Zidul Berlinului şi acela de la Chişinău

Germanii au avut tăria de a da jos zidul despărţitor al aparţinătorilor aceleiaşi naţiuni, din inima Europei
__________________________________

La Washington D.C., la Berlin şi Moscova au fost ecouri diferite, în media, privind împlinirea, în această lună, a 50 de ani de la ridicarea Zidului Berlinului.

Conform Ninei Hruşciova, autoare a unei cărţi despre Rusia de azi, între artă şi politică, expertă în relaţii internaţionale, şi colaboratoare a Institutului pentru Politica Mondială, din New York, în urmă cu cinci decenii, liderul de la Kremlin a avut o ezitare.

Apoi, Nikita Hruşciov i-a permis lui Walter Ulbricht să ridice bariera, între partea estică şi cea vestică a Berlinului. Aceasta fiind menită a consolida perpetuarea comunismului în Europa de Răsărit.

Până în acel moment, indică statisticile oficiale, peste trei milioane de est-germani au părăsit, mergând pe jos, Berlinul comunist, intrând nestânjeniţi în cel aflat sub controlul trupelor americane, britanice şi franceze.

Cu două decenii în urmă, împlinite tot în aceste zile, a avut loc puciul împotriva lui Gorbaciov. El fiind liderul sovietic la care preşedintele Statelor Unite, Ronald Reagan, a făcut un apel, energic şi memorabil, pe timpul vizitării Berlinului occidental, ca să doboare acest zid.

Puciul a eşuat, datorită revoltei populaţiei din Moscova, la care s-au raliat majoritatea unităţilor militare din garnizoană, îndeosebi după ce conducerea acţiunilor de reprimare, a dispozitivului defensiv al puciştilor, a fost preluată de energicul Boris Elţîn.

Când Gorbaciov a permis demantelarea zidului din Berlin, şocul psihologic a fost imens pentru arealul sovietic şi statele socialiste situate între U.R.S.S. şi Occident.

Practic, atunci durii din componenţa Biroului Politic al P.C.U.S. au decis să treacă la pregătirea loviturii militare de stat. De facto, în acelaşi moment, a început detronarea imaginii U.R.S.S., de pe soclul virtual al veşniciei proclamate de propaganda sovietică. Şi tot atunci, Gorbaciov a fost văzut ca un lider slab, de către unii dintre aliaţii săi est-europeni.

Nina Hruşciova susţine că Gorbaciov i-ar fi mărturisit cum Nicolae Ceauşescu i-a solicitat, personal, să trimită tancuri în Berlin, pentru a menţine zidul despărţitor. Chestiune neconfirmată de o altă sursă, credibilă, dar plauzibilă, din perspectiva antipatiei dintre cei doi lideri comunişti şi a realităţii că, în decembrie 1989, şeful statului român a scos tancurile în stradă.

După cum rămâne discutabilă şi părerea Ninei Hruşciova că Mihail Gorbaciov ar fi refuzat să menţină imperiul sovietic prin intermediul armelor. Azi numai naivii şi cei ce fug de istoria adevărată pot crede că, la finele anului 1989, nu au acţionat mii de diversionişti sovietici, în oraşele unde au avut loc ample manifestaţii anticeauşişte din România, iar la toate podurile peste Prut, nu au fost coloane de autovehicule militare, cu trupe ruseşti, gata să afluiască pe teritoriul românesc, aşa cum au procedat, în 1968, şi pe cel cehoslovac.

Gorbaciov dorea schimbarea unei generaţii de lideri, încremenită în proiectul, expirat, al unui socialism dus până la apogeul disperării „maselor de oameni ai muncii”, într-unul care să cultive valorile umane. Deziderat imposibil de atins în statul multinaţional sovietic şi în ţările socialiste “frăţeşti.”

Aşa cum puciştii anti-Gorbaciov au eşuat în restaurarea sistemului totalitar de conducere, aşa şi Mihail Gorbaciov a eşuat în restructurarea unui sistem invalidat de mulţimile sătule de atâta minciună.

