CASA ALBĂ: “Tot…colonel?”

Fotografie de Pete Souza:

Preşedintele Barack Obama către Bo, câinele familiei sale, în Biroul Oval:

– În România, presa dorea să fie câinele de pază al democraţiei, cu buldogi/jurnalişti avansaţi, peste noapte, la grade aiuritoare. Tu, Bo, ai rămas tot…colonel?

QUO VADIS, ROMÂNIA?

Cu un preşedinte expert în anihilarea securistă a rivalilor săi, nu şi a doamnei care i-a capacitat, pe veci, minţile,

Cu un premier specialist într-un doctorat luat în buna tradiţie a Imposturii Naţionale, care refuză să demisioneze, din laşitate,

Cu un candidat USL la alegerile prezidenţiale, care titularizează pe viitorii miniştri şi funcţie de cum joacă aceştia cărţi, la partidele nocturne,

Cu un guvern cu nimic mai bun decât predecesorul,

Cu un Parlament marcat de trădare, dihonie şi delaţiune,

CE ÎI MAI RĂMÂNE ROMÂNULUI DE RÂND?

AFGANISTAN: Nimic nou în praful deşertului

Pe 29 mai, militari dintr-o subunitate americană de geniu au efectuat o misiune de cercetare în apropierea satului Kakarak, în provincia Uruzgan, din Afganistan.

Imaginile au fost filmate, în primul rând, cu o cameră montată pe partea de sus a vehiculului blindat MRAP Buffalo.

Rostul acestei postări? Înţelegerea unui climat existent în teatrul afgan de operaţiuni militare, unde sunt încă, în misiune, aproape 2.000 de români, evident în uniforme militare.

DAN GÎJU ŞI PUMNUL LUI DE FIER (VIDEO)

Scriitorul Dan Gîju este cel mai pământean dintre cei ce îşi revendică sintagma de prozator militar şi cel mai lucid, dintre ofiţerii activi care se raportează – mai mult sau mai puţin realist – la istoria (re)scrisă a celui de-Al Doilea Război Mondial.

De ce? Urmăriţi imaginile de jos şi veţi înţelege:

Episodul 1

Episodul 2

MOARTEA UNUI GENERAL PATRIOT: PETRE GEANTĂ

Teoretic, fiecare purtător de stea, pe epoletul auriu, al uniformei Armatei României, ar trebui să aibă un singur jurământ de credinţă – cel faţă de ţară.

Practic, în decembrie 1989, şi în Ministerul Apărării Naţionale şi în Ministerul de Interne au apărut primele cozi de topor ale puterii de la Răsăritul Europei.

Din fericire, pentru România, armata din acel moment, aşa cum era, umilită de muncile agricole, în mine, pe şantierele canalelor Dunăre-Marea Neagră şi Dunăre-Bucureşti, neinstruită din raţiuni invocat economice, a dat dovadă că poate ţine cârma ţării într-un moment când preşedintele republicii socialiste, de atunci, fusese deposedat de putere, serviciile secrete se ascundeau, de voie/de nevoie, sub mantaua kaki, partidul comunist devenise pata, nedorită, pe biografia a patru milioane de conaţionali, iar colac peste pupăză, la frontiera cu URSS şi Ungaria, coloanele de camioane militare, pline cu soldaţi, aşteptau – acesta este adevărul – permisiunea unor trădători de ţară, de la Bucureşti, ca să intre în România pentru a lichida…teroriştii.

Rândurile acestea nu sunt scrise după cărţi deja tipărite, ci pornesc din experienţe personale, trăite în acele zile, ca jurnalist militar şi din concluziile unor dialoguri pe care le-am purtat cu ofiţeri ce au servit ţara, în decembrie 1989, la cele două graniţe menţionate, cu mâna pe simple pistoale-mitralieră, socotind, ca simpli militari, câte ore, doar ore, nu zile, ar fi rezistat trupelor invadatoare, acolo, pe fâşia arată.

… generalul patriot PETRE GEANTĂ.

Povestea cu generalul Ştefan Guşă, care a spus NU intenţiei sovieticilor de a trece Prutul este una frumoasă.

Generalul Guşă era în şedinţă, când au sunat primele telefoane, de la comandanţii de batalioane de grăniceri, de la frontiera româno-sovietică, de la Prut, în decembrie 1989.

Centraliştii de la Comandamentul Trupelor de Grăniceri – ulterior desfiinţat în numele unei reforme nici azi finalizată, dar teatral mimată – nu mai pridideau cu legăturile telefonice spre singurul general de grăniceri atunci disponibil – Petre Geantă, şeful statului major al C.T.Gr.

Al cărui ordin clar, fără echivoc, a fost pentru fiecare dintre comandanţi:

– Nu trece nimeni frontiera României! Răspunzi cu capul!

Generalul Geantă era un om cald, surâzător, atent cu subordonaţii, nu obişnuia să pedepsească, nici să dea avertismente grave.