…cea de învingător şi luptător care nu îşi părăseşte niciodată camaradul, pe câmpul de luptă.
Forţele Armate ale României au structuri comparabile, validate în teatrele de operaţiuni militare din spaţiul ex-iugoslav, Afganistan şi Irak. Nu şi imaginea publică pe care o merită.
Un film ce va rula, peste Ocean, în luna februarie 2012:
Iar cinematografia românească, atâta cât a mai rămas, din ceea ce a fost cândva, ignoră curajul, loialitatea, onoarea şi acţiunile temerare nefardate, ale miilor de militari români care şi-au făcut datoria, succesiv, faţă de Patria lor, România de azi, servindu-şi ţara cu demnitate şi profesionalism, departe de casă, în cele mai dure teatre de operaţiuni de luptă. Pentru ei nefiind niciunde mai bine decât ACASĂ. Deşi, pentru mai binele celor dragi şi-au asumat, voluntar, misiuni pe viaţă şi pe moarte – deloc artistică.
“Să fi pretutindeni şi nicăieri, să loveşti şi să dispari!”
Agenţia France-Presse (AFP) a informat, pe 13 mai a.c., că – exact la un an după uciderea de către talibani, pe tărâm pakistanez, a doi presupuşi spioni americani – două explozii puternice s-au produs într-un areal cu barăci destinate recruţilor, în districtul Charsadda, din nord-vestul Pakistanului.
Au fost ucişi peste 80 de oameni şi răniţi circa 150.
Conform AFP, masacrul a fost revendicat de grupul fundamentalist islamic Tehrik-i-Taliban,din Pakistan.
Purtătorul de cuvânt al talibanilor, Ehsan Ehsanullah a anunţat:”aşteptaţi-vă la noi şi noi atacuri, mult mai puternice, în Pakistan şi Afganistan”.
Masacrul este considerat de AFP un prim răspuns la uciderea lui Osama Bin Laden, de către forţele speciale americane, în Abbotabad.
Doi sinucigaşi, cu dispozitive explozive ataşate sub haine, au ales să detoneze încărcătura în mijlocul unui grup de 800 de recruţi, ce tocmai părăseau barăcile folosite în Shabqadar, din districtul Charsadda, şi se îmbarcau liniştiţi în 15 autobuze.
AFP indică şi o altă variantă, conform căreia ar fi fost doar un atentator sinucigaş, ce conducea o motocicletă, plus o mină amplasată anterior în pământ.
Grupul fundamentalist, Tehrik-i-Taliban Pakistan (TTP) şi-a asumat responsabilitatea acestui atentat. Cu menţiunea că „a fost primul atac pentru răzbunarea morţii Şeicului Terorii.”
Unul dintre soldaţii răniţi, Ahmad Ali a declarat corespondentului AFP:”Stăteam în autobuz aşteptând să urce şi camarazii mei. Eram în haine civile şi fericiţi, deoarece mergeam să ne vedem familiile. Deodată am auzit un strigăt: Allahu Akbar!/Allah este mare! Apoi a urmat o explozie devastatoare şi ceva m-a lovit în spate.”
Charsadda se află la 30 km de Peshawar, fiind inclusă în Provincia Frontierei de Nord-Vest (NWFP), un areal considerat un bastion al talibanilor pakistanezi si afgani.
În trecut, un acord tacit, între fundamentaliştii islamişti, guvernul de la Islamabad şi armata Pakistanului a permis fanaticilor religioşi să conducă de facto această zonă.
Războiul împotriva terorismului, declanşat de Statele Unite, care au făcut presiuni şi asupra oficialilor pakistanezi să se alăture acestei campanii militare complexe, atipice şi fără precedent, a determinat pe extremişti să atace barăcile militare, sediile de poliţie şi cele ale unor instituţii de stat, cu o frecvenţă tot mai mare.
De reţinut totuşi şi semnalul clar trimis acum purtătorilor de uniformă militară din Pakistan, acela de a nu se mai situa de partea S.U.A. – inamicul numărul 1 al talibanilor şi pe tărâm afgan.
