Preşedintele Barack Obama şi vicepreşedintele Joe Biden s-au întâlnit cu consilieri de rang înalt, în Biroul Oval, pentru a discuta despre tragedia celor împuşcaţi în Aurora, Colorado, la 20 iulie, 2012. În fotografie, de la stânga, la dreapta sunt: Kathryn Ruemmler, consilier al preşedintelui, şi directorul FBI, Robert Mueller.
Fotografie de Pete Souza
În mesajul său săptămânal, către naţiunea americană, preşedintele Obama s-a referit la victimele tragediei din Colorado, adresându-se, în principal, persoanelor care le-au cunoscut şi iubit pe acestea, şi celor care încă se mai luptă pentru a salva vieţile celor răniţi.
De câte ori am poposit în Washington D.C. am trecut şi pe la Capitol Hill, colina pe care se află clădirea Congresului Statelor Unite. Partea estică a edificiului/ the east front a fost iniţial desemnată pentru sosirea vizitatorilor şi oficialilor autohtoni şi străini.
La flancul de est al comunităţii euroatlantice se află poarta latină a NATO – România. Uneori, anumite gesturi publice autohtone par a omite realitatea că Parteneriatul Strategic cu S.U.A. nu mai poate fi înlocuit de unul cu Federaţia Rusă, chiar dacă relaţia statului român, cu puterea de la Răsăritul Europei, trebuie menţinută în parametrii cooperării benefice ambelor părţi.
Cu aceste două imagini în minte – omise voit, din discursurile lor, televizate, de promotorii reîntoarcerii noastre la condiţia simbolică a Edecarilor de pe Volga -, am iniţiat seria de convorbiri săptămânale, pe teme expediate empiric în media autohtonă.
Ion Petrescu: So far from the east front of Capitol Hill?
Alexandru Grumaz: Atât de departe de latura estică a colinei Capitoliului? Uneori, da. Alteori, nu. Madeleine Albright, ex-șef al diplomației americane, pe timpul conflictului din Kosovo, considera că România, prin exemplul succesului său în NATO și UE, “poate juca un rol pivotal pentru consolidarea transformărilor necesare avansării parcursului european al țărilor din Balcani”. De fapt, la granița de Est a Europei, numai România și Polonia contează la nivel strategic în NATO, asigurând securitatea flancului supus viscolelor geopolitice.
I.P.:Asistăm la lansări de cărţi şi pledoarii publice care fac totală abstracţie de locul şi rostul nostru în comunitatea euroatlantică. În contextul actual al evoluției României, pe plan politic și social, mai este utilă reamintirea misiunii Parteneriatului Strategic pe care-l are ţara noastră cu SUA?
A.G.: Şi încă cum! Opinia publică trebuie să fie conştientă azi, mai mult decât ieri, dincolo de impedimentele crizei economice şi apropiata campanie electorală, că America a zis DA – intrării României în NATO -, numai după ce primul batalion românesc a intrat în linia întâi a campaniei antiteroriste, din teatrul de operaţiuni militare din Afganistan.
I.P.: Place sau nu unor politicieni autohtoni, Armata României a deschis uşa Cartierului General al Alianţei Nord-Atlantice, de la Bruxelles. Şi iată că acum se confruntă, printre altele, şi cu o scadenţă aproape trecută sub tăcere.
A.G.: Aici fiind vorba de cea existentă la nivelul dotării Forțelor Aeriene Române/F.A.R., care, pe termen scurt, vor rămâne fără avioane de luptă. Asta deoarece resursa celor 30 de avioane MIG-21 Lancer, aflate în utilizare, se va epuiza în 2013.
I.P.: Ceea ce generează un risc major la adresa securităţii naţionale. Şi ne pune pe picior de…egalitate, cu statele baltice, unde, prin rotaţie, câte şase luni, escadrile din celelalte ţări membre NATO – cum a fost şi cazul celei trimise de F.A.R. – asigură siguranţa spaţiului aerian. Ar fi culmea impotenţei politice, la nivel naţional, să ajungem într-o asemenea fundătură dezonorantă!
A.G.: Neluarea unei măsuri adecvate, de soluţionare pragmatică a scadenţei amintite, va anula vizibilitatea profesională a piloţilor noştri, care s-au dovedit a fi extrem de capabili în executarea misiunilor de poliţie aeriană.
I.P.: Înainte de a spune oficiali, de rang înalt, că nu sunt bani pentru achiziţionarea unor avioane de luptă, opinia publică ştia de existenţa a două alternative.
A.G.: Cea americană, cu avioane F16 și cea suedeză, cu mult lăudatul Grippen. La avionul de luptă suedez, aflat în dotarea vecinilor noștri cehi și unguri, există o obiecție, pe care niciun participant, într-un teatru de operațiuni militare, nu o poate respinge. Acest tip de aeronavă nu a fost testat în teatrele de război, precum cel irakian sau afgan.
