AMERICA IA PULSUL ARABIEI SAUDITE

Agenţia Associated Press a semnalat motivaţiile vizitei secretarului apărării Robert Gates, în capitala Arabiei Saudite. Miercuri, 6 aprilie a.c., convorbirile demnitarului american cu regele Abdullah sunt focalizate pe revoltele din Orientul Mijlociu şi eforturile conducerii actuale a Iranului de a exploata, în favoarea sa, aceste demonstraţii de masă. Nu în ultimul rând vor fi discutate detalii ale modernizării apărării saudite antiaeriene, împotriva rachetelor iraniene.

Relaţiile dintre Statele Unite şi regatul saudit au fost vizibil afectate de faptul că, pe timpul revoltei din Egipt, preşedintele Barack Obama a preferat să se dispenseze de un aliat fidel, de decenii, precum Hosni Mubarak, cu care S.U.A. a avut, până atunci, solide relaţii militare şi diplomatice.

În relaţia S.U.A.-Arabia Saudită, mai există şi dependenţa americană de petrolul din această ţară.

Robert Gates a recunoscut, la postul TV NBC, că anumite tensiuni persistă în dialogul cu partenerii saudiţi, dar „este o mare exagerare afirmaţia că am ajuns la o ruptură a colaborării noastre. Avem o puternică cooperare militară. Şi, după cum ştiţi, saudiţii tocmai au făcut una dintre cele mai mari achiziţii de armament american, din istorie.”

Este vorba de anunţarea, toamna trecută, a unui acord în valoare de 60 miliarde de dolari, în baza căruia saudiţii vor cumpăra 84 de avioane – noul model F-15 – şi 190 de elicoptere. În plus vor moderniza 70 de aeronave militare, pe care le au deja în dotarea propriilor forţe aeriene.

Tranzacţia mai include livrarea, de către americani, a unei game variate de rachete, bombe şi alte echipamente militare – care să contracareze posibilele atacuri iraniene.

Temerea saudiţilor – ai căror lideri sunt sunniţi, ca şi majoritatea populaţiei – are în vedere ostilitatea tradiţională faţă de şiiţi, precum conducătorii religioşi de la Teheran.

Realitatea este că protestele limitate, derulate în Arabia Saudită, au avut loc, în principal, în provinciile estice, bogate în petrol, unde locuiesc şiiţi.

Conform unui oficial de la Pentagon, care a dorit să nu i se dezvăluie identitatea, este puţin probabil ca situaţia internă, din regatul saudit, să fie discutată la primirea lui Gates de către monarhul acestei ţări.

Secretarul american al apărării are mandat să îl asigure pe regele Abdullah că menţionatul contract, de 60 miliarde de dolari se va desfăşura conform programului stabilit de comun acord.

Astfel, Robert Gates va putea aborda şi problema achiziţionării, de către saudiţi, a noii versiuni a rachetelor antiaeriene, de tipul „Patriot.”

Gates va face referiri şi la un sistem american de apărare mult mai sofisticat, menit a lovi şi distruge, la mare înălţime, rachetele balistice cu rază lungă de acţiune.

Emiratele Arabe Unite au fost deja de acord să cumpere acest sistem ultramodern.

Oferta făcută acum Arabiei Saudite, după acceptarea uneia similare de către emirate, confirmă planul mai larg, al Statelor Unite, de a îmbunătăţi apărarea antiaeriană a statelor arabe din Golful Persic, împotriva probabilelor atacuri iraniene.

Tema principală a întrevederii lui Gates cu regele saudit va fi dosarul iranian. Cu cele două componente: ambiţiile nucleare ale Teheranului şi dorinţa Iranului de a extinde aria sa de influenţă, în lumea arabă, prin intermediul revoltelor în curs de desfăşurare, ca şi al acelora ce mocnesc în alte state din zonă.

Asperităţile ivite în relaţia dintre Washington D.C. şi Riad s-au accentuat pe timpul revoltei din Bahrain, unde o dinastie regală sunnită conduce o populaţie în care majoritari sunt şiiţii.

