Pentru cunoscătorii limbii engleze, imaginile de mai jos indică modul în care se poartă o discuţie la Harvard, de data asta privind crearea unei... Knowosphere/Sferă de cunoaştere – ca o cale de progres durabil pe planeta noastră.
Steven Pifer – un ofiţer în rezervă, din structura de intelligence a diplomaţiei americane -, care conduce acum iniţiativa de control al armamentelor, de la Institutul Brookings, peste Ocean, a publicat un punct de vedere cu un titlu relativ surprinzător: Rusia poate fi un aliat al NATO.
El susţine că deşi discută, de luni bune, posibila cooperare în domeniul scutului antirachetă, oficialii NATO şi cei ruşi sunt departe de un posibil acord.
Moscova invocă ameninţarea pe care o reprezintă scutul american antirachetă pentru pentru forţele strategice ruse.
Iar americanii recunosc că deşi fosta administraţie prezidenţială a lui George W. Bush a crezut că se poate face o departajare între strategia ofensivă şi rachetele defensive, interdependenţele există şi azi.
Dacă SUA şi Federaţia Rusă au produs interceptoare capabile să anihileze rachetele balistice intercontinentale, ale celeilalte părţi şi submarine dotate cu rachete de acelaşi tip, apare situaţia în care, la nivelul scutului antirachetă, se poate crea avantajul strategic decisiv.
Într-o încercare vizibil diplomatică, de a tenua temerile Rusiei – opinia sa fiind publicată la Moscova – Steven Pifer susţine că este dificil de a vedea, totuşi, cum racheta interceptoare Standard SM-3, elementul de bază al scutului american antirachetă, în Europa, ar putea genera o asemenea ameninţare.
Actualul interceptor SM-3 Bloc IA are o rază de acţiune de mai puţin de 1000 de kilometri şi este prea încet pentru a anihila, în aer, rachetele balistice intercontinentale ruse.
De altfel, şeful Agenţiei de Apărare Antirachetă a invitat experţi ruşi să asiste la şedinţele de tragere efectuate cu SM-3, folosind senzorii proprii, pentru a confirma acest lucru.
Nu mai puţin adevărat este şi faptul că Pentagonul are în vedere modernizarea capacităţilor SM-3, astfel încât, în anul 2020, varianta SM-3 Bloc IIB să fie în măsură să intercepteze rachete intercontinentale, cele rudimentare aflate în producţie, la Teheran, dar nu sofisticatele rachete ruse…
Afirmaţie simpatică, care nu va produce decât surâsuri ironice la Comandamentul Forţelor Stategice din Rusia.
Moscova menţine solicitarea de a primi o garanţie legală, că interceptoarele americane nu vor fi îndreptate contra rachetelor strategice ruse.
O cerere ce a produs un refuz iniţial al Casei Albe, la sugestia, documentată, a Pentagonului, care nu poate accepta să îşi lege singur o mână – defensivă – în faţa unui potenţial rival.
Acum, Barack Obama ar putea oferi o declaraţie politică scrisă, în sensul afirmării publice că nu se va produce o utilizare a sisitemului antirachetă american contra rachetelor balistice ruse.
Dar o garanţie legală, care ar pune o limitare a modului de folosire a rachetelor defensive ar avea…şanse zero de ratificare, în Senatul Statelor Unite.
La nivelul tehnic s-au identificat totuşi trei puncte de convergenţă în dorita cooperare – în domeniul apărării antirachetă – dintre NATO şi Rusia:
1. transparenţă în privinţa derulării programelor defensive antirachetă;
2. exerciţii comune de antrenament, în utilizarea interceptoarelor defensive, ale Rusiei cu Alianţa Nord-Atlantică;
3. înfiinţarea a două centre de coordonare comună a apărării antirachetă, unul preluând şi confruntând informaţiile primite de la radarele NATO şi cele ruseşti, precum şi de la alţi senzori, furnizând datele complete ambelor părţi, al doilea fiind specializat pe planificarea operaţiunilor, perfectând modalităţile în care pot fi integrate o decizie a Alianţei Nord-Atlantice de a deschide focul cu un interceptor propriu şi o decizie a Moscovei de a trage cu un interceptor rus.
Cooperarea Rusia-NATO ar mai oferi, în viziunea americană:
I. o mai bună protecţie, de la Atlantic, la Urali, împotriva unui atac cu rachete balistice,
II. ar apropia Rusia de NATO în apărarea Europei, devenind astfel aliaţi de facto,
III. ar distruge stereotipurile Războiului Rece, a căror persistenţă mai este vizibilă în ambele tabere, primul fiind suspiciunea reciprocă.
Ţeluri nobile. Greu de atins.
