NATO: Obiectiv viitor – reţea, la nivel mondial, a forţelor speciale

Într-un context internaţional tensionat de evoluţia dramatică a evenimentelor din Siria, de incertitudinea privind modul cum se vor finaliza convorbirile de la Moscova, din 18-19 iunie, dintre Iran şi SUA, China, Rusia, Marea Britanie, Franţa şi Germania, privind controversatul program nuclear iranian, structura de relaţii publice, a Cartierului General al NATO, a difuzat sinteza video a unui eveniment – despre care am mai scris, în acest areal electronic – numit sugestiv CONSTRUIREA PARTENERIATULUI GLOBAL AL FORŢELOR SPECIALE, o conferinţă care s-a derulat la Tampa, în Florida.

Mesajul principal? Cooperarea multinaţională exemplară, a forţelor pentru operaţiuni speciale, din cadrul NATO, constituie o pildă bună pentru coagularea unei reţele, la nivel mondial, a forţelor speciale.

În absenţa unei explicaţii oficiale, inexistenţa la această conferinţă a reprezentanţilor forţelor speciale române, al căror părinte recunoscut este generalul Ioan Sorin, ar putea fi pusă pe seama dezorientării şefului actual al Statului Major General al Armatei Românei, care asista mut la predarea-primirea fotoliului de ministru al apărării, la ministerul armatei.

Eroul (ne)cunoscut

În urmă cu cinci ani am avut şansa să trăiesc clipele de neuitat, ale Sf.Paşti, alături de contingentul militar român din Irak. Pentru a doua oară consecutiv.

Dacă prima oară am revenit în patrie cu imaginea, fascinantă, a lumânărilor aprinse de o mare de ostaşi – români, italieni, americani şi din alte ţări, lângă bisericuţa, din lemn, a batalionului trimis pe pământ islamic de România -, a doua oară m-am întors cu lacrimi în ochi. Veghind, alături de alţi camarazi, la capătâiul trupului neînsufleţit al unui militar excepţional, pe sicriul căruia era întins Tricolorul. Şi lângă care a stat şase ore, cât a durat zborul din Irak în România, vizibil îndurerat, generalul Ioan Sorin, întemeietorul Forţelor Speciale Române.

Mă gândeam atunci la mama celui căzut la datorie, Carmen Hâncu. Colega mea de curs, de la Universitatea Naţională de Apărare, cu gradul de locotenent-colonel. Soţie de colonel. O fire robustă psihic. Un om deschis la suflet. Cu un singur fiu: Bogdan Valerian Hâncu. Un bărbat ce a optat pentru profesia militară pornind de jos. Iniţial fiind unul dintre componenţii plutonului de poliţie militară, al Comandamentului 10 Operaţional Iaşi – azi desfiinţat.

În pofida opoziţiei celor ce îl iubeau a optat pentru o misiune, de şase luni, în periculosul teatru de război irakian.

Aici s-a impus rapid în ochii aliaţilor italieni, deoarece le vorbea bine limba. Din acest motiv şi pentru că era o fire veselă, a fost solicitat de comandantul brigăzii trimise de Italia, ca să însoţească unele patrule italiene, deoarece Bogdan ştia să câştige încrederea şi simpatia localnicilor.

Joi, 27 aprilie 2006, într-o zi cu soare, fără nori pe cerul irakian, şi fără furtună în deşert, Bogdan a fost solicitat să plece într-o misiune de cercetare, alături de patru colegi italieni, toţi fiind îmbarcaţi într-un blindat al acestora.

Erau veseli când s-au urcat în transportorul italian. Şi optimişti când au trecut pe lângă sediul poliţiştilor irakieni, în afara bazei militare aliate, cărora le-au făcut cu mâna.

Apoi transportorul a cotit-o la dreapta, a mai mers câteva minute şi s-a auzit o puternică explozie. Imediat au sosit blindate de intervenţie, italiene şi române.