I.P.:Dar fiecare tânăr pilot şi-ar dori să fie la manşa unui avion de vânătoare ultramodern!
A.G.: Toţi românii visează, măcar o dată, în viaţă, ca să urce pe cea mai înaltă culme din ţară, precum Vârful Moldoveanu, din Munţii Făgăraş! Dar numai puţini au posibilitatea fizică şi – este bine de reţinut – facilitatea financiară ca să urce acolo, la 2.544 de metri altitudine.
Aşa se pune problema şi cu aviaţia militară română. Trebuie să avem în continuare Forţe Aeriene? Indiscutabil. Ne permitem cele mai moderne şi costisitoare avioane de luptă. Probabil că nu. Merită perfectat un acord de preluare a unor aeronave F-16? Cu siguranţă că da.
Primii câştigaţi ar fi chiar piloţii militari români, ce vor urma cursuri de instruire peste Ocean, o experienţă unică, la care râvnesc mulţi profesionişti, din aceeaşi categorie de forţe armate, de pe alte meridiane.
Apoi Forţele Aeriene Române, care se vor alinia celor terestre şi navale, prin capacitatea de a participa oricând la operaţiuni aliate de genul celei derulate în Libia. Doar la ultima întâlnire dintre președinții Barack Obama și Traian Băsescu, de la Casa Albă, chiar s-a abordat acest aspect, invocat acolo de vicepreședintele Joe Biden, care îi spunea şefului statului american că dacă România ar fi avut avioane de luptă, precum F16, ar fi putut participa la Operațiunea Unified Protector/Protectorul Unificat, din Libia.
I.P.: Nu sunt de trecut cu vederea vocile unor lideri politici români care – pornind de la frământările social-economice din ţară – pedalează pe ideea că momentul actual este neprielnic ajungerii la un acord-cadru menit a facilita achiziţionarea de F-16.
A.G.: Austeritatea este o realitate! Una de înţeles. De asumat. Dar care nu trebuie să afecteze, de o manieră descurajantă, capacitatea de reacţie a Armatei României, datorită căreia avem o voce ascultată la NATO.
În al doilea rând, F16 poate veni în România pe un aranjament bilateral, cu eșalonarea multianuală a resurselor financiare necesare returnării sumelor folosite pentru achiziționarea avioanelor americane, cum a susținut șeful statului român, sau pe baza unui acord zonal, despre care a oferit detalii, în urmă cu câteva luni, ambasadorul american la București, Mark Gitenstein.
Aş reaminti comunicatul CSAT, din 23 martie 2010, prin care România semnala intenţia de a achiziționa 24 de avioane F16 Block 25 aflate în uz și oferite gratuit de guvernul american. Valoarea contractului de modernizare s-ar ridica la 1,3 miliarde $, cuprinzând upgradarea la Block 30 și echiparea completă cu armament și muniție. De asemenea s-ar asigura asistența tehnică, pentru o perioadă de cel puțin trei ani, suportul logistic, pregătirea piloților pe simulator.
Nu exclud, în situaţia materializării acestui proiect, ca România să găsească utilităţi adecvate şi pentru Aerostar Bacău, unitate aparte din patrimoniul industriei naţionale de apărare.
I.P.:Ar cam fi timpul ca şi societatea civilă, din România, să contribuie, în formule specifice, la înțelegerea, de către opinia publică naţională, a necesităţii de a fi rezolvată, pe termen mediu, dotarea Forțelor Aeriene Române cu avioane moderne de luptă, iar pe termen lung, aceea a înzestrării adecvate a Armatei Naţionale.
A.G.: Rostul înzestrării României în anii 2012-2013 este simplu. Acela de a contribui, împreună cu Polonia, la soliditatea flancului estic al NATO, în condițiile fortificării militare a Rusiei.
Polonia este deja prima țară – dintre cele ce au alcătuit ex-Pactul de la Varșovia -, care a contractat și utilizează avioanele F16 (48 de avioane F16 V/D Block 52). Dintre vecinii noștri, Turcia și Grecia mai au în dotare astfel de tipuri de avioane.
Soluția adoptată de Polonia, aceea de a cumpăra avioane F16 noi, complet echipate, la preţul de 3,5 miliarde de dolari, este una valabilă și pentru noi.
Pentru contractul cu Polonia, SUA au oferit Varșoviei un credit cu dobândă redusă, având termen de graţie 5 ani. Plus cel mai mare contract offset, întâlnit până în acel moment, în tranzacţiile internaţionale de armament, în valoare de 6,3 miliarde $! Acum, Polonia se pregăteşte să mai comande 48 de avioane și a deschis teritoriul național pentru instalarea unei baze a aviației americane, începând cu anul 2013.
