După cum informează Arutz Sheva, un cunoscut portal israelian de ştiri, pe timpul discursului său, de la conferinţa politică susţinută luni seara, premierul Israelului a subliniat că el nu va permite Iranului să aibă o armă nucleară.
“Israelul are exact aceeaşi politică”, ca Statele Unite atunci când vine vorba de o armă nucleară iraniană, a declarat Netanyahu, adăugând că “statul evreu nu va permite nimănui, care urmăreşte distrugerea noastră, de a atinge acest obiectiv. Unii oameni refuză să recunoască faptul că obiectivul Iranului este de a realiza arme nucleare, dar îmbogăţeşte uraniul pentru a ajunge la acest obiectiv. “
“În cazul în care pare ca o raţă, merge ca o raţă, este isteaţă ca o raţă, atunci ce este? Asta-i drept, este o raţă. Dar de data aceasta este o raţă nucleară şi este timpul ca lumea să o numească raţă “, a adăugat el.
Netanyahu a declarat că preşedintele Barack Obama şi majoritatea liderilor lumii înţeleg că obiectivul Iranului este de a dezvolta arme nucleare şi că cererile sale sunt, de altfel, false.
El a spus că unii oameni sunt dispuşi să accepte un Iran nuclear, susţinând că regimul Ayatollahului nu ar fi suficient de nebun pentru a folosi astfel de arme.
“Vă promit că eu, ca prim-ministru nu mă voi juca niciodată cu securitatea statului Israel”, a spus el. Read more »
Consternări succesive în presa americană. Colonelul Muammar Gaddafi nu fuge. Nu moare. Nu predă puterea unuia dintre fiii săi. Apare în locuri publice diferite. În holul unui hotel. În incinta unui restaurant. În cortul plin cu susţinătorii săi. În faţa unor mulţimi de loialişti entuziaşti.
Şi ce le spune conducătorul Libiei?
Citiţi cu răbdare: ”Este o nouă cruciadă, cruciadă împotriva Islamului. Viaţă lungă Islamului, de pretutindeni! Toate armatele islamice iau parte în această bătălie. Demonstraţii se desfăşoară peste tot, în Asia, în Africa, în America, în Europa! Popoarele acestora sunt împotriva cruciadei. Noi vom lua parte, în această istorică bătălie. Nu ne vom preda! Sunt demonstraţii peste tot, împotriva acestei agresiuni! Agresiune injustă! Mare popor libian trăieşti şi treci prin ore glorioase. Toţi oamenii sunt cu noi. Avem de-a face cu o revoluţie împotriva imperialismului. Şi vă spun vouă: nu îmi este frică! Nu mi-e teamă de avioanele care fac distrugeri atât de mari! Le sfidez! Casa mea este aici! Eu sunt aici! Eu sunt aici! Eu sunt aici!” În acest timp, tineri libieni, cu steaguri verzi şi scandări repetate, urcă spre balconul unde se află liderul suprem. După un stâlp se zăreşte un membru al gărzii personale, cu arma în mână, dar cu ţeava în jos. În spatele lui sunt o puzderie de fotoreporteri şi cameramani.
Şi liderul trăieşte din această iluzie! A adulaţiei, pe care câteva sute de tineri o manifestă în faţa clădirii alese pentru miting.
Le-a vorbit cu patos. Privind peste ei. Nu mai are vârstă. Parcă nici nu au trecut patru decenii peste el şi conaţionalii săi. Simte că simplii libieni îşi pun întrebări fireşti. Nu se teme? Nu pleacă din ţară? Nu renunţă la putere? Va lupta până la capăt? Nu a înţeles nimic din cele petrecute în Tunisia? Sau în Egipt? Se vor opri aliaţii la protejarea Libiei de Răsărit, chiar cu preţul divizării acestui stat?