Doctorul italian şi doctoriţa româncă, ambii militari, au fost impresionaţi când au sosit acolo şi au văzut blindatul contorsionat de încărcătura ce fusese amplasată sub pietrişul drumului şi acţionată de la distanţă. Estimările iniţiale au indicat faptul că au fost utilizate peste o sută de kilograme de exploziv.

Românul şi trei militari italieni muriseră instantaneu, datorită şocului exploziei, al patrulea fiind grav rănit. Doctoriţa îmi mărturisea, cu privirea pierdută în deşert, că decedaţii erau arşi, iar membrele şi capetele se mai ţineau de trupuri doar datorită pielii şi echipamentului militar…

Atunci a fost o mare emoţie în baza militară. Italienii au donat un sicriu pentru eroul român. La ceremonialul organizat la micuţa bisericuţă din lemn – temporar lăcaş ortodox pe tărâm musulman -, au venit, în valuri succesive, sute de militari aliaţi, din proprie voinţă, pentru a prezenta ultimul lor onor celui avansat, postmortem, pentru temeritatea sa, la gradul de sublocotenent – românul Bogdan Valerian Hâncu.

Un bărbat ce lăsase acasă pe aleasa inimii sale, ce urma să nască copilul dragostei lor.

Atunci au fost câteva momente inedite. Generate de bărbaţi cu caracter. Primul a fost iniţiativa generalului Ioan Sorin – un munte de om – de a strânge lângă sicriul eroului pe camarazii săi, de a se prinde cu toţii de umeri, ca într-o horă, şi de a pleca capetele spre nisipul încins, ca militari greu încercaţi de tragicul moment. Italienii şi americanii nu mai văzuseră aşa ceva. Era un semn de fraternitate peste moarte.

Al doilea moment aparte a fost când a sosit comandantul brigăzii irakiene, să prezinte condoleanţe. Înaltul general român i-a strâns mâna cu putere înstelatului irakian, mai mic la statură şi durduliu. Ochii înroşiţi ai românului ardeau privirile irakianului. Acesta a înţeles mesajul aliatului şi a plecat ochii.

Apoi l-a urmat în bisericuţa de lemn. Era pentru prima oară când un credincios musulman, în uniformă militară irakiană, intra în lăcaşul de rugăciuni al batalionului românesc.

Generalul irakian a fost atent la gesturile celui român. Şi le-a repetat întocmai: s-a descoperit, punându-şi bereta la epoletul stâng, s-a aplecat la colţul drept, al sicriului acoperit cu Tricolor, şi a stat cu fruntea pe capacul sicriului, secunde bune, cu chipul marcat de amărăciune.

În acele secunde, militarii noştri – ce aşteptau să le vină rândul, pentru rămas bun, după comandantul brigăzii irakiene – aveau ochi de gheaţă…

Apoi a urmat ceremonialul cuvenit. Lângă preotul militar ortodox român stătea preotul militar catolic italian, cu biblia în mână. Păreau că nu mai găseau cuvinte, atât de mare era emoţia ce îi marca pe amândoi.

Şi în faţa lor? O mare de militari – în uniforme multicolore, cu capetele plecate, în faţa celui căzut la datorie – o sintagmă de care nimeni nu râde în Occident.

Azi, sublocotenentul post-mortem Bogdan Valerian Hâncu odihneşte în ţintirimul din Iaşi, pe la care trec, cu sufletul gol, părinţii săi. Ce au inima secată, într-o societate cu reacţii cinice faţă de simbolurile naţionale. Bogdan nu a fost un mercenar. Ci un român temerar, în satul planetar, încercat de tenebrele unor lumi ce întârzie să apună…

IT IS ENOUGH…

*ESTE SUFICIENT…

Domnule George Cristian Maior, mă cunoaşteţi foarte bine.

Şi nu mă impresionează, deloc, postura dumneavoastră actuală, de “Capo di tutti capi”, în serviciul de informaţii al statului român.

Un S.R.I. compus din oameni profesionişti, punctuali, eficienţi, care merită respectul real, nu mimat, al conaţionalilor momentan îngenuncheaţi de un regim pe care îl detestaţi tacit.

