Gheorghe Buzatu – apărătorul istoriei nemăsluite a României

Când a primit, în semn de supremă cinstire, a întregii sale cariere de istoric naţional, sabia înmânată celor distinşi cu titlul simbolic de Cavaler de Clio, a scos-o printr-un singur gest, viguros, aidoma felului în care a mânuit condeiul, cu care a descătuşat lucrurile tăinuite despre idealurile şi finalul vieţii mareşalului Ion Antonescu.

De Român Demn.

Citiţi interviul integral dând click aici.

Unde eraţi, Sire?

Defilarea tancurilor armatei de ocupaţie sovietică, în Chișinău, pe 4 iulie 1940:

Unde eraţi, Sire, când militarii români întorşi de pe frontul rusesc au fost deblocaţi şi aruncaţi pe străzi, iar invalizii lăsaţi pradă mizeriei şi fără pensie?

Şi unde eraţi când ofiţerii superiori ce au condus armatele în Rusia, au fost arestaţi, judecaţi prin procese înscenate şi împuşcaţi „pentru trădare”, iar soţiile şi copiii lor nu au avut dreptul la pensie, ba chiar au fost urmăriţi în mod sistematic, distruşi prin bătaie şi teroare de către agenţii comunişti, aşa cum s-a întâmplat cu copiii lui Ion Moţa, Gabriela şi Mihai?

Read more

13 noiembrie 1989

Gheorghe Buzatu
________________________________

În momentul în care, la mijlocul lui noiembrie 1989, Ceauşescu, după ce potrivit documentelor de care dispunem după 1965 şi mai ales în 1977 sau 1979, a abordat consecvent şi hotărât, în negocierile sale secrete cu liderii Kremlinului problemele consecinţelor Pactului Hitler-Stalin, ale Basarabiei şi Bucovinei de Nord, s-a pronunţat public de la tribuna Congresului al XIV-lea al PCR pe temele protocolului secret din 23 august 1939, ecoul internaţional şi urmările au fost cu totul şi cu totul deosebite.

Unii specialişti consideră – este adevărat – că deja ar fi fost „prea târziu”, dar Ion Cristoiu, care a denumit intervenţia lui Ceauşescu drept denunţare, a susţinut că liderul comunist încă nu-şi pierduse încrederea cum că „se mai putea salva prin naţionalism”.

Ceea ce n-a fost cazul, dar, indiferent de condiţiile existente, Ceauşescu a avut cel puţin şansa de a adânci diferendul teritorial sovieto-român, iar, repudiind integral Pactul Hitler-Stalin, a demonstrat că trebuiau iniţiate grabnic negocieri Bucureşti / Moscova pentru modificarea „realităţilor” teritoriale impuse prin forţă în 1939 şi rămase ca atare nu numai până la 1989, ci şi astăzi!

Deducem că, în noiembrie 1989, abordarea şi discutarea problemelor relativ la Pactul Hitler-Stalin nu au fost pe placul Kremlinului, al lui M. S. Gorbaciov, în prima ordine. Tocmai de aceea, reacţia Moscovei avea să fie – şi a fost – rapidă, radicală şi teribilă în 1989! Mai ales în climatul specific în toată Europa de Est şi fiind vorba de Ceauşescu, adversar declarat şi recunoscut al glasnostului gorbaciovist, primul dintre liderii comunişti din zonă care „trebuia” să dispară de pe scena politică.

În felul acesta, se impune atenţiei şi cel de-al doilea argument pentru care ziua de 13 noiembrie 1989 avea să intre în istorie. Şi anume, dat fiind că, în mod sigur, atunci N. Ceauşescu, după ce şi-a dezvăluit o dată în plus şi în preajma celui de-al 12-lea ceas atitudinea faţă de URSS, va fi condamnat la moarte, iar sentinţa avea să fie executată, după cum a rezultat din desfăşurările din România, la 25 decembrie 1989!

MATERIALUL INTEGRAL POATE FI CITIT APĂSÂND AICI.

Apartenenţa Basarabiei la Rusia – „nu se poate niciodată”!

Gheorghe Buzatu
__________________________________

În mod obişnuit, istoricii trecutului recent ezită în a stabili care a fost ultima dată de rezonanţă a regimului Ceauşescu. În ce ne priveşte, dintre atâtea sugestii, propunem să ne oprim asupra unei singure zile de anvergură istorică – 13 noiembrie 1989. Aceasta impunându-se categoric selecţiei noastre după cel puţin două criterii cardinale.

În primul rând, la 13 noiembrie 1989 N. Ceauşescu a condus, pentru numai 70 de minute, o şedinţă plenară a C.P.Ex. al C.C. al P.C.R., iar, cu acel prilej, trebuind să supună dezbaterii Raportul de vreo 140 de pagini ce urma să fie prezentat plenului proiectatului Congres al XIV-lea al P.C.R. (Bucureşti, 20-24 noiembrie 1989), liderul – din proprie voinţă, precum de regulă în ultima vreme! – a preferat să insiste exclusiv asupra problemelor grave aferente „dosarului România – U.R.S.S.” şi care, a remarcat în mai multe rânduri vorbitorul, trebuiau soluţionate neîntârziat, aşa precum:

– Problema Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Insulei Şerpilor;

– Combaterea tentativelor de-a se impune un nonsens – recunoaşterea a două popoare – „poporul moldovenesc” şi poporul român (?!).

Stenograma dezbaterilor reţine, în mai multe rânduri, intervenţiile prompte şi la obiect ale Elenei Ceauşescu, care şi-a susţinut cu fermitate soţul: – fie în problema Tezaurului, pretinzând ca ruşii „să ne dea de la ei”; – fie în problema „apartenenţei Basarabiei” la Rusia, ceea ce „nu se poate niciodată”.

MATERIALUL INTEGRAL POATE FI CITIT APĂSÂND AICI.