Saudiţii nu uită că răsturnarea, de către S.U.A., în 2003, a regimului sunnit al lui Saddam Hussein, a determinat accederea la putere a actualului premier al Irakului, Nouri al-Maliki, un şiit.

Regele Arabiei Saudite este convins că numai recursul la manu militari va stabiliza situaţia din Bahrain, va proteja monarhiile din Golful Persic, va descuraja intenţiile Iranului şi va menţine obedienţa saudiţilor de origine şiită.

Cât de decişi sunt saudiţii, ca să se menţină pe această linie dură? Răspunsul l-au primit americanii luna trecută. Astfel, pe 14 martie, la numai 48 de ore după vizita lui Robert Gates la regele Bahrainului, Arabia Saudită a trimis un contingent de 1000 de militari în acest mic regat, la cererea guvernului local, pentru a sprijini acţiunea forţelor interne de securitate.

Faptul că Statele Unite nu au comentat această mişcare disuasivă a fost intepretat ca un sprijin implicit al deciziei saudiţilor.

Interesul american fiind să relanseze relaţiile bilaterale cu Arabia Saudită.

SMIRNOV SCHIMBĂ MACAZUL

Când un drum al vieţii m-a dus pe malul drept al Nistrului, dincolo de sesizarea diferenţei notabile dintre debitul acestui fluviu şi cel al Prutului, am observat şi uniforme străine, dincolo de apele învolburate. Ştiam pretextul cu care erau menţinuţi acolo peste o mie de militari ruşi, care nu au nicio vină că au primit misiunea să păzească depozite vechi, plus un comandament subteran, iniţial sovietic, ulterior atribuit structurii funcţionale a Tratatului de la Varşovia, iar azi menţinut pentru iluzii ce nu mai sunt decât în biroul lui Igor Smirnov.

Acest bunicuţ, cu chip de Lenin, vizibil marcat de apropiata vizită a vicepreşedintelui Joe Biden, la Chişinău, a primit îndemnul, de la ultimii nostalgici ai defunctei URSS, să organizeze ceva, să iasă în public cu o declaraţie, să probeze, şi el, că România este un coşmar pentru cei ce trăiesc pe tărâmul istoric al Basarabiei.

Cât de necunoscător al Occidentului poţi să fii ca să crezi bazaconia că tu, omologul caricatural al unui primar dintr-un oraş mic, american, dacă îţi organizezi singur o făcătură de ceremonie, ai putea fi mediatizat de CNN şi eventual ai stârni admiraţia şi căderea pe gânduri a oaspetelui Republicii Moldova, vicepreşedintele Joe Biden?

Scriu asta deoarece, conform agenţiei de ştiri INFOTAG: Cu ocazia sărbătorii primăverii „Mărţişor”, Uniunea Moldovenilor din Transnistria i-a conferit preşedintelui autoproclamatei RMN, Igor Smirnov, titlul de membru de onoare al Uniunii şi i-a înmînat legitimaţia Nr.1. Documentul împreună cu un mărţişor i-a fost înmînat lui Smirnov de către copii veniţi să-l felicite cu prilejul venirii primăverii. Liderul de la Tiraspol le-a mulţumit copiilor şi le-a dorit să-şi păstreze limba maternă, fetiţelor – să crească frumoase ca Sofia Rotari, iar băieţilor – să semene cu Dimitrie Cantemir şi Ştefan cel Mare, menţionînd că „ei au fost moldoveni, nu români”.

Observaţi schimbarea de macaz?

De unde, până mai ieri, Smirnov solicita Moscovei nu numai recunoaşterea republicii sale de doi bani, ci şi integrarea acesteia în Federaţia Rusă, acum tocmai el se autoproclamă Moldoveanul Numărul 1 al Transnistriei!
Fără pic de ruşine.