Şi în timp ce fidelii înarmaţi, ai lui Gaddafi, încearcă recucerirea unor localităţi, şi prin infiltrarea în acestea a unor grupuri dotate cu armament uşor, învăţaţi sunniţi din Cairo au condamnat public pe guvernanţii arabi, care şi-au asuprit concetăţenii decenii la rând.
Aceşti lideri, susţin ei, nu trebuie să mai rămână în funcţie, dacă aşa provoacă mai multă vărsare de sânge. Ci să părăsească posturile lor.
Muammar Abu Minyar al-Gaddafi refuză să o facă. Şi nu crede în sfârşitul regimului său. Allah e mare…
La 21 martie a.c., ambasadoarea Tunisiei la Bucureşti, doamna Saloua Bahri a oferit o recepţie, cu ocazia Zilei Naţionale a ţării sale.
O scurtă rememorare a istoriei tunisiene, din ultimul secol şi jumătate reliefează că în 1881, după declinul Imperiului Otoman, Tunisia devine protectorat francez. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, teritoriul tunisian a fost administrat de regimul de la Vichy. După război, Tunisiei i-a fost acordată autonomia, în 1954, în urma unor revolte populare.
Abia la 20 martie 1956, Tunisia devine independentă de Franţa.
Ulterior, în 1957, este abolită și monarhia. Partidul Noua Constituție, condus de Habib Bourguiba a preluat puterea, acesta devenind președinte pe viață în 1959. În 1987 este răsturnat de către Zine El Abidine Ben Ali.
În ianuarie 2011, mulţimea iese în stradă, preşedintele Ben Ali fuge în Arabia Saudită, şi începe seria revoltelor în lumea arabă.
Am remarcat trei lucruri, pe parcursul alocuţiunii doamnei ambasador Saloua Bahri.
1.Mesajul optimist – vizând relaţiile bilaterale cu România şi cooperarea privilegiată cu celelalte state arabe.
De altfel, într-un dialog ulterior, dr.Mobasher Abdalla, vicepreşedintele Asociaţiei Egiptenilor din România, mi-a confirmat suflul nou, sesizabil în lumea arabă, după reuşitele debarcări ale ex-preşedinţilor din Tunisia şi Egipt, ca reflectare a dorinţei noii generaţii – tinerii fiind primii care au ieşit în stradă, la toate manifestaţiile de protest, dintr-o serie de ţări arabe – de a dispune nu doar de mijloacele de trai specifice lumii moderne, ci şi de dreptul de a alege şi a fi reprezentat, pentru a contribui la scoaterea propriilor state din anchilozarea politică, generată de perpetuarea aceloraşi lideri, de trei, patru decenii, la conducerea naţiunilor sătule de absolutism – prezidenţial sau monarhic.
2. Abilitatea lingvistică – cu care a trecut, de la o frază, la alta, de la cuvintele rostite în limba arabă, la cele în română, franceză şi engleză. Un exerciţiu, reuşit, de respect al tuturor invitaţilor, de vreme ce, pe două panouri mari erau proiectate, concomitent cu fiecare propoziţie nouă, traducerile în limbile franceză, română şi engleză.
3. Referirea specială la “foaia de parcurs” a Tunisiei, pe calea democraţiei, aleasă prin amplele manifestaţii populare, de tunisienii dornici să trăiască liberi în propria ţară, fără temerile generate de fostul regim, al lui Ben Ali.
Cu acelaşi prilej, prin amabilitatea dr. Mobasher Abdalla, am aflat de evenimentul organizat de Clubul Româno-Arab de Cultură şi Presă, pe 7 aprilie 2011. Atunci, clubul menţionat, în colaborare cu Institutul pentru Studii Diplomatice, din cadrul Universităţii Bucureşti va organiza o interesantă masă rotundă, intitulată “REVOLTELE ARABE – MOTIVAŢIE ŞI PERSPECTIVE”.