Nu vă reproşez nimic.

Doar informez opinia publică, dezinteresat,
pentru că mi s-a umplut paharul,
că aţi avut şi momente de demnitate antologice.

Primul a fost acela când aţi afirmat, în şoaptă,
că un anumit ministru al apărării se vedea deja cu un al doilea mandat. Însă, demagogia nu i-a folosit la nimic.
A plecat, de la M.Ap.N., cu coada între picioare…

Al doilea l-a constituit momentul când m-aţi întrebat dacă este normal ca şeful Statului Major General să primească raportul comandantului unei gărzi de onoare, în locul superiorului său. Secretarul de stat.

Am spus NU.
Şi v-am admirat răbdarea, cu care aţi îndurat umilinţa.

Al treilea a fost clipa când aţi acceptat iniţiativa utecistă a altui secretar de stat, ca să poposiţi la hotelurile militare, patronate de eternul Zisu, logofătul armiei române, doar pentru a lua act că unii doreau şi alţii profitau să fie acolo.

Imaginile de arhivă arată clar nemulţumirea dumneavoastră, pentru modul pompieristic în care a fost concepută acţiunea, deoarece eraţi adeptul unui demers discret, nu hei-rup-ist, precum al celui care a avut naivitatea – asta ca să fiu elegant – să vă invite acolo.

La Colorado Springs i-aţi uimit pe americani cu lejeritatea, deloc mimată, a dialogului purtat pe temele Summitului NATO. Iar trimişii Pentagonului au exclamat:
“This is the man!/Acesta este omul!”
Moment în care ministrul apărării a rămas fără…aer.

Este bine să se mai ştie că, la aeroport, nu aţi acceptat barbarismul unor vameşi americani, graşi, agramaţi, vulgari, care ne-au obligat să ne descălţăm, să ne scoatem centurile, să nu vorbim unii cu alţii, parcă am fi intrat în ţara lui Hitler.

Atunci aţi fost singurul oficial român, care mi-a spus, cu demnitate:
“Aşa ceva nu este de tolerat! Scrieţi despre mojicia asta!”

Am scris. Aţi citit. Cu un gust amar.

La scurt timp, guvernatorul statului, în care a avut loc Summitul NATO, de la Colorado Springs, a venit expres la Bucureşti – la Casa Albă fiind clară gafa tâmpiţeilor locali – pentru a vă oferi dumneavoastră, ministrului apărării şi şefului Statului Major General, medalii care, sincer, nu prea aveau o motivaţie publică. Decât una compensatorie.
A umilirii de pe aeroportul din Colorado.

Vă mai aduceţi aminte?

Urma o conferinţă de presă, în sala pregătită pentru aşa ceva, la parterul ministerului. Recunosc că, înainte de a veni dumneavoastră, un consilier american m-a rugat ceva anume.

Aţi sosit. Mi-aţi zâmbit. N-am ezitat să mă apropii de dvs.
Fără nicio explicaţie, printr-un gest spontan, am îndrăznit să vă aranjez cravata, pe care, ştiţi foarte bine, vă plăcea să o purtaţi cam…liberal.

Replica dvs. a fost promptă:
– Asta este indicaţia americanului, nu-i aşa?
Am tăcut.
Aţi surâs.
Şi aţi intrat în sala plină de jurnalişti.

La câteva minute distanţă, consilierul american mi-a mulţumit…

Dar, cea mai frumosă amintire este legată de popasul comun la Kandahar.

Atunci aţi fost ceea ce toţi aşteptau de mult.
Şi poate dă Dumnezeu să fie aşa.

Aidoma unui premier echilibrat.

L-aţi copleşit pe guvernatorul din Kandahar.
Un afgan imprevizibil. Ce avea 60 de colonei în garda personală!
Şi care, uluit de gentileţea dvs., a trimis câţiva colonei să îi aducă un cadou simbolic, ce dorea să vi-l ofere.

