Apreciez că intelligence-ul tuturor statelor implicate în procesul de rezolvare a situaţiei din Transnistria ar trebui să identifice şi să pună la dispoziţia decidenţilor politici cele mai semnificative elemente care să sprijine rezolvarea corectă şi nespeculativă a situaţiei întregii populaţii din acest areal, evident, fără a face trimitere la posibilitatea izbucnirii unei noi confruntări violente între beligeranţi, pe care o consider că, la această dată şi în viitor, este de neacceptat de nici una din părţi.
Dar iată că azi, nu de la serviciile secrete, ci aflăm direct din vocea liderului transnistrean că el este dispus să ofere Rusiei arealul asupra căruia îşi manifestă ilegal puterea, pentru a disloca elemente ale unui scut antirachetă.
Evident că intelligence-ul trebuie să facă disjuncţia între propagandă, intenţie şi realitate.
O analiză integrată de intelligence poate ajunge la concluzia că dosarul Transnistria, aşa cum menţionam la prima întrebare, poate deveni o piesă importantă în viitoarele relaţii ale Rusiei cu SUA, îndeosebi pe tema scutului antirachetă american.
Iar viitorul preşedinte ce se va instala la Kremlin, Putin sau oricare altul, este foarte probabil că va activa, în regiunea separatistă Transnistria, elementele cu caracter ofensiv şi provocator ale serviciilor de informaţii, pentru menţinerea unei stări tensionate.
Nu exclud nici intensificarea unor forme de manifestare ale războiului informaţional şi mediatic, existente, precum şi implementarea altora noi.
Pentru purtătorii de uniformă militară – utilii de azi…nesimţiţii de mâine, cât va mai fi actualul premier – merită inserat videoclipul destinat perfecţionării fluxului luminos destinat identificării ţintei pe timpul tragerilor asupra inamicilor potenţiali, în cursul nopţii sau în condiţii de vizibilitate redusă.
Pentru infantilii care suferă de spionită, puciuri imaginare şi alte afecţiuni tratabile la Spitalul nr.9 le sugerez să acceseze şi www.surefire.com
Asta ca să se convingă că genul proxim, al unor asemenea postări este promovarea ultimelor îmbunătăţiri ale armamentului aflat acum în dotarea unor militari, iar diferenţa specifică este utilizarea unor arme tactice substanţial mai bune, decât cele cu care acţionează în prezent o serie de camarazi din armatele altor state membre NATO. Inclusiv militarii români.
Cât despre băieţii portocalii – din intelligence-ul care, în mod legal, ar trebui să nu fie de partea unui partid sau altul, chiar dacă acesta se află la putere – le reamintesc ce afirma Bruce Lee: O luptă nu se câştigă cu o singură lovitură de pumn sau de picior. Trebuie să înveţi să înduri sau să-ţi angajezi pază de corp…
Inserez mai jos imaginile realizate zilele trecute de un post de televiziune din Olanda, despre forţele speciale din această ţară, care acţionează – fără temeri şi fard – în războiul deloc încheiat în Afganistan.
Forţele Speciale ale Armatei României, care au dus acţiuni de luptă cot la cot cu americanii, în munţii afgani, nu au fost onorate măcar cu un reportaj similar. Pretextul unor trupeţi – cu insigna prost atribuită de profesionişti în intelligence – fiind că nu pot fi filmaţi cei ale căror chipuri nu pot fi deconspirate…
O tâmpenie dovedită de modul ingenios în care cameramanul olandez Vik Franke şi-a filmat conaţionalii în uniformă, pe unele chipuri mai apropiate protejându-le adecvat.
Este adevărat că Romanian Special Forces nu constituie o structură auxiliară, ci combatantă a armatei naţionale. Militarii din aceste unităţi fiind învăţaţi, din prima zi, să tacă, să îndure, să execute misiunile ireproşabil.
Şi pentru că nu se face un film despre aceşti minunaţi oameni şi alţi români temerari, care au acţionat în teatrele de operaţiuni de luptă, noţiunea de militar – activ sau în rezervă – a devenit ciuca bătăilor puterii actuale, prin finanţare ridicolă şi reduceri arbitrare de pensii.
Totuşi: vine Iranul şi abia atunci ochii (im)potenţilor politici se vor întoarce la armată…
Autorul cărţilor ”Sub aripa vulturului: O strategie naţională de Securitate a Statelor Unite pentru anul 2009”şi „Restaurarea Republicii: Idealul Jeffersonian în America secolului al 21-lea”este senatorul Gary Hart.
Acesta a avut temeritatea să formuleze o întrebare incomodă: „De ce CIA conduce operaţiuni militare,„sub acoperire”, în Afganistan, în timp ce Pentagonul are la dispoziţie cea mai mare parte a bugetului de informaţii, estimat la 80 miliarde dolari?”
Răspunsul pe care îl oferă, ca un parlamentar cu o experienţă notabilă în Comisia Senatului pentru Serviciile Armatei şi Comisia Senatului pentru Supravegherea Serviciilor de Informaţii, nu este, din păcate, unul convingător. Pentru simplul motiv că Gary Hart presupune că ar fi vorba de “o confuzie în rolurile şi misiunile” celor două structuri.