Printre invitaţii notabili, la acest eveniment, se numără şi doamna Mioara Roman, recunoscută, în comunitatea arabă, din Bucureşti, ca un expert obiectiv, echilibrat şi atent la adevăratele cauze ale ultimelor evoluţii din Orientul Mijlociu, surprinzătoare pentru unii occidentali.
Nota dominantă la această recepţie? Starea de libertate.
Iniţiată, în lumea arabă, de revolta tinerilor din Tunisia.
Cu ani în urmă am asistat la două momente inedite, prilejuite de vizita la Bucureşti a şefului de stat libian, Muammar Abu Minyar al- Gaddafi.
Evocarea lor are o anumită relevanţă, pentru înţelegerea modului de a fi al acestui lider arab, vizat de o nouă mutare geopolitică pe tabla de şah a Orientului Mijlociu.
Bodyguarzi cu…şarm
Chiar la coborârea din avion, a lui Gaddafi, oficialii români au fost surprinşi de faptul că două libience tinere – echipate cu ţinute militare kaki, centuri maro, bocanci negri şi pistoale mitralieră, cu pat rabatabil – erau tot timpul în preajma preşedintelui Libiei.
Una dintre ele l-a însoţit, ca o umbră, până la podiumul unde Gaddafi a urcat, împreună cu omologul român, pentru a primi defilarea gărzii de onoare.
A doua a surprins total dispozitivul autohton de securitate, deoarece s-a postat exact pe direcţia de înaintare a comandantului gărzii. Îi stătea bine cu cosiţele împletite la spate, unde avea şi pistolul-mitralieră, pe care îl ţinea, de ţeavă, cu palma mâinii drepte.
Imaginea era fermecătoare, deoarece, la ora aceea, nu existau luptătoare în armata română. Cum garda de onoare îşi continua neabătută defilarea, iar libianca nu se mişca din locul menţionat, un colonel din dispozitivul de securitate s-a îndreptat surâzător spre juna în uniformă, i-a şoptit ceva la ureche, chiar a cuprins-o uşurel de umeri, pentru a o îndepărta de pe direcţia de înaintare a militarilor români.
Ulterior, am aflat rostul celor două conaţionale ale lui Gaddafi. Erau bodyguarzi, aleşi după un criteriu surprinzător. Conform specialiştilor în antrenarea gărzilor de corp, o femeie este mai rapidă, în reacţii, la un atac terorist, cu câteva fracţiuni de secundă.
Iar cele două „umbre” ale preşedintelui libian mai aveau, în afara armamentului la vedere, şi mici stilete, plasate discret la nivelul cocului, pentru a fi rapid aruncate spre potenţialii agresori.
Al doilea moment s-a petrecut la încheierea vizitei oficiale a lui Muammar al-Gaddafi, când în aeronava libiană a fost încărcat un sicriu metalic. Cei ce l-au adus au urcat apoi la barul aeroportului Otopeni, unde şi-au cumpărat cartuşe de ţigări Kent şi sticle de whisky.
La o cafea servită fără grabă, nu s-au ferit să explice că persoana decedată este rudă cu preşedintele libian, care, din…greşeală, l-a împuşcat la partida de vânătoare organizată de români în onoarea sa.
Teama de atentate şi lichidarea, fără menajamente, a opozanţilor, fie aceştia şi de acelaşi sânge cu el – iată două trăsături ale lui Gaddafi.
O discrepanţă evidentă
Harta Orientului Mijlociu a devenit cel mai nou obiect de utilitate publică, din cabinetele liderilor politici interesaţi de soarta lumii arabe.
Pentru conducătorii Arabiei Saudite, Kuweitului, Qatarului şi Emiratelor Arabe Unite există o singură întrebare: când le vine rândul?
După Tunisia şi Egipt, care şi-au alungat preşedinţii de la putere, Yemen şi Bahrein, încă marcate de manifestaţiile de stradă, Libia face o notă discordantă.
