Cum funcţionează economia românească…(fără video)

Cică domnul prim-ministru plecase să taie panglica la câţiva kilometri de autostradă. Uitându-se pe geamul maşinii, vede la marginea drumului doi amărâţi, care frământau chirpici cu picioarele goale.
Intrigat de ceea ce vede, premierul opreşte maşina şi îi întreabă pe cei doi:

– Măi, oameni buni, nu vă este ruşine de faceţi nenorocirea asta de chirpici, într-o ţară membră a Uniunii Europene, care tocmai a reuşit, sub îndrumarea FMI, să se macrostabilizeze? Ce-i înapoierea asta? Ce faceţi cu amestecul ăsta oribil de bălegar, paie şi noroi?

– Domnule Emil Boc, răspunde unul dintre indivizi, nu-l facem pentru noi. Îl exportăm în Federaţia Rusă.

– Îl exportaţi în Rusia?!… Extraordinar! Ce luaţi pe el?

– Ştiţi, ruşii nu prea au rezervă valutară, aşa că ne plătesc în natură. Ne dau o mie de AK-47 pe tona de chirpici.

– Sunteţi nebuni?! Introduceţi ilegal armament în ţară!

– Nuuu! Nu intră neam de AK-47 în România. Le reexportăm imediat în Iran.

– În Iran?! La teroriştii ăia? Ce luaţi de la ei?

– Petrol. Pentru fiecare AK-47, câte o tonă de petrol, dar să ştiţi că nu îl aducem ilegal în ţară. Din Iran, pleacă direct în Japonia, că ăia, or fi ei deştepţi, dar n-au petrol.

– Ce luaţi din Japonia, ce vă dau pe petrol?

– Ehh! Nişte rahaturi de microcipuri, de încap o mie într-un portofel, dar le vindem americanilor, că au nevoie de fleacurile astea, ca să facă nişte rachete. Să ştiţi că plătesc bine. Pentru fiecare flecuşteţ din ăla, ne dau zece mii de dolari.

– Zece mii de dolari?!! Şi ce faceţi cu ei?

– Păi acum devine complicat, că trebuie să schimbăm la bancă dolarii pe euro.

– De ce?

– Pentru că bulgarii nu vor decât euro.

– Dar ce treabă aveţi voi cu bulgarii?

– Păi, domnule premier Emil Boc, noi, cu tranziţia şi cu austeritatea, am sărăcit de tot. Nu mai avem animale. Cum să facem chirpici, dacă nu importăm bălegar de la bulgari?!

Valeriu Tabără, madam Udrea şi moartea satului românesc

Una dintre diferenţele, între o epocă apusă şi alta… stătută – perceptibilă şi de către cel mai simplu conaţional al nostru – este că Nicolae Ceauşescu nu a uitat satul unde a văzut lumina zilei, în timp ce Traian Băsescu, născut la Basarabi, azi Murfatlar – denumire ce vine de la cuvântul tătăresc “Murvet”/”om generos” – pare a fi uitat de votanţii săi din mediul rural, atâţia câţi au fost.

Scriu aceste rânduri după zile bune trăite acolo unde numai poştaşul, popa şi câte o vădană mai bat la uşa celor ce supravieţuiesc într-un mediu ostil vieţii civilizate. Şi după ce l-am văzut, consternat, pe micul ecran, pe distinsul Valeriu Tabără, luând pe după umeri o reporteriţă – semn al potenţei, evident cea de demnitar –, pentru a-i arăta un câmp verde! Mesaj stupefiant pentru telespectatori, cruciţi să vadă cum ditamai ministrul agriculturii afirmă, cu diplomaţie, că mediul rural renaşte. În imaginaţia sa, probabil.

Îi sugerez ministrului Tabără să împrumute un elicopter de la omologul ce supervizează organismul militar autohton şi să survoleze zonele uitate de Dumnezeul puterii actuale, uşor detectabile. Cum este cea din Vrancea.

Bălării multe. Drumuri de ţară neschimbate de pe vremea loviluţiei. Oameni stingheri pe câmp. Puţini. Cocoşaţi de anii de muncă. Septuagenari. Octogenari. Arşi de soare şi lipsiţi de orice speranţă. Abia se mai mişcă. Sunt doar piele şi os. Cu ochii-n găvane îşi mai caută o ceapă bine înfiptă în pământ, o fasole aproape uscată de secetă, un pepene muşcat de un iepure nocturn, un bărbat în putere să le stivuiască lemnele, să le plivească via, să le îndrepte gardul sau uşa lăsată într-o parte, a pivniţei în care nimeni nu a mai coborât de atâţia ani de zile.

Şi vin, din Italia, băieţii plecaţi într-o lume altfel rostuită. Şi nu îndrăznesc a râde de părinţii lor, dar spun. Acolo nu mai vezi, pe câmp, ţipenie de om cu sapa! Totul este mecanizat.

Când a fost ultima dată ministrul Tabără la madam Udrea – vistiernicul preşedinţiei – pentru a o invita să reflecteze la adevăratele proiecte de care are nevoie agricultura?