Mi-a plăcut atunci dialogul dvs., amical, cu generalul Ioan Sorin, omul care a pregătit venirea trupelor române în Afganistan – azi exilat de Tatăl Pensionarilor Militari, alde Gabriel Oprea, pe o funcţie de consilier oarecare… – şi cu Sorin Frunzăverde, cel care ar putea reda PDL demnitatea acum pierdută.

Proba altitudinii dvs. spirituale a fost în Turkmenistan. Calm. Relaxat. Fără vreo urmă de aroganţă. Aeronava trebuia să facă escală. Cu un tact irepetabil aţi sugerat generalului Sorin Ioan să se ocupe de detalii.
A reuşit să obţină prezenţa delegaţiei, care vă însoţea, în aerogara capitalei turkmene. Acolo am fost toţi uluiţi de faptul că sticlele de la bar, indiferent ce conţineau, aveau pe etichetă fotografia şefului statului…

Punct.

Excelenţă, sincer, am obosit.

Scriu, ca Rică Venturiano, de vreo doi ani, la gazete unde anumite personaje, pe care nu le numesc, cred că le creşte tirajul permiţând postacilor unor servicii de informaţii să îşi bată joc de colaboratori, la adăpostul unor pseudonime de tot râsul.

Ştiţi prea bine că a existat un ministru liberal, al apărării, care a pus ofiţeri ai DGIA să voteze pe calculator, non stop, astfel ca să fie el cel mai iubit dintre pământeni…şi de nevasta mai tânără, decât predecesoarea.

Şi mai cunoaşteţi că postacii de azi, în majoritatea lor, nu sunt decât umili scribi ai unor indicaţii imunde.

Dacă vă semnalez, astfel, această situaţie, înseamnă că aceşti puştani, fascinaţi de zona de intelligence, au ajuns la limita de jos a penibilului uman.

Eu pot să înţeleg că un jurnalist, sau altul, nu sunt agreaţi. De Putere.

Pricep şi naivitatea unor editori, care, dacă observă aparenţa unui mesaj, trimis “special de peste Ocean”, îl lasă, ca papagalii, la comentarii, în virtutea…libertăţii de expresie a DGIA, SRI, STS, SPP, SIE etc.

Totuşi…

Nici jurnaliştii, nici cititorii articolelor lor nu sunt naivi!

Vă sugerez, cu deferenţa de rigoare, să mai strângeţi…cravata tâmpiţeilor care pretind a fi evrei, americani, anticomunişti, liber cugetători, capitalişti pur sânge şi naţionalişti, de ziua a şaptea.

Dintr-un singur motiv.

Nu au stofă de condeieri!

Iar dacă un serviciu serios, de informaţii, plăteşte scalpaţi intelectual pentru a hărţui oameni cu opinii pertinente, am o glumă la îndemână.

Aceea a postului de Radio Erevan, oferită unui ţăran autohton.

Omul cu pricina întreba:
– Cum să scap de şobolanii din şopron?

Răspunsul crainicului a fost prompt:
– Îi iei pe rând. Unul câte unul…

GENERALUL IOAN SORIN – DORIT ÎN FRUNTEA STATULUI MAJOR GENERAL

Un sondaj postat pe acest blog, dedicat comunităţii militarilor activi şi în rezervă, a avut drept întrebare cheie interogaţia:

CINE MERITĂ SĂ PREIA COMANDA STATULUI MAJOR GENERAL LA 31 DECEMBRIE 2010?

76% dintre cititorii care au votat au optat pentru generalul IOAN SORIN.

Un profesionist militar exilat la Bruxelles, de actualul înstelat din fruntea S.M.G., amiralul Marin Gheorghe. Conaţionalul care mai are doar o lună până se va alătura pensionarilor militari. Asta dacă nu se va întâmpla o minune. Cum ar fi menţinerea sa în activitate, cu gradul actual, de amiral, sau cel următor de… mareşal şi numit consilier pe probleme de securitate naţională la Palatul Cotroceni, în locul lui Iulian Fota, căruia i se va încredinţa un post pe măsura abilităţilor dovedite până acum. Ca să tacă. Public.