Când Ronald Reagan i-a cerut public lui Gorbaciov, de la tribuna instalată în Berlinul occidental, ca să dea jos zidul ruşinos al despărţirii unei naţiuni demne, precum cea germană, el avea tăria celui ce ştia că forţa sistemului democratic american se bazează pe limitarea, în timp, la cel mult două mandate, a menţinerii la putere a unui şef de stat.

Ori Gorbaciov venise la putere după ce ultimii trei preşedinţi sovietici nu ieşiseră de la Kremlin decât cu picioarele înainte, în „buna” tradiţie instituită de Stalin.

Dacă zidul nu ar fi fost construit, în 1961, s-ar fi prăbuşit comunismul mai devreme? Dacă Gorbaciov ar fi trimis tancurile în Berlin, cum i-ar fi sugerat Ceauşescu, ar mai fi supravieţuit comunismul? Aceste întrebări retorice, ale Ninei Hruşciova, pot încânta doar imaginaţia tinerilor fascinaţi de rescrierea istoriei, în ipoteza că s-ar fi luat alte decizii, la un moment considerat azi crucial, pentru evoluţia unei naţiuni şi a unui continent.

Subscriu însă, cu plăcere, la un enunţ memorabil al doamnei Hruşciova:”Dacă oamenii unei ţări nu doresc suficient democraţia, nu este nevoie de niciun nou Zid al Berlinului, pentru a-i menţine afară. Lumea trebuie să îi mulţumească premierului Vladimir Putin, pentru această lecţie.”

Printr-un paradox, al acestei veri, citatul de mai sus se potriveşte, din nefericire, şi realităţii actuale din cel de-al doilea stat românesc. Cu o diferenţă.

Vă revine dumneavoastră „plăcerea” de a face nominalizarea celor ce merită mulţumirile de rigoare, pentru zidul mental de la Chişinău.

________________________________

Cine pierde alegerile în 2012

În rândurile care urmează nu este vorba de un pronostic. Ci de sumara prezentare a realităţilor dintr-un stat a cărui timidă evoluţie, pe calea asumării, integrale, a democraţiei – nealterată de autocraţie -, poate deveni un prilej de reflecţie, necesară, pentru cei cărora li se inoculează, de pe acum, un anumit mod de exercitare a votului.

Tandemul creat de preşedintele şi premierul puterii regionale de la est de noi, în Rusia, mai părea, la începutul acestui an, o formulă menită a atrage simpatia majorităţii alegătorilor unei federaţii cu două priorităţi menţinute de Moscova: stabilitatea politică şi creşterea economică. Ambele pe termen lung.

Doar de victoriosul candidat la alegerile prezidenţiale din Rusia, depinde dacă vom asista la persistenţa autoritarismului sau democratizarea statului considerat nr. 3, pe mapamond, după SUA şi China.

Viteza cu care Putin revine la Kremlin

Vă mai aduceţi aminte ziua în care George Herbert Walker Bush
– al 41-lea preşedinte al Statelor Unite, cel care a avut un singur mandat la Casa Albă,
între 1989 şi 1993 – a căzut de la tribuna în care se adresa mulţimii de simpatizanţi,
în tentativa de a obţine al doilea mandat prezidenţial?

Atunci, americanii au înţeles că s-a încheiat cariera lui politică.
Şi aşa s-a şi întâmplat!

Pe 29 iunie 2011, Dmitri Anatolievici Medvedev,

al III-lea preşedinte al Federaţiei Ruse, cel căruia i se încheie, în 2012, primul mandat prezidenţial la Kremlin, a uitat… să tragă frâna de mână la autovehiculul pe care a avut ambiţia să îl conducă până în faţa mulţimii de simpatizanţi.

Din acest moment, viteza cu care Putin revine la Kremlin poate fi comparată cu aceea a luminii emanate de Steaua Roşie a URSS.

Dacă atât de încântat a fost Dmitri, pentru că era aşteptat de o mulţime entuziastă, încât a uitat că nu are şofer la volan (!?), fiind el însuşi conducătorul auto, şi a coborât visând modernizarea Rusiei – spre disperarea gărzilor de corp, repezite să oprească maşina, pentru a nu intra în mulţimea simpatizanţilor săi – ce va face când va avea de decis, tot în câteva secunde, dacă apăsă sau nu pe butonul roşu, din valiza cu comenzile sistemului ofensiv nuclear rus?