Senatorul crede că “a fost un argument plauzibil pentru acest tip de confuzie în timpul Războiului Rece, zile când am folosit serviciile clandestine să efectueze operaţiuni în ţări din lumea a treia, unde uniforma militară ar fi declanşat o confruntare directă cu Uniunea Sovietică.”
Dar asta era legenda valabilă cu două decenii în urmă.
Urmează o interogaţie deloc naivă, rod al presiunilor unei zone uşor de depistat, din lectura atentă a întrebării: „Nu ar avea mai mult sens, acum, ca doar CIA să colecteze şi să analize informaţii, de pildă, pe probleme cum ar fi dacă revolta populară din Tunisia s-ar putea răspândi în Egipt, iar Pentagonul să îşi focalizeze atenţia pe efectuarea atacurilor cu drone, la frontiera dintre Afganistan şi Pakistan – presupunând că asta vrea comandantul-şef ( preşedintele S.U.A.) să se facă?”
Răspunsul simplu şi evident este categoric NU.
În nicio ţară din lume, chiar peste Ocean, unde funcţionează cea mai puternică cupolă informativă, în subordinea locatarului oficial de la Casa Albă, schimbul ordonat de informaţii nu se face pe bază de încredere, ci de verificare automată, suplimentară, prin structurile şi agenţii proprii, din punctele de interes geopolitic, pe mapamond.
Neîncrederea instinctivă şi„verificarea la sânge”a oricărui set de date, fiind, de fapt, cheia succesului unei viitoare operaţiuni de intelligence.
Înduioşătoare pare constatarea senatorului Gary Hart, că forţele speciale americane – indiferent de specificul misiunilor pentru care au fost organizate şi denumite, precum Delta Force, Rangers, Seals, Air Force Special Force – sunt foarte bine antrenate. Şi capabile să deruleze operaţiuni sub acoperire, peste hotare, „în multe cazuri, cu personal ce poartă haine tipice localnicilor şi călăreşte catâri”.
Uşor ironic, mister Hart îşi afirmă disponibilitatea de a primi orice consiliere, pe această temă, în mod special din partea celor care au experienţă în organizarea de operaţiuni sub acoperire. Profesionişti capabili să îi explice de ce principala agenţie americană de informaţii desfăşoară operaţiuni clasificate, care nu (mai) sunt secrete. Timp în care Pentagonul le dublează, chiar le triplează, cu acţiunile proprii, deşi, teoretic, iniţiativele sale ţin de “ceea ce face sau ar trebui măcar să facă o agenţie de informaţii”.
Apoi, senatorul trage de manşa propriei sale imaginaţii şi crede că pune punctul pe „i” , în felul său, de contribuabil ce vede bani cheltuiţi de instituţii diferite, în acelaşi scop:”dacă CIA ar lăsa armata să desfăşoare operaţiuni clandestine, în loc să se concentreze pe misiunile sale principale, probabil că am obţine informaţii mai bune din asemenea acţiuni. Şi am putea economisi nişte bani, la nivelul uriaşei structuri americane de informaţii”.
“Nice try!/Frumoasă încercare!”o fi exclamat, citind rândurile de mai sus, Leon Edward Panetta, directorul CIA, care are în subordine un minimum de 20.000 de agenţi.
Senatorul Hart persistă în eroare, atunci când crede că este vorba de un joc operaţional, între Pentagon şi CIA. Agenţia Centrală de Informaţii derulând, în continuare, operaţiuni în Afganistan şi Pakistan, considerate teatre de operaţiuni militare, de către Departamentul Apărării.
El îşi încheie eseul dedicat rivalităţii tradiţionale, dintre serviciile secrete, cu o întrebare retorică, dar memorabilă:
“Deci, pe baza cărei teorii efectuează CIA aceste operaţiuni şi nu Forţele Speciale ale armatei?”
Lumea de azi, ca şi aceea de ieri, nu este doar o succesiune a arealurilor în alb şi negru. Zona gri, de intelligence, este utilizată ca parte a forţelor şi mijloacelor alocate de un stat pentru a câştiga o campanie militară. Cu atât mai mult acolo unde inamicul nu poartă uniforme distinctive, nu duce lupta în tranşee şi acţionează prin trimiterea propriilor combatanţi în mulţimea de localnici îngenunchiată de sărăcie, absenţa locurilor de muncă, foamete şi frică de un viitor incert.
După cafeaua servită iniţial la… Pentagon, senatorul Gary Hart ar trebui să o testeze şi pe aceea de la sediul – la fel de impresionant –, al CIA.
Cele două instituţii ale SUA, fiind complementare, într-un angrenaj comandat, deseori, pe bază de ordine secrete, clasificate pe perioade mari de timp, de însuşi Preşedintele ţării – nume de cod EAGLE ONE.
Interesul general | Ion Petrescu | 
February 19, 2012 07.30 | 
Comments (0) 
Subscribe
