Majestatea Sa Regele Mihai I al României, de alungarea căruia se leagă totala înlănţuire a statului român în lagărul sovietic.
Ion Iliescu, de mandatele căruia ţin reformarea armatei, trimiterea primului batalion românesc în teatrul de operaţiuni din Afganistan şi intrarea în NATO.
Emil Constantinescu, de mandatul căruia opinia publică leagă momentul dificil al atacării vecinilor sârbi de către aliaţi.

Dintre cei trei, doar Majestatea Sa a purtat, de mic, uniforma militară.
Ion Iliescu, în ciuda popularităţii sale s-a temut de puterea militară şi de ce ar fi putut să facă Victor Atanasie Stănculescu, dacă i-ar fi dorit scaunul prezidenţial.
Emil Constantinescu a stimulat un val nou de lideri militari, la care s-a raportat cu prudenţa celui cu expertiza într-un domeniu diferit.

Dar regele a tânjit întotdeauna după însemnele puterii armate la români.
Şi a rămas, peste ani, un simbol, tot mai firav, dar vertical, al demnităţii militare.
O imagine emblematică. Chiar şi pentru detractorii săi.

Pentru cei care nu ştiu, precum şi pentru aceia care cunosc, dar trec sub tăcere, MIHAI I ESTE SINGURUL MAREŞAL AL ROMÂNIEI ÎN VIAŢĂ. Un grad pe care i l-a acordat conducătorul statului român din perioada dură a ultimului război mondial – generalul Ion Antonescu.
După ce, anterior, Majestatea Sa l-a avansat la acelaşi grad pe Antonescu, care, ulterior, din dragoste de ţară, avea să moară împuşcat, la ordinul Kremlinului, după încheierea războiului.

Regele Mihai I nu conduce ţara. Dar urmăreşte atent lumea ciudată a micului ecran, pe unde se perindă somităţi şi nulităţi, politicieni şi paparude, disperaţi şi demagogi, teoreticieni şi pragmatici, oameni fără căpătâi şi saltimbaci. Niciodată nu s-a gândit că printre hăituiţii conducerii actuale a ţării se vor afla şi militarii, activi, în rezervă sau trecuţi dincolo de…Styx.

Tăcerea regelui, la 25 Octombrie 2010, nu este o susţinere a lideranţei actuale a României, ci expresia unei amărăciuni fără margini, deoarece după ce a asistat la comunizarea Armatei Regale, apoi, după mulţi ani, la îndepărtarea Armatei României socialiste de Nicolae Ceauşescu, acum este martor la învrăjbirea celor care au purtat uniforma militară, la deruta şi mânia tăcută a profesioniştilor care nu pot fi cumpăraţi cu un pumn de stele…

De Ziua Sa, nu puţini vor fi cei care îi vor transmite blândului monarh frumoasa urare:

– La mulţi ani, Majestate!

Pe care o va primi, ca întotdeauna, cu ochii uşor încercaţi de apele lacrimilor, dar cu bărbia sus.
În tăcerea îndrituită pentru cel care a văzut multe schimbări la faţă şi-n politichia ţării de atâtea decenii, sub dictatori şi preşedinţi marcaţi – cu excepţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej -, de un “…escu”, de Tudor Muşatescu.

De ziua singurului mareşal român în viaţă, cei care au servit şi servesc patria înrolaţi sub Tricolor pot măcar pe 25 Octombrie să reflecteze la ceea ce au pierdut şi câştigat în ultimii 20 de ani.

Nimeni nu le-a putut şterge din memorie însemnele puterii armate la români.
Nici demnitatea de militar, cu un jurământ pe viaţă.
Iar cei care i-au umilit, mai devreme, sau mai târziu, au avut un sfârşit pe măsura micimii lor umane…