Smirnov nefiind decât varianta locală, de mucava, a liderilor absolutişti arabi, despre care însuşi Mihail Gorbaciov declara, pe 2 martie a.c., la împlinirea vârstei de 80 de ani, în cadrul unui interviu acordat postului TV „Rusia azi”: “Dacă ne uităm în Orientul Mijlociu, de exemplu, unde, în multe ţări, oamenii au ieşit în stradă, pentru a cere demisia liderilor lor, aceştia au fost la putere pentru 20 sau 30 de ani. Este incredibil! Mubarak a condus Egiptul timp de 29 de ani. Cât despre Gaddafi, mai toţi am uitat momentul când a început să conducă ţara sa. Oamenii au dreptate când susţin că trebuie să fie o limită a mandatelor! Ei au obosit să vadă aceiaşi lideri. În plus, după un deceniu de menţinere la putere apare nepotismul. Oamenii vor să vadă liderii preocupaţi de ceea ce într-adevăr contează. Iată de ce, la vremea mea, am decis ca termenul limită, pe post, pentru secretarul general al partidului, pentru şeful guvernului şi alţi demnitari să fie de maximum 10 ani. După care ei trebuie să se dea la o parte.”

Iar Gorbaciov nu este cetăţean român.

Doar oficialităţile germane au lansat invitaţia şi pentru administratorii de la Tiraspol să vină în Germania – stat organizat pe landuri, cu un anumit grad de autonomie decizională – pentru a lua notiţe despre modul în care, într-o democraţie solidă, se rezolvă diferendele.

Şi nu o fi departe ziua când Igor Smirnov o să îl sune pe Mihai Ghimpu, cu o surprinzătoare deferenţă, pentru a îl întreba un singur lucru:

– Domnule preşedinte (din respect pentru faptul că interlocutorul său a fost interimar la Preşedinţia Republicii Moldova), dumneavoastră aveţi experienţă cu românii ăştia, pardon, cu românii noştri. Mâine aterizează la Tiraspol, ptiu, doamne iartă-mă, preşedintele României. După ce trece în revistă garda de onoare, când rămânem între patru ochi, cu ce să-l servesc?…

– Ştiu şi eu, Igor Nikolaevici? Mai bine sunaţi-l pe ambasadorul american, de la Chişinău. Ca să nu greşiţi, din nou…

UN PAPAGAL: FRANCESCO ZANNINI

Opinia publică de la marginea Noului Imperiu Roman, cu capitala, teoretică, la Bruxelles şi cea reală, la Washington D.C, nu este altceva decât o… turmă de mânuitori ai telecomandei, de la un post lacrimogen, la altul eterogen, până la miezul nopţii, apoi de la unul cu scene evident copulative, la altul de reluare al unor emisiuni în care invitaţii se miră, moderatoarea ţipă impotenţa partenerului de viaţă, iar un coleguţ, plantat de intelligence, o temperează tandru.

Asta este expresia contemporană a celebrei sintagme „proşti, dar mulţi!”. În traducere, fără menajamente: “telespectatori manipulabili, dar contribuabili!”

Rândurile de mai sus sunt perfect justificate de aberaţiile unuia dintre italienii dedaţi la bucuriile carnale oferite de frişca unor est-europene, precum româncele arzoaice, mândre şi orgolioase, nevoie mare, acasă, şi degrabă lăsătoare de nuri în deplasare…

„Băieţandrul” uitat printre vrafuri de euro se numeşte Francesco Zannini. Nu are mustaţă. Pare dominat de nevastă. Şi probabil fuge la mama lui, ca orice bărbăţel latin, de fiecare dată când este bătut, cu sucitorul, de o soţie neostoită, când trebuie…

Ca orice italian, dornic de glorii pasagere, aparentul expert în islam, mister Francesco, a simţit nevoia să folosească valurile sociale, deloc întâmplătoare, din lumea arabă, pentru a veni, cu propriile iluzii, în faţa unor gazetari/guguştiuci – plătiţi de redacţii total afone la realităţile Orientului Mijlociu.

