Cam aşa stau lucrurile cu cei ce se perindă acum pe la televiziuni şi minimalizează sau neagă, cu o uimire prost mimată, pe chipurile lor, cele relatate în telegrame. Despre ei.

Asta ţine de cochetăria femininelor dornice să aibă numai oglinzi care să le păstreze prospeţimea adolescenţei, într-un moment al vieţii când ridurile de la gât sunt ascunse sub un şirag de mărgele, ce provoacă uitătura miloasă a unui ocazional partener, de dialog, mai mult, sau mai puţin profesional.

Place sau nu, a venit şi rândul politicienilor români să aibă parte de „duşul rece” atribuit oficial unui portal specializat în publicarea de documente clasificate, practic fiind doar o operaţiune a intelligence-ului american, menită a readuce, cu picioarele pe pământ, lideri care-şi supralicitează calităţile personale şi popularitatea publică, jurnalişti ce cred că fără ei era lipsită ambasada superputerii lumii de analize realiste ale societăţii româneşti, liliputani care nu au exerciţiul unei conduite demne, într-un mediu diplomatic.

Textele furnizate presei scot, pe scena judecăţii publice, obiceiuri din culisele politichiei autohtone. Nu faptele surprind. Multe fiind previzibile. Ci detaliile. Unele indicând altitudinea deloc superioară la care evoluează beneficiarii a milioane de voturi, în ultima campanie prezidenţială.

O primă certitudine? Ceea ce nu prea convine multora. Tocmai pentru că includ fraze despre micimi umane uşor recognoscibile, telegramele respective dau jos măştile de pe multe feţe publice. Nu mint. Şi nu dezinformează.

Ţine de normalitatea activităţii oricărei ambasade să aibă o percepţie clară asupra aspectelor ce nu pot fi fotografiate dintr-un satelit: caracterele umane, relaţiile dintre diferiţi actori politici, preferinţe culinare – şi nu numai -, pasiuni, mărturisite sau nu.

Patima delaţiunii – iată cancerul protagoniştilor depeşelor diplomatice americane. Publicarea lor nefiind altceva decât un deget arătat, pe obraz, de Unchiul Sam, spre nepoţii săi, cam neciopliţi, din Bucureşti.