Medvedev mai vrea să fie preşedinte

Un adevărat show de public-relations/relaţii publice a fost prima conferinţă de presă, de mare amploare, a preşedintelui Dmitri Medvedev, din momentul când a fost ales să conducă Rusia – acum trei ani de zile – până în prezent.

Am ales acest subiect, pentru rândurile care urmează, deoarece pe malurile Dâmboviţei, cum strănută cineva la Kremlin, cum se şi exagerează importanţa răcelii public exprimate, de către scribi ce sacrifică adevărul, de dragul unui senzaţional evident infantil.

Conferinţa lui Medvedev a avut loc la Şcoala de Management din Skolkovo, unde preşedintele rus a avut bucuria de a evolua în faţa a 800 de jurnalişti, destinşi, deloc îngrijoraţi de declaraţiile sale.

Ce idei a susţinut şeful puterii din Europa de Est?

Mai întâi a abordat problema siriană. De o manieră previzibilă. Rusia nu va sprijini o nouă rezoluţie a Consiliului de Securitate, în formula celei adoptate pentru Libia, dacă ţinta acesteia va fi Siria, chiar dacă – atenţie la nuanţă – i se va cere să o facă de prieteni apropiaţi. A se citi preşedintele Barack Obama.

Apropo de Libia, Dmitri Medvedev a afirmat că rezoluţia privind situaţia din această ţară era necesară, pentru a semnala îngrijorările existente pe plan mondial, dar coaliţia anti-Gaddafi – a evitat cuvântul NATO, semn al culpabilizării indirecte a iniţiativei punitive franceze – a depăşit mandatul fixat de O.N.U. Ceea ce poate compromite rolul internaţional al acestei organizaţii.

Rolul de vector al centrului de la Skolkovo, în direcţia dezvoltării inovaţiilor menite a îmbunătăţi viaţa conaţionalilor săi, a fost evidenţiat de Medvedev prin dezvoltarea reţelei de centre similare, în anii următori, în alte regiuni ale Rusiei.

Preşedintele rus nu a evitat aspectele legate de criza economică, afirmând că, acum, federaţia pe care o conduce se mişcă în sens pozitiv, Rusia – spre deosebire de Spania, Grecia şi Portugalia –neavând în prezent probleme financiare majore.

Apoi, Medvedev a surâs:”am reuşit să imprimăm un curs al politicii externe care a dus la o dezgheţare a relaţiilor dintre Rusia şi o serie de ţări.” Indiciu că nu ar dori ca acest proces să devină reversibil. Cel puţin nu pe mandatul său actual.

Prudent, el a mai punctat o chestiune sensibilă: “am fost şi suntem capabili să ne apărăm”. Trimiterea fiind la ceea ce Medvedev a numit evenimentele din 2008.

Atunci însă, cei ce se apărau erau georgienii, care iniţial au încercat să rezolve manu militari problema teritoriilor secesioniste, apoi trupele ruse au fost tentate să îl schimbe pe preşedintele Georgiei şi numai în urma intervenţiei, nu doar telefonice, a Statelor Unite, cele două tabere au revenit pe poziţiile iniţiale.

Reamintirea, la modul general, a acelui conflict local, probează mai degrabă bunul simţ al şefului statului rus, care este conştient că nimeni nu înghite povestea cu piticul georgian care atacă uriaşul rus.

Adept al unui stil şerpuitor, în propriul discurs, Medvedev a trecut din nou la politica internă, lamentându-se în privinţa realităţii că se face prea puţin pentru îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale conaţionalilor săi şi crearea unor condiţii care să stimuleze reîntoarcerea acasă a ruşilor plecaţi peste hotare.

Preşedintele Federaţiei Ruse a admis faptul că nu s-a reuşit o creştere economică, datorită condiţionării acesteia de asigurarea unui flux continuu de materii prime şi climatului nefavorabil, existent în domeniul investiţiilor.