La nici 24 de ore, după anunţul preşedintelui Egiptului, Hosni Mubarak, făcut la televiziunea publică, conform căruia nu intenţionează să mai candideze la alegerile prezidenţiale din toamnă, şeful statului yemenit, Ali Abdullah Saleh, considerat un aliat fidel al SUA împotriva Al Qaeda, a declarat, pe 2 februarie a.c., că nu va căuta să extindă preşedinţia sa, la finalul a trei decenii de când se află în fruntea Yemenului.
Agenţia Reuters precizează că mandatul său actual expiră în 2013.
Iată cum ceea ce părea un simplu artificiu jurnalistic – comparaţia mutaţiilor previzibile pe mapamond, în 2011, cu aplicarea celebrului Principiu al dominoului, ecranizat magistral peste Ocean – devine, treptat, o realitate de netăgăduit.
Atent la protestele care s-au finalizat cu fuga din ţară, pe calea aerului, în Arabia Saudită, a fostului preşedinte al Tunisiei şi la evenimentele care au pus practic capăt hegemoniei lui Hosni Mubarak, la cârma Egiptului, Saleh caută să tempereze spiritele adversarilor.
Nu oricum, ci promiţând conaţionalilor săi că nu va nominaliza pe… fiul său la conducerea guvernului!
Ceea ce echivalează cu recunoaşterea publică a faptului că modelul sirian, de succesiune, la preşedinţie, a fiului şefului statului în funcţie, ratat la Cairo, nu va fi urmat nici la Aden.
În schimb, Ali Abdullah Saleh a cerut opoziţiei să înceteze protestele declanşate, cu participarea a nu puţini yemeniţi. În faţa reprezentanţilor parlamentului şi a principalilor comandanţi din armată, Saleh a afirmat răspicat: „Am prezentat aceste concesii în interesul ţării. Interesele patriei sunt mai presus de cele personale! Nu va fi nicio prelungire a mandatului meu, nicio moştenire a puterii, nicio resetare a ceasului politic”.
Ultima precizare, fiind o referire la propunerile partidului de guvernământ de a institui limite ale mandatelor, variantă apreciată de opoziţie ca un mecanism menit să îi permită să conducă din nou.
Neaşteptatele sale declaraţii au fost făcute exact în preziua unei mari adunări populare, iniţiată de opoziţie, numită“Ziua Furiei”. Organizatorii acesteia consideră că manifestaţia va indica lumii arabe, în mod special, şi comunităţii internaţionale, în general, forţa poporului yemenit. Cel dornic să urmeze exemplul tunisienilor şi egiptenilor, cerând, iniţial, schimbarea guvernului de la Aden.
Apelul preşedintelui Saleh, către forţele de opoziţie, de a stopa protestele planificate, nu poate şterge cu buretele istoriei realitatea tristă că Yemenul este pe cale de a deveni un stat eşuat.
Acum, autorităţile centrale încearcă – cu sprijinul forţelor speciale americane – să combată insurgenţii recrutaţi şi instruiţi de organizaţia teroristă Al-Qaida, să facă pace cu rebelii şiiţi din nord, şi să anihileze mişcarea separatistă din sudul ţării.
Un efort dinamitat de adevărul trist că, din trei yemeniţi, unul suferă de o foame cronică.
Saleh a făcut deja unele concesii privind limitarea mandatelor prezidenţiale. El a mai promis să majoreze salariile funcţionarilor publici şi cele ale personalului militar cu aproximativ… 47 dolari pe lună.
Asta în condiţiile în care aproximativ 40% din populaţie trăieşte cu mai puţin de 2 dolari pe zi!
Conform actualelor prevederi constituţionale, mandatul preşedintelui Saleh expiră în 2013.
Săptămâna trecută, cei ce se opun lui Saleh şi partidului său au reuşit să adune circa 16.000 de oameni, care au scandat lozinci antiguvernamentale, cerând plecarea de la putere a actualului executiv. Unii manifestanţi au cerut ca şi preşedintele Yemenului să nu mai rămână în fruntea statului.
Până la urmă, Ali Abdullah Saleh a respectat înţelepciunea populară yemenită: “Nu ofta, pentru că duşmanul tău te va auzi şi se va bucura.”