Ce zice domnul Francesco Zannini? Că protestele recente, dintr-o serie de state arabe, au numai aspecte pozitive. Chiar dacă nu au lideri notabili!

Acelaşi Francesco – nume de perdant etern în faţa semenelor sale -, emite teza că procesul de democraţie, în lumea arabă, va fi unul îndelungat şi va dura ani de zile.

O frază care mă duce cu gândul la Congresul al XIV-lea al partidului lui Nicolae Ceauşescu, când totul era roz bombon, deşi au urmat zile sângerose, cu ton şi semiton…

După 1989, până acum, nu am întâlnit un mincinos mai mare, decât acest Francesco Zannini, oficial un expert în islam, la Institutul Pontifical pentru Studii Arabe şi Islamice, din Roma.

Un papagal, de modă nouă, care are tupeul să susţină:”Revoltele şi mişcările care au dus la căderea guvernelor din Tunisia şi Egipt sunt fapte pozitive şi interesante.

Acestea au fost generate de jos şi manifestanţii nu au demonstrat sub steagul Islamului sau motivaţi de sentimente anti-occidentale.”

Şi ca distinsa sa expertiză să fie pusă la înălţimea valorii reale, Francesco consideră că modificările importante care afectează naţiunile arabe sunt încă…greu de interpretat!

Cu o apetenţă maladivă pentru pronosticurile vagi, Zannini consideră că rezultatele şi speranţele generate de răscoalele, de până acum, din unele state arabe, rămân…nesigure. El nu ezită să afirme că „mişcările declanşate nu au încă lideri şi procesul spre democraţie este încă lung.”

Pentru ca năuceala dorită să fie cât mai mare, italianul, ce se şi vede în vârful unei piramide, explică, ca orice pedagog occidental: ”În Egipt sunt multe partide, dar acestea au rămas, pentru totdeauna, în afara vieţii politice. Sunt greu de dinamizat şi de determinat să se organizeze singure. În Tunisia, după plecarea, pe calea aerului, a preşedintelui Ben Ali, există un vacuum de putere. În alte ţări, cum ar fi Bahrain şi Yemen, există pericolul ca autorităţile să fie eliminate, fără ca nimeni să ştie cine le va lua locul. Chiar dacă alegerile au avut loc, vor trece ani de zile până când aceste ţări ar putea ajunge la o stabilitate reală. ”

Sigur că, stimulaţi de revoltele, deloc întâmplătoare, din Tunisia şi Egipt, bărbaţi în putere, din Yemen, Bahrain

şi Libia au ieşit în stradă pentru a cere reforme democratice şi pentru a pune capăt regimurilor existente.
Cameramanii occidentali au transmis imagini live/în direct cu miile de oameni ce au demonstrat la Sanaa, capitala Yemenului, strigând lozinci împotriva preşedintelui Saleh, văzut ca un dictator al poporului său.

Iar în Bahrain, mii de oameni au luat parte la funeraliile celor patru manifestanţi ucişi de către forţele de securitate, în timpul ciocnirii cu demonstranţii ieşiţi pe străzile capitalei Manama, în număr foarte mare.
În Libia, patria celui mai longeviv dictator arab, activiştii pentru drepturile omului au declarat că cel puţin 24 de conaţionali au fost ucişi pe timpul protestelor din ultimele zile, dintr-o serie de oraşe.

Concomitent, demonstranţii din Egipt continuă presiunile publice asupra regimului militar, pentru a implementa reformele democratice promise după demisia lui Hosni Mubarak.

Culmea demagogiei zonale a constituit-o discursul celui considerat liderul spiritual al organizaţiei deloc paşnice „Fraţii musulmani”, inconfundabilul Yusuf al-Qaradawi.

Acest Păcălici local, îmbătat de propriile iluzii, a bătut câmpii cu graţie, afirmând că revoltele începute pe 25 ianuarie a.c. sunt, nici mai mult, nici mai puţin, decât expresia unei “revoluţii a tuturor egiptenilor, musulmani şi creştini”.