Exact după o asemenea abordare, deci când cei 800 de jurnalişti se aşteptau mai puţin, Dmitri Medvedev a surprins asistenţa afirmând că unii dintre ei s-au grăbit să interpreteze cuvintele sale, prin care afirma dorinţa de a împărtăşi, în viitor, experienţa sa prezidenţială, ca o pregătire a părăsirii fotoliului de la Kremlin.

“Nu am nicio îndoială că, mai devreme sau mai tarziu, nu voi mai fi preşedinte. Şi în acest caz, nu m-a incomodat niciodată ideea de a împărtăşi experienţa mea de lucru ca preşedinte şi de muncă cu guvernul. Cred că acest lucru este util, dar voi spune acum că este incorect ca să se gândească cineva că astfel eu mi-am luat rămas bun de la fiecare…”

Acest mesaj nu este doar pentru susţinătorii săi, nu prea fericiţi de modul repetat în care Putin nu respinge ideea unui al treilea mandat prezidenţial, ci şi pentru Barack Obama, a cărui vizită programată la Moscova este una ce vizează, tacit, dar clar, susţinerea lui Dmitri Medvedev, în cursa pentru realegerea sa ca preşedinte.

Abordând raporturile cu China, liderul de la Kremlin a declarat:”cred că relaţiile noastre sunt perfecte, deoarece şi partenerii noştri susţin că niciodată, ca acum, nu au fost asemenea legături de prietenie cu Rusia. Stimularea colaborării politice şi economice ruso-chineze rămâne prioritatea noastră în anii care vin.”

La ora actuală, cifra de afaceri comerciale bilaterale se ridică la 60 miliarde de dolari, prefigurându-se a atinge curând nivelul de 100 miliarde, conform unui acord semnat recent.

Din nou ofensiv, Medvedev a atenţionat asistenţa – indirect Kievul -, că Ucraina trebuie să aleagă între Uniunea Europeană şi Comunitatea Statelor Independente, între stabilirea unei zone de liber schimb economic, tipic integrării în U.E., şi întărirea cooperării cu ţările membre ale C.S.I., prin intermediul uniunii vamale şi economice.

Preşedintele rus a spus: „Dacă Ucraina alege vectorul european, cu siguranţă îi va fi mai greu să găsească oportunităţi în spaţiul unic, economic şi vamal, creat de Rusia, Kazahstan şi Belarus, deoarece aceasta este o asociaţie separată. Nu poţi fi peste tot, în acelaşi timp şi acest lucru este ceva care trebuie să fie înţeles de toată lumea, inclusiv de colegii mei ucrainieni. Ucraina nu poate sta pe două scaune, trebuie să aleagă unul dintre acestea.”

Nu doar Ucraina este în situaţia asta – observ ca simplu jurnalist -, ci şi cel de-al doilea stat românesc, a cărei conducere actuală, după cum vedem cu ochiul liber, se declară public pro-europeană, apoi fuge repede la Moscova, ca să dea asigurări, repetate, dar clasificate, de rămânere în C.S.I..

Apoi, Medvedev a savurat întrebarea privind relaţia sa cu Vladimir Putin.

O aştepta! A răspuns nuanţat, complex şi prudent. A precizat că pe toate problemele strategice de dezvoltare a Federaţiei Ruse se consultă, între patru ochi, cu premierul.

El a detaliat:“Relaţia mea cu colegul şi partenerul meu politic Vladimir Putin merge dincolo de ceea ce a fost numit drept un tandem. Este o relaţie care a durat mai bine de 20 de ani. Ne cunoaştem foarte bine şi ajungem cu uşurinţă la o înţelegere. Suntem într-adevăr oameni lucizi şi împărtăşim viziuni similare, în problemele cheie ale dezvoltării ţării. Asta nu înseamnă că suntem de acord în toate privinţele. Nici nu ar trebui să se întâmple aşa ceva. Acest lucru ar fi teribil de plictisitor şi pur şi simplu greşit. Orice persoană are dreptul să aibă propriile sale gânduri şi abordări, dar suntem apropiaţi în chestiuni de strategie, altfel nu am fi capabili să conlucrăm. Eu cred că la deciderea a ceea ce se va întâmpla, la finalul mandatului prezidenţial, va fi necesar să se ţină cont de aceste lucruri. Este o competiţie utilă şi care duce la un termen final. Sper că, în cursa luării deciziilor – privind cine ar trebuie să candideze şi pentru ce post şi ce va face în viitor – să fim ghidaţi de acest tip de abordare responsabilă, de a răspunde în faţa ţării şi a poporului ei, în primul rând”.