O cooperare cu asemenea finalităţi impune nu doar transparenţă, ci şi interacţiune zilnică între militarii aliaţi şi cei ruşi, ceea ce ar întări încrederea Moscovei, în privinţa intenţiilor Washingtonului, prin cunoaşterea, direct de la sursă, a capacităţilor reale ale interceptoarelor antirachetă americane.
Includerea treptată a Rusiei în sistemul previzional şi decizional al apărării Europei, conform unei înţelegeri cu NATO, ar preveni situaţia de criză în care o viitoare administraţie americană ar putea lua decizii extreme, în utilizarea interceptoarelor SUA. Un lucru dificil fără informarea Moscovei şi consultarea statelor aliate.
Un asemenea tip de discurs, evident neoficial, este adresat mai degrabă opiniei publice ruse, clasei politice din Federaţia Rusă, mâna dorit amicală, întinsă de peste Ocean, căutând a crea cadrul necesar ridicării relaţiilor dintre SUA şi Rusia, dintre aceasta şi NATO, la un nivel de cooperare nu doar posibil, pozitiv şi necesar, ci şi generator al diminuării comune a riscului recurgerii la prima lovitură ofensivă nucleară.
Exact acum cinci ani, mă aflam în misiune,
ca jurnalist simplu, al Armatei României,
în spaţiul românesc dorit a fi transformat în Quebec-ul intracarpatin,
de cei ce mai încearcă, fără nicio şansă, detrunchierea statului român.
Atunci am fost mândru de Preşedintele ţării mele.
Şi m-am bucurat,
când şeful Statului Major General al Armatei Naţionale
mi-a încredinţat misiunea, de onoare,
de a conduce,
două echipe, de jurnalişti militari,
cei mai buni cameramani,
cei mai buni fotoreporteri,
cei mai modeşti iubitori de ţară,
în oraşele
Odorheiu Secuiesc şi Târgu Mureş,
pregătite de ilegala formaţiune antinaţională,
să spele orgoliul unui imperiu defunct,
cum zicea liderul UDMR de atunci,
cu sângele celor ce îi considerau,
naivi,
egalii lor,
în Patria pe veci română.
Încă de la plecarea în misiune,
am simţit viermele trădării în rândurile
unor nevolnici
purtători de uniforme militare româneşti.
Un pezevenghi – al cărui vocabular cotidian,
era bazat pe trivialităţi
rostite ca orice mascul
supus acasă muierii slabe de voce,
dar dominatoare în cele tainice -,
a şi raportat unei directorese,
ce habar nu avea de limba română,
dar fusese instalată la cârma imaginii publice
a Oştirii Române (!),
de U.D.M.R.,
că un ofiţeraş ca mine,
a avut îndrăzneala să execute
ordinul liderului Statului Major General,
şi să o ignore pe purtătoarea de buric gol,
fustă şi minte scurtă,
care confunda presa militară cu B.B.C.,
varianta agramată din Alba Iulia.
A urmat telefonul
altui saltimbac.
Unul care nu ar fi pupat o funcţie în Bucureşti,
dacă nu îl trăgea de păr
acelaşi şef al S.M.G..
Acest eunuc,
devenit servitor,
nevorbitoarei de limbă curată română
mi-a ordonat să revin,
cu cele două echipaje
– ne aflam deja la Ploieşti –
în Capitală.
Subordonaţii mă urmăreau cu atenţie.
Pe faţa mea se citea furia.
În Patria Mea, România,
eu, ofiţer al Armatei Naţionale,
să primesc ordin,
de la un trădător,
ca să execut dispoziţia udemeristă,
de a nu fi prezent,
în oraşele ţării mele,
nu ale Ungariei,
ca jurnalist având drept arme
doar ochii şi dragostea de ţară!
I-am spus să îl sune pe cel ce mi-a dat ordin.
A revenit, la telefon, albit la voce,
după câteva minute: – Executaţi misiunea ordonată iniţial.
Noi – adică el şi udemerista – nu ştim nimic…
Dacă se întâmplă ceva sunteţi singurul răspunzător!
Atunci mi-a fost dor de mareşalul Ion Antonescu!…
Am continuat misiunea până la Miercurea Ciuc.
În satele şi oraşele transilvane era linişte.
Oameni normali, într-o ţară bântuită de grija zilei de mâine.
Pâine. Serviciu. Grijă pentru copii.
A doua zi, cele două echipaje s-au despărţit.
Unul era condus de mine.
Celălalt, de cel mai natural teleast al televiziunii publice,
rugat de Victor Stănculescu să aducă o boare de prospeţime
la emisiunile militare de televiziune.
Un român curat, un ardelean cunoscător al limbii maghiare,
un semen echilibrat şi
un ofiţer cu bun simţ – colonelul Benone Neagoe.