Şi ca iluzia naţională să aibă sigiliul suprem, el a cerut armatei să numească un nou guvern, în locul executivului actual, pe care l-a descris ca fiind corupt şi criminal.

Toate aceste comentarii vor fi stârnit hohote de râs, greu de stăvilit, la sediul elegant al C.I.A..
Transmise live/în direct la serviciul de spionaj israelian – Mosad. Pentru conformitate. Strict profesională.

MATERIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

ARMY TO THE POWER

*Armata la putere

– ARTICOL SCRIS PE 9.02.2011
ŞI PUBLICAT ÎN EDIŢIA PRINT
A SĂPTĂMÂNANLUI ZIUAVECHE.RO
PE 11 FEBRUARIE.

Un general octogenar îmi spunea zilele trecute:”Spre deosebire de Ceauşescu, Mubarak nu a înfruntat mulţimea, nu şi-a ostilizat armata şi îşi pregăteşte liniştit retragerea la pensie”.

Succesorul agreat de Israel

O depeşă diplomatică, ce trebuia să fie declasificată pe 29 august 2018, a fost dezvăluită acum presei, pentru ca lumea să înţeleagă că nimic nu este întâmplător, din ceea ce se petrece în Egipt.
Esenţa acestui document, emis la 29.08.2008, se focalizează pe concluziile unei vizite a ministrului israelian al apărării, Ehud Barack, care a avut atunci oportunitatea să poarte dialoguri succesive cu preşedintele Mubarak, cu şeful cupolei informative egiptene, generalul Suleiman şi cu ministrul apărării, mareşalul Tantawi.
Delegaţia israeliană a fost „şocată” de efectele vârstei înaintate asupra şefului statului egiptean. Cele mai substanţiale dialoguri s-au purtat cu Omar Suleiman.
De altfel, între Ministerul Apărării al Israelului şi Serviciul General de Informaţii al Egiptului funcţiona, încă din acea vreme, o legătură telefonică directă, pentru situaţii de urgenţă sau de criză în relaţiile bilaterale.
Au contat, în suita convorbirilor avute de Ehud Barack cu oficialii egipteni, desele consultări cu locţiitorul generalului Suleiman, Mohammed Ibrahim.
Şi acest detaliu a generat convingerea israelienilor că „Suleiman pare să fie persoana care va deveni preşedintele interimar, dacă Mubarak moare sau devine incapabil” de a mai conduce ţara.
Conform emitentului depeşei citate, ambasada americană în capitala israeliană:”nu este nicio îndoială că perspectiva cea mai confortabilă pentru Israel este aceea ca succesorul lui Mubarak să fie Omar Suleiman”.
Interesul strategic comun, pentru guvernele israelian şi egiptean fiind acela de a stopa expansiunea influenţei iraniene în regiune, ambele executive având o viziune comună în privinţa ameninţării reprezentate de programul nuclear iranian.

Ce cred americanii?

Un sondaj realizat peste Ocean, între 2 şi 7 februarie a.c., de către “The Pew Research Center for the People& the Press” şi dat publicităţii pe 8.02.’10 indică faptul că nu există un consens printre cetăţenii Ţării Libertăţii, asupra modului în care protestele îndelungate din Egipt vor afecta Statele Unite.
58% dintre americanii care au participat la acest sondaj au afirmat că protestele manifestanţilor egipteni nu vor avea un efect prea mare, în timp ce 36% cred exact contrariul, iar 22% nu au dat niciun răspuns.
Din minoritatea care crede că protestele vor avea un efect asupra SUA, aproape de două ori mai mulţi americani susţin că impactul demonstraţiilor de la Cairo va avea un impact mai degrabă negativ, decât pozitiv: 28% versus 15%.
Această lipsă de consens naţional se reflectă şi în ceea ce priveşte aprecierea modului în care Casa Albă a gestionat criza egipteană. O majoritate, de 57%, declară că administraţia Obama a reacţionat corect la evoluţia situaţiei din Egipt, în timp ce un număr mai mic de americani afirmă că administraţia a arătat prea mult sprijin, respectiv 12%, sau sprijin prea puţin, tot 12%, pentru protestatari.
Acest sondaj naţional, a fost efectuat de „Pew Research Center” în rândul a 1385 de adulţi. 48% dintre ei spun că au auzit multe despre protestele antiguvernamentale din Egipt, dar 52% au recunoscut că, despre acest subiect, au informaţii minime sau deloc.