Urmează pasajul care a inflamat ziarişti neatenţi la context şi la nuanţe. Unul deloc nou, în retorica liderilor de la Moscova.
Ce a spus concret, Dmitri Medvedev?

Rusia va mări numărul armelor sale nucleare, dacă nu va ajunge la un acord, cu Occidentul, în privinţa rachetelor anti-balistice/ABM.

Urmează fraze ce par a fi rodul unui dialog cu Putin:”Sper ca întrebările pe care le-am pus anterior, prietenului meu, preşedintele S.U.A., Barack Obama, să primească răspunsuri, pentru ca să putem construi un model pentru cooperarea ABM. Dacă nu vom acţiona în această privinţă, atunci va trebui să răspundem cu măsuri adecvate, pe care nu ne-ar place să le luăm. În acest caz, vom putea vorbi de întărirea potenţialului nostru de arme nucleare, ceea ce ar fi un scenariu deplorabil, care ne-ar întoarce la era Războiului Rece.”

Pentru opinia publică rusă pare un semnal de bărbăţie. Lui Putin i-o fi smuls un zâmbet rece. Dar lucrurile sunt mult mai simple.
O asemenea opţiune rusă, fie l-ar determina pe preşedintele Barack Obama să ia măsuri de retaliere fără precedent, cele mai eficiente fiind de ordin economic, fie ar facilita ajungerea unui republican la Casa Albă.

Unul care poate ar cere revitalizarea unui concept mai vechi, enunţat de emisari ai Pentagonului, la debutul ultimului deceniu, din veacul trecut, cu prilejul unor peripluri prin academiile militare, ale fostelor state satelite ale Uniunii Sovietice, inclusiv România.

Cu acel prilej, enunţul cheie, ce a uimit asistenţa, a fost limpede:”După prăbuşirea U.R.S.S., următorul obiectiv este demantelarea structurii succesoare.”

Iar Medvedev însuşi a recunoscut, în urmă cu câteva luni, că scenarii similare cu cele puse în practică în nordul Africii erau pregătite şi pentru federaţia ce o mai conduce.

Esenţa mesajului transmis de preşedintele rus, la această conferinţa de presă?

Schimbări calitative sunt necesare pentru modernizarea Rusiei.

Medvedev poate fi garantul acestora. Dar va candida?

Preşedintele Federaţiei Ruse a răspuns zâmbind:
”Alegerile prezidenţiale au propriile legi şi eu le voi respecta. Dacă voi decide să fac acest anunţ, îl voi face. Aşa cum am declarat recent colegilor chinezi, aşteptarea nu este lungă acum. Un anunţ ar putea fi făcut în scurt timp.”

Adică înainte de vizita lui Barack Obama la Moscova. Calcul perfect.

ELENA LUI VLADIMIR PUTIN

Jurnalista rusă Natalia Krainova, a publicat, în cotidianul “Timpul Moscovei”, ceea ce ar putea deveni nu doar articolul memorabil al acestei săptămâni – o veritabilă lovitură de presă – ci şi semnalul public, deloc precoce, al declanşării unei campanii surprinzătoare pentru alegerile prezidenţiale din Rusia.

Despre cine a scris Natalia? Despre Elena Lapşina.

Nu e agentă secretă. Nici om de afaceri. Nici fotomodel. Ci doar o ţesătoare, din regiunea Ivanovo, care a devenit, brusc, vedetă, în 2007, pentru că a cerut – nu se specifică dacă din proprie iniţiativă – ca tocmai Constituţia Federaţiei Ruse să fie amendată pentru ca – ţineţi-vă bine… – să i se permită lui Vladimir Putin să aibă un al treilea mandat de preşedinte.

