Trăim în lumi diferite

Un zid de inimi, diafan…
Ne-nchipuiam c-am fi, atunci,
precum oştenii lui Ştefan.
Eram bărbaţi? Eram doar prunci?

Aceste patru versuri însoţesc fotografia de mai sus în cadrul unei cronici personale, ilustrată cu imagini din vremea adolescenţei trăită ca licean militar de Ilie Bâtcă. Un gazetar născut cu harul versului spontan în sânge, cu veselia vieţii ucigând posomoreala lumii înconjurătoare, un mânuitor al floretei autoironiei, cu împunsături impecabile la cititor. Un spirit dăruit cu candoarea bucuriei instinctive de a trăi fără mimarea acrelii – omniprezentă la etajele superioare ale societăţii româneşti de azi.

Scriu acum aceste rânduri-gânduri despre Cronica lui Iliuţă şi o semnalez pe această cale pentru că este cea mai convingătoare dovadă că trăim în lumi paralele. În aceeaşi ţară. Ţara lui Cănuţă Om sucit. Cea în care mai ieri fostul suveran era inamicul public numărul unu, iar acum curg mesaje lacrimogene, de adeziune, la alocuţiunea regală, din Parlamentul României, ca pe vremea lui Nicolae Ceauşescu.

Un zid de inimi, diafan…

Aşa păreau şi cei patru vorbitori de limba română, aşezaţi într-o ordine ciudată, la prezidiul adunării parlamentare care l-a ascultat pe nonagenarul monarh: Principesa Margareta, Principele Radu al României, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu.

Asta ca şi cum doamna Margareta fusese şef al statului român înainte de Iliescu…

Asta ca şi cum primilor doi preşedinţi postdecembrişti li s-a reamintit că mai întâi a fost monarhia în România.

Asta ca şi cum ofiţerii de carieră, din Armata României, după 1989, nu ar cunoaşte că actorul Duda a fost făcut colonel peste noapte, echipat în ţinuta adecvată, ce amintea de recuzita lui Ghiţă Pristanda, ba a mai fost şi dus, îmbrăcat în uniforma de campanie, la o aplicaţie unde cei cu tresele pe umeri, luate după ani grei, de muncă, priveau jenaţi spre făcătura ce se dorea reprezentativă pentru un corp profesional ce nu suportă impostorii.

Sugerez pamfletarului în versuri Ilie Bâtcă să scrie o cronică în imagini a vremii pe care o trăim, în care nimic nu mai este diafan, demagogia fiind lăţită pe micul ecran, cu sau fără sceptru de sorginte regală.

Descurajantă fiind şi imaginea unei succesiuni monarhice probabile, care nu aduce ţării decât iluzia unui zid de inimi regale, aparent diafane…