Deziluzie la Teheran

Presa iraniană semnalează întâlnirile generalului Suleiman cu reprezentanţii grupurilor de opoziţie din Egipt, inclusiv cu cei ai “Fraţilor Musulmani”. Context în care vicepreşedintele egiptean a făcut noi concesii, precum libertatea presei şi eliberarea celor reţinuţi pe parcursul ultimelor proteste violente.
Cu toate acestea, Omar Suleiman este considerat la Teheran un personaj negativ. Care a avut un rol cheie într-un program controversat, de predări al CIA, în care o serie de terorişti, pentru americani/luptători în Războiul Sfânt, pentru iranieni, au fost arestaţi în ţări diferite, fără respectarea procedurilor legale şi supuşi la interogatorii dure.
În capitala iraniană se ştie opinia diplomaţilor americani, care îl descriu pe vicepreşedintele egiptean drept un pragmatic, cu viziune şi influenţă.
Cu evidentă deziluzie, televiziunea de stat iraniană a menţionat că pentru militarii Egiptului este importantă existenţa regimului actual, sub conducerea lui Suleiman, singura garanţie vizibilă că SUA va continua să ofere aproximativ 1,3 miliarde de dolari, ca ajutor militar, în fiecare an. O sumă condiţionată de menţinerea păcii cu Israelul, la care a contribuit substanţial şi generalul Omar Suleiman.
Conducerea iraniană crede că afirmarea poziţiei americane, de a sprijini un guvern de tranziţie supervizat de vicepreşedintele actual, poate duce la situaţia în care generalii egipteni vor prelungi perioada trecerii de la autoritarism la democraţie şi chiar amâna, sine die, alegerile dorite de opoziţie.
„În timp ce negocierile continuă între reprezentanţii regimului actual şi adversarii săi – observă oficiosul guvernamental „Cotidianul Iranului” -, armata îşi consolidează puterea în linişte. Oricare ar fi rezultatul discuţiilor, Mubarak va rămâne la putere până când liderii militari vor fi siguri că anumite interese politice şi economice sunt securizate.”

Acelaşi principiu

Sintagma “Principiul dominoului” este acum utilizată atât în comentariile de peste Ocean – ale analiştilor care sunt conştienţi că administraţia Obama este departe de a fi avut doar un rol de spectator al mutaţiilor din lumea arabă, fiind, de facto, generatorul acestora -, cât şi în acelea ale visătorilor din Lumea Arabă, ce au iluzia că asistă la o revoluţie extinsă, dintr-un stat autoritar într-altul similar.
O concluzie comună, a celor două categorii de observatori ai mutaţiilor survenite în Tunisia, Yemen şi Egipt? Toţi şefii de stat, din Maroc până în Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, aflaţi de ani îndelungaţi la conducerea ţărilor proprii ştiu acum că sunt vizaţi de valul democraţiei – varianta occidentală/revoltei populare – versiunea islamistă.
Occidentalii şi islamiştii sunt la fel de …sătui, de „faraonii”, mai mari sau mici, aflaţi acum pe tronurile regale sau jilţurile prezidenţiale.

Şi unii şi alţii omit să afirme ce îi interesează cel mai mult. Petrolul din subsolul arab. Fără de care nu se mişcă un tanc, un portavion sau avion de vânătoare.
Cu, sau fără semilună, pe drapelul naţional.