Ei bine, tocmai Elena – nu din Troia, nu cea celebră, de la Bucureşti – va ocupa un loc vacant în Duma de Stat, ca reprezentant al Partidului Rusia Unită. În jurul lui Vladimir Putin.

Anterior, locul a fost ocupat de Serghei Kapkov, care a acceptat o ofertă a primăriei din Moscova de a conduce, de la începutul acestei luni, complexul edilitar Parcul Gorki.

Elena Lapşina s-a înscris în formaţiunea politică Rusia Unită, cu o lună înainte de conferinţa partidului respectiv, din octombrie 2007, unde i-a cerut lui Vladimir Putin să rămână la Kremlin.

– Nice try!/Frumoasă încercare! ar exclama Barack Obama.

Numai că Putin ştia foarte bine că supravieţuirea lui politică ţinea de alternanţa la putere, perpetuarea sa la Kremlin fiind imediat sancţionată, de comunitatea euroatlantică, printr-o izolare comparabilă cu aceea de care are acum parte preşedintele Bielorusiei.

În martie 2008, când Dmitri Medvedev a fost ales preşedinte, Elena devenea parlamentar al partidului Rusia Unită, în legislativul regional Ivanovo.

Domniţa cu propunerea temerară a absolvit doar liceul şi s-a înscris, în 2008, în cadrul departamentului economic şi pentru managementul personalului, din Ivanovo, al Academiei de Stat pentru Textile.

Boris Grazlov, preşedintele Dumei de Stat şi membru al conducerii formaţiunii Rusia Unită, a declarat luni, 28 martie a.c., că este important, pentru partidul său, ca oameni cu diferite evoluţii profesionale, care cunosc bine problemele grupurilor lor sociale, să acceadă la putere.

Imaginea unei “femei ruse, din clasa de jos”, care se ridică în ierarhia societăţii este tipică propagandei sovietice, susţine Andrei Kolesnikov, editorialist la ziarul de opoziţie Novaia Gazeta.

Până la acest moment, cerebrala ziaristă Natalia Krainova a înghiţit povestea livrată presei, dar ce scrie în continuare este literalmente o execuţie publică a Elenei:
“Imaginea Lapşinei, pe website-ul parlamentului regional, din Ivanovo, înfăţişează o femeie spătoasă, într-un costum gri, din ţesătură grosieră. Ea are un crucifix delicat, la lanţul purtat în jurul gâtului ei.”
În traducere liberă, o provincială!
Evident necizelată!

Pentru Natalia, diavoliţă în toată regula…

Ca să dreagă busuiocul, Natalia – mulţumită de lovitura K.O., administrată ilustrei necunoscute – preia, cuminţică, ce mai scrie pe portalul amintit:
“Lapşina a condus biroul pentru recepţii publice a premierului Putin, în Ivanovo, unde a dovedit că este o persoană simpatică, care nu se fereşte de eforturi prelungite şi a demonstrat iniţiativă.”
Nu se specifică la ce.

Bomboana pe colivă?

Şi dovada, că este bine să nu faci război cu o jurnalistă foc de deşteaptă?
Natalia a savurat cuvintele alese pentru finalul materialului ei:
“Lapşina a afirmat că scopul ei este să îmbunătăţească procesul de legiferare, să împlinească speranţele alegătorilor ei şi să conlucreze cu populaţia – a indicat acelaşi website, pe 29 martie a.c.”
Legiferare, carevasăzică! Ne laşi?

Ce nu a precizat Natalia?

Dacă această bruscă aducere în atenţia opiniei publice a Elenei din Ivanovo constituie semnalul, de facto, al lansării campaniei neoficiale, pentru alegerile prezidenţiale, a lui Vladimir Putin.

Oricum, a fost un cursiv care, cu siguranţă, a fost introdus în revista presei, prezentată dimineaţa, la Kremlin, preşedintelui Dmitri Medvedev.

Nu este exclus ca, şugubeţ cum e, Dmitri să fi întrebat, amuzat, pe şeful lui de cabinet:
– Ivan Ivanovici, ce vârstă are Natalia?

Bărbaţii ăştia…