Când am sosit la locul adunării, în Tg. Mureş
am fost martor la un freamăt, pe stradă:
– Vine Traian Băsescu! Vine…
Nu era băşcălie. Nu era ironie.
Brusc, concetăţenii de altă etnie deveniseră îngânduraţi.
Simpla posibilă prezenţă a preşedintelui României,
schimba proiecţia unui eveniment în curs de desfăşurare.
Ca şi în decembrie 1989, în 15 martie 2006,
o mulţime de cameramani străini, nu puţini din Budapesta,
sosiseră ca hienele ahtiate de sânge,
adulmecând promise confruntări între
îngăduitorii români şi întâmplătorii lor concetăţeni.
Am parcurs pe jos piaţeta în care se adunau cei chemaţi la miting.
Şi pentru a fi corect cu adevărul istoric
trebuie să arăt că veneau
îmbrăcaţi ca pentru slujba de la biserică.
Cu familia. Cu coroane de flori, purtând un tricolor deloc românesc.
Depuneau jerbele şi se postau în mulţime. Disciplinaţi.
Fără murmur. În linişte. Demni.
Am aruncat o privire spre acoperişuri.
O puzderie de bărbaţi îmbrăcaţi în haine civile, tunşi scurt,
aveau pregătite aparate de fotografiat şi camere digitale de filmat.
M-am întrebat atunci, în sinea mea,
de ce mai era nevoie de prezenţa noastră,
dacă totul se desfăşura în ordine, firesc,
ca la mitingul unei formaţiuni politice
cu doleanţe proprii.
Au vorbit apoi, pe rând,
liderii minorităţii naţionale
ce era majoritară în ţinuturile
considerate a fi secuieşti.
Cel mai vehement a fost László Tőkés.
Atunci au apărut doi adolescenţi,
cu părul blond, îmbrăcaţi ca pentru alpinism.
Aveau rucsacuri în spate. Şi trupuri atletice.
Aidoma celor din trupele pentru operaţiuni speciale…
Au strigat de câteva ori: – Au-to-no-mia! Au-to-no-mia! Au-to-no-mia!
Nimeni nu le-a răspuns.
Nimeni nu i-a oprit.
Nimeni nu i-a atenţionat.
Siguri pe ei, cei doi au străbătut mulţimea minoritarilor,
care parcă nici nu îi vedeau, nici nu îi auzeau…
Şi au dispărut pe o stradă lăturalnică.
Discursurile s-au încheiat.
Nimeni nu a scandat nimic. Erau doar fluturate
steagurile cu emblema Regatului Ungariei.
Mi-a plăcut disciplina maghiarilor.
Chiar şi când au apărut conaţionalii lor,
îmbrăcaţi în uniforme elegante de husari, pe cai robuşti,
cu pinteni lucitori la cizmele strălucitoare,
nimeni nu a făcut vreun gest necugetat.
Aveau însă cu toţii, în priviri, o mândrie aparte.
Apoi mulţimea s-a împrăştiat. În ordine.
În prea multă linişte. Ceva îmi scăpa…
Am revenit la Bucureşti. Eram conştient că imaginile
realizate de cameramani şi fotoreporteri
nu aveau nimic extraordinar.
M-am prezentat cu acestea la cel ce îmi încredinţase misiunea.
Doream să înţeleg…
Surâzător, liniştit, mulţumit că totul s-a terminat cu bine,
acesta mi-a explicat:
– Cu o zi înainte, pe 14 martie 2006, din ordinul preşedintelui Statelor Unite,
George W. Bush, Condoleezza Rice, ca secretar de stat,
a telefonat la Budapesta, direct la cabinetul premierului maghiar: “Dacă mâine, pe 15 martie vor fi provocări, confruntări etnice
soldate cu vărsări de sânge, preşedintele S.U.A. vă va considera
principalul vinovat. Luaţi-vă măsuri să nu ajungeţi în situaţia asta.”
Un asemenea apel telefonic nu ar fi fost niciodată ordonat şi efectuat
dacă nu ar fi căzut la datorie, în Afganistan, simplii militari români!
America nu-i uită pe cei ce nu îşi precupeţesc viaţa, pentru cauza sa.
Nici până azi nu a fost dislocat vreun contingent maghiar,
alături de trupele americane,
în vreun teatru de operaţiuni militare.
Este temeiul pentru care, acum, la 15 martie,
merită un singur gând
minoritarii din inima ţării noastre: să aibă o viaţă tihnită.
Ferită de învrăjbiri menite a rămâne în negura trecutului…
Interesul general | Ion Petrescu | 
March 2, 2012 07.30 | 
Comments (0) 
Subscribe