GENERALS GIVE THE EXACT TIME IN CAIRO

* GENERALII DAU ORA EXACTĂ LA CAIRO

Ceea ce se întâmplă în Egipt, interesează, în mod deosebit, pe liderii arabi vizaţi, în continuare, de o campanie specifică modului de a acţiona al „vulturilor americani” – fără menajamente, recurgând la vizibilitate minimă şi eficienţă maximă. Una dublată de o operaţiune tipică de intelligence, ce îşi merită apelativul public – „Principiul dominoului”. Care este orchestrată cu un rafinament superior demersurilor lui Mihail Gorbaciov, de schimbare succesivă a liderilor fostelor state socialiste, membre ale Tratatului de la Varşovia.

Acum, Departamentul de Stat, condus de noua Doamnă de Fier, Hillary Diane Rodham Clinton, s-a transformat într-un dispecerat telefonic, de unde sunt sunaţi şi consiliaţi, ziua şi noaptea, în termeni fără echivoc, şefii de stat ce au devenit ţinta unor manifestări populare de protest, într-o succesiune rapidă, care nu este deloc întâmplătoare.

Fuga preşedintelui Zine al-Abidine Ben Ali, din Tunisia, mândria perimată a preşedintelui egiptean Hosni Mubarak, concesiile neaşteptate ale preşedintelui yemenit Ali Abdullah Saleh, abilitatea regelui Iordaniei, Abdullah II bin al-Hussein – cu o evoluţie, pe linie de comandă, în armata britanică -, timiditatea regelui Mohammed al VI-lea al Marocului, aflat, ca şi omologul iordanian, de 12 ani pe tronul înaintaşilor săi, sunt doar câteva reacţii personale, la planul amplu de schimbare nu numai a unor lideri, ce se simţeau bine în postura de conducători pe viaţă, ci şi a modului de evoluţie a statelor respective, conduse, până acum, cu un autoritarism tacit acceptat în comunitatea euroatlantică.

Două state au fost „prinse pe picior greşit”, de tăvălugul schimbărilor petrecute până acum în lumea arabă. Israelul, care este vizibil nedumerit de ce se va întâmpla cu propria sa poziţionare, în relaţiile cu ţările care îşi democratizează viaţa politică. Şi Iranul, captiv iluziilor conducerii religioase, care speră, de o manieră naivă, că viitorii lideri, din statele aflate sub presiunea demonstraţiilor de stradă se vor întoarce cu faţa la Teheran, inspirându-se din ceea ce a fost Revoluţia Islamică în această ţară. Azi, un produs propagandistic desuet.

Refuzul lui Hosni Mubarak, de a demisiona sub presiunea străzii şi a pleca imediat în străinătate, precum omologul tunisian, a fost extrem de util afirmării rolului armatei egiptene. O instituţie condusă inteligent, de către generalii cu conexiuni puternice la Pentagon.

Cel mai bine poziţionat dintre ei, generalul Omar Suleiman, chiar dacă este doar vicepreşedinte şi, în continuare, şeful cupolei informative a Egiptului, este acum recunoscut chiar de laureatul Premiului Nobel pentru Pace, opozantul Mohamed ElBaradei, drept omul cheie în perioada de tranziţie, cu sau fără Mubarak, ce va urma până la alegerile prezidenţiale.

Egiptenii ştiu că, dincolo de orgoliile diferiţilor aspiranţi la putere, dialogul nemediatizat dintre aceştia a început. Aşa se explică de ce pe 4 februarie, zi declarată iniţial ca aceea a manifestaţiei având drept ţel plecarea forţată a lui Mubarak, nu au mai participat decât 100.000 de manifestanţi, cu 150.000 mai puţin, decât în momentul de vârf al nemulţumirii populare.

Pentru a demonta replica dată de Hosni Mubarak, preşedintelui Barack Obama, la telefon, prin care îl avertiza că, după plecarea sa, vor veni islamiştii la putere, precum s-a întâmplat în Iran, după ce şahinşahul a părăsit Teheranul, administraţia americană a dat asigurări vicepreşedintelui actual, generalul Omar Suleiman, că este de acord ca guvernul supervizat de el, cu sprijinul decisiv al armatei, să preia puterea de la Mubarak, până la organizarea alegerilor prezidenţiale.