Conform opiniei lui Jean-Yves Moisseron, economist la Institutul de Cercetare pentru Dezvoltare, din Franţa, un parodox al evenimentelor din ultima decadă este acela că revolta se extinde în ţările arabe bogate: ”Nivelul de trai al unui locuitor din Bahrein este identic cu acela al unuia din Franţa! Măsurată prin prisma Produsului Intern Brut, bogăţia Libiei o depăşeşte pe aceea a Turciei şi chiar pe aceea a României şi a Braziliei. Libia este de două ori mai bogată decât Tunisia.”
Demonstraţiile şi confruntările de stradă, dintre nemulţumiţi şi forţele de ordine, sau grupurile favorabile actualilor lideri din Yemen, Bahrein şi Libia indică o mutaţie istorică, produsă de un decalaj ignorat de şefii de stat cu puteri absolutiste.
Este vorba, după părerea lui Moisseron, de discrepanţa evidentă„dintre dezvoltarea economică, care determină, peste tot, un mod de viaţă înscris în modernitate, şi menţinerea regimurilor politice depăşite, cel mai adesea încarnate de şefi de stat îmbătrâniţi, caracterizaţi de un incredibil imobilism.”
Dincolo de pretexte
Ultima frază, deşi formulată la Paris, exprimă o viziune pe care o împărtăşesc, acum, liderii importanţi ai lumii occidentale. Toţi fiind conştienţi că „mecanismul dominoului” a fost declanşat de cei cu o experienţă îndelungată în răsturnarea, în diferite forme, a dictatorilor, inclusiv prin recurgerea la soluţia „manu militari”, fie utilizând forţele armate autohtone, fie recurgând la trupe de elită, capabile să extragă dintr-o capitală, sau alta, lideri precum Manuel Antonio Noriega Moreno, care a condus Panama, între 1983-1989.
De altfel, ziarul „The Washington Times”, din 21 februarie a.c., a inclus un editorial intitulat “Momentul Sputnik al lui Al Qaida”, care începe şocant: ”Luptători Al Qaida au declarat un emirat islamic în nord-estul Libiei şi liderul acestei naţiuni nord-africane pare a fi părăsit ţara. Probabil că, în curând, va fi timpul ca infanteriştii marini americani să reviziteze ţărmurile din dreptul oraşului Tripoli.”
Dar Gaddafi a rămas în ţara sa, unde nu există niciun partid politic. Societatea libiană fiind controlată de aşa numitele comitete revoluţionare, care administrează, de facto, pactul social dintre dictator şi populaţia beneficiară a extraordinarei rente petroliere a Libiei, devenită astfel cel mai bogat stat din Africa.
Petrolul libian este exportat astfel: 37,7% în Italia, 10,1% în Germania, 8,4% în Franţa, 7,9% în Spania, 5,9% în Elveţia, 5,3% în Statele Unite, 24,7% la alte state. Procentaje ce explică declaraţiile prudente ale unor oficiali occidentali şi radicalismul altora, în legătură cu reacţia dură a dictatorului libian, faţă de manifestaţiile celor care-i doresc plecarea de la conducerea ţării.
Deciziile luate de S.U.A. şi China, de a sprijini evacuarea conaţionalilor aflaţi în Libia, ca turişti, diplomaţi sau muncitori la firme de construcţii, indică acutizarea confruntărilor violente, între manifestanţi şi partizanii lui Gaddafi.
Însă 80% din populaţie este tânără şi locuieşte în oraşe, unde urmăreşte postul TV Al-Jazira, utilizează telefoanele mobile şi reţelele sociale, pe Internet. Acestea sunt reperele sensului ireversibil al schimbării. Mai ales că 30% din libieni sunt şomeri.
Mutaţiile politice din Tunisia şi Egipt, vecinii Libiei, arată că apune vremea regimurilor arhaice şi totalitare – ce doreau o populaţie educată, dar fără acces la democraţie.