I.P.:O asemenea ipoteză – mă refer aici strict la staţionarea unor escadrile de avioane de luptă americane – este avută în vedere la Pentagon şi în ceea ce priveşte România, vizat fiind, deloc întâmplător, un aeroport din Transilvania. Efectele disuasive obţinute fiind de la sine înţeles.
A.G.: Aş încheia prima noastră discuţie cu reamintirea adevărului că aviaţia românească nu este o himeră, ci o poveste de succes. Am construit IAR-80, am modernizat elicopterele Puma 330, cu sistemul SOCAT, am construit Șoimul, un avion de atrenament deosebit.
I.P.: Da, dar un proverb american susţine: Absence makes the heart grow fonder./Cei care se văd mai rar se iubesc mai mult. Vine şi ORA FORŢELOR AERIENE ROMÂNE. Dar nu privind la est de noi.
Al doilea stat românesc pare focalizat pe alegerile locale, în care se vor confrunta reprezentanţii opoziţiei, cu cei ai alianţei pro-europene, ce girează acum preşedinţia landului, conducerea executivului şi aceea a parlamentului.
Adevărul este însă că, dincolo de discursurile electorale, liderii celor patru formaţiuni politice parlamentare sunt extrem de atenţi la deciziile luate în capitalele Uniunii Europene, ale S.U.A., Rusiei şi României.
Cele ce influenţează integrarea clamată în comunitatea europeană şi aceea care va veni de la sine – în zona euroatlantică.
Din Bruxelles, Washington D.C., Moscova şi Bucureşti au venit semnale distincte, care arată că s-a accelerat viteza schimbărilor vizibile la nivel global, pe bătrânul continent, dar şi în regiunea noastră.
Faptul că şeful delegaţiei U.E., Dirk Schubel, a surâs când anunţa încheierea lunii de miere, dintre Republica Moldova şi comunitatea pe care el o reprezintă, este un indiciu sever că oficialii de la Bruxelles pot avea şi alţi interlocutori la Chişinău.
Nicidecum că U.E. ar renunţa la integrarea landului dintre Prut şi Nistru în structura statelor democratice europene, cu aspiraţii total diferite de cele ale ţărilor membre ale C.S.I., unde este obligatorie recunoaşterea tutelei Moscovei, în schimbul tolerării regimurilor absolutiste, din ex-republicile sovietice rămase membre ale acestei comunităţi.
Surpriza – pentru nostalgicii statului sovietic – este faptul că Barack Obama a luat doar act de nemulţumirile Rusiei, reiterate de Medvedev, la Deauville, cu prilejul reuniunii G-8, fără a face nicio concesie, sau a identifica vreun mecanism diplomatic de menţinere a discuţiei pe această temă.
Asta demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că America revine în forţă pe pământ european, nu îşi trădează aliaţii şi ceea ce a promis va face, pentru securitatea viitorului lor.
Chiar dacă Vladimir Putin se va reîntoarce pe scaunul prezidenţial, la Kremlin, cum sugera presa moscovită, în ultimele zile, de data asta va trebui să fie extrem de diplomat cu Statele Unite.
Altfel, într-o nedorită, dar posibilă situaţie de criză, S.U.A. pot instala scutul antirachetă, la graniţa de răsărit a NATO, în decurs de câteva ore.
Interceptoarele americane din România fiind în măsură să protejeze şi Republica Moldova, faţă de eventualele rachete lansate din Asia, indiferent din ce ţară. Acestea urmând a fi distruse, în aer, la o distanţă considerabilă de Nistru.
Faptul că preşedintele României a decis să nu fie prezent la reuniunea de la Varşovia, a omologilor din Europa Centrală şi de Est, ca urmare a invitării – de către Polonia – a entităţii Kosovo, nerecunoscută de Bucureşti, constituie un semnal dur, necesar şi fără echivoc, în legătură cu reacţiile viitoare la orice tentativă de impunere a unui areal teritorial ilegitim, ca stat de sine stătător, în detrimentul adevărurilor istorice.
România nu mai este ameninţabilă manu militari – nota bene – de niciunul dintre vecinii săi geopolitici.
După cum niciun stat limitrof nu are o forţă militară expediţionară, de peste 10.000 de militari, căliţi, prin rotaţie, în trei teatre de operaţiuni militare, aproape 2.000 dintre ei fiind acum în Afganistan.
Capacitatea disuasivă a României stabilizează sudul flancului răsăritean al Alianţei Nord-Atlantice, contribuind astfel la sprijinirea deciziei Statelor Unite de a ignora pur şi simplu ameninţarea Moscovei cu un nou Război Rece.