Reacţia lui Mohamed ElBaradei, o voce tot mai puternică, de la revenirea sa la Cairo şi alăturarea lui de partea manifestanţilor, a fost una care nu se opune acestei variante, ci perioadei cât ar trebui să dureze tranziţia.

El consideră că nu sunt suficiente cinci luni pentru modificarea Constituţiei şi organizarea de alegeri în luna septembrie. ElBaradei apreciază că graba asta indică neseriozitatea regimului în privinţa asumării schimbărilor necesare.

În opinia sa, tranziţia trebuie să dureze un an de zile, timp suficient pentru ca partidul lui Mubarak să piardă rolul conducător, înainte ca alegeri cu adevărat democratice să fie organizate. Altfel vor fi din nou fraude electorale, reguli favorabile celor ce deţin acum puterea, starea de urgenţă va fi reinstituită şi presa va fi controlată de o manieră strictă.

Generalul Omar Suleiman, vicepreşedintele ţării i-a asigurat pe conaţionalii săi că nu va fi luată nicio măsură represivă împotriva manifestaţiei continue din piaţa Tahrir, acolo unde au murit, până acum, 109 egipteni, în confruntările dure, cu pietre, bâte, grenade incendiare improvizate şi schimburi de focuri, izolate, pe timpul nopţii.

Numai telespectatorii naivi şi jurnaliştii fără o predocumentare serioasă pot crede că Egiptul este sau va fi pradă haosului.

Armata a avut şi are controlul situaţiei. La ora actuală, militarii au instituit puncte de control ale actelor de identitate, împiedicând astfel ca poliţişti în civil sau simpatizanţi ai lui Mubarak să se infiltreze printre demonstranţii pentru libertate.

Pe 4 februarie, dimineaţa, ministrul apărării, mareşalul Hussein Tantawi a efectuat o vizită neaşteptată la trupele staţionate de jur împrejurul pieţei Tahir. El nu a ezitat să stea de vorbă cu manifestanţii şi să le spună că majoritatea solicitărilor lor vor fi îndeplinite, motiv pentru care ar trebui să plece acasă.

Tantawi – în fotografie alături de omologul american, Robert Gates – este primul membru al guvernului care a avut curajul să stea de vorbă cu conaţionalii nemulţumiţi de refuzul iniţial al preşedintelui Hosni Mubarak, de a părăsi puterea.

Generalul Omar Suleiman şi-a declarat public opţiunea atât pentru schimbarea articolelor constituţionale, care vor duce la eliminarea restricţiilor actuale, pentru cei ce vor să candideze, ca independenţi, la alegerile prezidenţiale, cât şi pentru instituirea unor limite clare ale mandatelor prezidenţiale.

Atent la declaraţiile vicepreşedintelui ţării, ElBaradei a cerut şi abrogarea legii pentru situaţii de urgenţă, care oferă forţelor de securitate puteri nelimitate. El a solicitat şi mai multă libertate pentru partidele politice, care să nu mai depindă de voinţa formaţiunii politice guvernamentale. Cea care până acum decidea ce partid să mai existe, sau nu.

Şi ca tacâmul să fie complet, ElBaradei, care ştie ce se vrea peste Ocean, a dat câteva mesaje clare.

Îl respectă pe generalul Suleiman, ca un interlocutor oficial, cu care se pot negocia reperele perioadei de tranziţie. Dar este nevoie de un alt guvern, condus de un consiliu prezidenţial, compus din două-trei personalităţi cu vizibilitate naţională.

Unul dintre membri fiind, obligatoriu, un militar.

Acest triumvirat ar conduce Egiptul, cel puţin un an de zile, până când o nouă constituţie va fi convenită şi redactată.

Generalii nu au comentat propunerea. Dar nici nu au respins-o. Pentru simplul motiv că li se recunoaşte locul şi rostul în menţinerea stabilităţii naţionale.