionale, dintre serviciile secrete, cu o întrebare retorică, dar memorabilă:
“Deci, pe baza cărei teorii efectuează CIA aceste operaţiuni şi nu Forţele Speciale ale armatei?”
Lumea de azi, ca şi aceea de ieri, nu este doar o succesiune a arealurilor în alb şi negru. Zona gri, de intelligence, este utilizată ca parte a forţelor şi mijloacelor alocate de un stat pentru a câştiga o campanie militară. Cu atât mai mult acolo unde inamicul nu poartă uniforme distinctive, nu duce lupta în tranşee şi acţionează prin trimiterea propriilor combatanţi în mulţimea de localnici îngenunchiată de sărăcie, absenţa locurilor de muncă, foamete şi frică de un viitor incert.
După cafeaua servită iniţial la… Pentagon, senatorul Gary Hart ar trebui să o testeze şi pe aceea de la sediul – la fel de impresionant –, al CIA.
Cele două instituţii ale SUA, fiind complementare, într-un angrenaj comandat, deseori, pe bază de ordine secrete, clasificate pe perioade mari de timp, de însuşi Preşedintele ţării – nume de cod EAGLE ONE.