By the way!/Apropo! Chiar şi în eventualitatea recurgerii la ediţia sa a doua, la finalul noii confruntări, tot fosta superputere de la răsărit va avea de pierdut – pe plan geopolitic.
Un lux pe care Kremlinul, indiferent de voinţa locatarului principal de azi, sau a celui de mâine, nu şi-l poate permite.
De ce? Din două motive.
Peste patru ani, dacă pronosticurile se vor confirma, China va deveni puterea economică numărul 1 a lumii.
Dar, în deceniile următoare, Statele Unite rămân superputerea militară la nivel global.
Niciun lider al Rusiei viitoare, oricât de dur şi orgolios va fi, nu îşi va permite să fie confruntat, tacit, de doi adversari imposibil de învins.
Dintr-o asemenea perspectivă, trenul Republicii Moldova nu mai este în gara din care putea opta spre Occident, sau spre Răsărit.
Direcţia este cea indicată de vicepreşedintele american Joe Biden, în popasul său decisiv la Chişinău.
Disensiunile dintre cei trei mecanici ştiuţi ai locomotivei basarabene, zvonurile infantile – privind posibile demonstraţii de stradă stipendiate de Kiev şi Moscova, care ar putea răsturna actuala guvernare -, chemările provocatoare – privind unirea imediată cu întâiul stat românesc – nu sunt altceva decât convulsiile, mai mult sau mai puţin artificiale, tipice unei republici uluite că i se cere, din Vest, un singur lucru.
Seriozitate.
Cu precizarea că acum, dar şi în viitor, America (va) menţine ora exactă la Chişinău.
Jurnalistul Ionel Dancu, de la cotidianul ADEVĂRUL, a publicat, în ediţia din 11 aprilie a.c., articolul “Există o mare ură faţă de români în Ucraina”, la finalul căruia a postat opinia pe care mi-a solicitat-o, cu privire la paşii necesari deblocării proiectului naţional al reunificării legitime cu teritoriile româneşti rupte de Patria Mamă, prin dictatul arbitrar, samavolnic, impus prin superioritatea militară numerică şi tehnică a unei puteri străine – dispărută azi de pe harta Europei de Est:
“Nu de troiţe avem acum nevoie, ci de adevăraţi bărbaţi de stat. Slujbe religioase au mai fost şi pe 6 mai 1990, la „Podul de Flori”, peste Prut. Eram acolo, ca jurnalist militar, la jumătatea podului de cale ferată de la Ungheni.
Lângă mine se aflau doi colonei sovietici, impresionaţi de românii adunaţi, care presau să treacă pe malul opus. Şi întrebau ce o să se întâmple.
Atunci, peste 1.000.000 de conaţionali au trecut frontiera nefirească, la fraţii basarabeni.
Dimineaţa, comandantul trupelor de grăniceri, generalul Petre Teacă, a fost plimbat, cu un elicopter militar sovietic, de-a lungul graniţei, pentru a vedea postate, în păduri, plutoane sovietice, cu câini, menite a zădărnici, la nevoie, entuziasmul mulţimilor.
În acea zi, la rugămintea lui Gorbaciov, preşedintele Mitterrand i-a cerut telefonic, omologului român, să nu comite vreo… imprudenţă. Aşa s-a stopat revenirea Basarabiei la Patria Mamă.
În 1991, Mircea Snegur i-a propus, lui Ion Iliescu, realizarea Unirii. Urma ca preşedintele Republicii Moldova să devină vicepreşedinte al României. Propunerea a fost ignorată.
Acum, formatul 5+2 – mediatori din Federaţia Rusă, Ucraina, O.S.C.E., observatori din partea U.E. şi S.U.A., plus reprezentanţii Chişinăului şi Tiraspolului – doar amână, sine die, soluţionarea problemei transnistrene.
Preşedintele actual al României obţinuse sprijinul administraţiei George W.Bush, în problema viitorului celor două state româneşti.
Vizita lui Joe Biden, la Chişinău, a revitalizat translaţia Republicii Moldova în arealul euroatlantic.
Dincolo de impedimente vizibile, sprijinul necesar fluidizării situaţiei va veni tot de peste Ocean, ca rod al unor demersuri confidenţiale, temeinic pregătite. Doar interesul strategic al S.U.A. este să nu mai fie, relativ aproape, de baza americană din Constanţa, trupele ruseşti dislocate în Transnistria.
Iar Barack Obama, la apropiata întâlnire cu Dmitri Medvedev, de la Moscova, va reitera ideea că graniţa NATO trece, de facto, pe Nistru.”
Interesul general | Ion Petrescu | 
July 21, 2012 07.30 | 
Comments (0) 
Subscribe