Când i-a propus ardeleanul Valeriu Tabără transilvăneanului Emil Boc să se ocupe guvernul actual şi de cei ce supravieţuiesc în muribundele sate româneşti?

De ce nu vine nimeni, din actuala structură a coaliţiei aflate la putere, cu soluţii menite a motiva substanţial, pe plan financiar, familii tinere dispuse a prelua servituţile la care nu mai fac faţă bunicii de la sate?

Ce se aşteaptă? Să moară toţi?

Să rămână ţarina de izbelişte, casa pradă paraginei şi areale întregi sub semnul pământului pârjolit de necredinţa în viitorul patriei noastre?

Este nevoie de o lovitură militară de stat, pentru a reda preşedinţiei onoarea, premierului vigoarea şi miniştrilor responsabilitatea administrării, din dragoste de ţară, a acestui scump pământ românesc?

Ultima întrebare este legitimă. Libertatea de exprimare fiind garantată de Constituţie.

Asta şi pentru că am în vedere impotenţa opoziţiei, drogată, la propriu, de plimbarea, pe la televiziuni intelligence, pardon, inteligent controlate de cine trebuie să dicteze genul proxim şi diferenţa specifică.

Bag seamă că nepăsarea preşedintelui, încă în funcţie, timiditatea premierului, nepriceperea damei Udrea, ignorarea dramei din mediul rural, de către aparentul ministru Tabără, dar şi absenţa sângelui vital, din “instalaţiile” liderilor opoziţiei, o să ne ducă la reapariţia… haiducilor.

Ei luau de la bogaţi şi dădeau la săraci, că doar nu toată lumea o fi ticăloşită, lipsită de credinţă în Dumnezeu şi dusă-n lume de urâtul „managerilor” actuali ai României.

Cine nu are părinţi, la sat, nu la oraş, nu poate înţelege drama celor care se simt părăsiţi de bunul simţ, pe tărâmul unde au muncit o viaţă întreagă, de dimineaţa până seara.

Şi distinsul Valeriu Tabără o lua pe după umeri pe reporteriţă – semn al potenţei, evident cea de demnitar –, pentru a-i arăta un câmp verde…

MENTALITATEA DEFETISTĂ

Pe 21 decembrie 1989, şeful de atunci al statului român era şocat de transformarea adunării bucureştenilor, din faţa sediului partidului de guvernământ, în prima manifestare televizată a unei nemulţumiri populare ce nu mai putea fi tăgăduită.

Pe 21 decembrie 2010, preşedintele de azi al ţării a fost neplăcut surprins de atitudinea comună a şefilor diplomaţiilor franceză şi germană, care au sancţionat, într-o formulă neaşteptată, modalitatea în care este acum guvernată România.

În urmă cu 11 ani exista arealul demnitarilor oficiali, de partid şi de stat, care aveau privilegii ascunse, dar reale.

Azi, fidelii puterii nu se sfiesc să îşi arate averile acumulate te miri cum, în cruntă contradicţie cu nivelul de trai al majorităţii covârşitoare a românilor de rând.

Atunci, în 1989, premierul Constantin Dăscălescu a jucat la două capete, iniţial de partea preşedintelui, ulterior, pentru câteva ore, de partea conaţionalilor uluiţi că au putut pătrunde nestingheriţi în sediul Comitetului Central.

În 2010, premierul Emil Boc, loial conducătorului statului, nu se mai bucură decât de stima unui român din zece alegători, conform ultimului sondaj de opinie.

La ultimul miting de sorginte comunistă, liderul partidului de guvernământ, din 1989, anunţa o sporire minimală a salariilor conaţionalilor săi.

În declaraţiile sale, reiterate pe parcursul anului 2010, şeful, în scripte, al formaţiunii politice care exercită azi puterea executivă, anunţa diminuarea semnificativă a salariilor, promiţând ulterior, în 2011, o revenire, parţială, la nivelele iniţiale.

La finele anului 1989, armata era supusă unui foc încrucişat, al celor care doreau adevărul despre modul cum au fost împuşcaţi peste o mie de români, şi al celor care refuzau să accepte subordonarea faţă de un ministru desuet.

Acum, armata a privit în tăcere mascarada imagologică, de arestare a doi înstelaţi, organizată pentru impresionarea U.E., aşteptând resemnată înlocuirea actualului lider militar cu unul care să corespundă criteriilor prezidenţiale. Aparent profesionale.

Iată simple repere ale convingerii publice că lucrurile merg din rău, în mai rău. O mentalitate mioritică care ne ţine cu capul plecat. Dar nu pentru multă vreme.

În istoria naţională, învingătorii au apărut când nu mai credea nimeni că poate veni clipa independenţei, aceea a unirii, ulterior a reîntregirii României. Iar anul 2011 poate fi eliberarea de tristeţea naţională.

EDITORIAL PUBLICAT DE ZIUAVECHE.RO