NU SUBESTIMAŢI puterea forţelor speciale…

…de data asta, cele din Coreea de Sud.

China a spus simplu: 不 = NU! (video)

2 mai nu a fost o zi cu veşti bune pentru generalii din vârful piramidei militare chineze. De ce? Atunci, în mod oficial, Filipine a cerut public, Statelor Unite, dotarea armatei sale cu nave de patrulare, aeronave şi radare menite a mări şansa de avertizare timpurie, în cazul unei agresiuni, prin surprindere, a Forţelor Armate Chineze.

După cum se cunoaşte prea bine, China are o dispută teritorială cu statul filipinez – vizând bancul de nisip Scarborough.
Read more »

Phenianul ameninţă Seulul cu “acţiuni fizice”

La 30 mai, la Seul, s-a anunţat că regimul comunist, din nordul peninsulei coreene, a ameninţat că va tăia canalul de comunicare militară cu Coreea de Sud.

După cum se ştie – reaminteşte agenţia de presă Associated Press -, Coreea de Sud a acuzat pe liderii comunişti din Nord pentru două atacuri armate săvârşite anul trecut, în cursul cărora au murit 50 de sud-coreeni.

Autorităţile de la Seul au răspuns cu calm. În relaţia dintre cele două state coreene, conducătorii de la Phenian obişnuiesc să facă, în mod repetat, asemenea ameninţări, pentru a crea ulterior condiţiile unei detensionări, menită a genera noi concesii din partea interlocutorilor sud-coreeni, dar şi ai altor parteneri interesaţi să ajute populaţia flămândă din republica comunistă.

Coreea de Nord a făcut un apel, pentru furnizarea de ajutoare umanitare, la debutul acestui an, ulterior chiar liderul comunist Kim Jong Il propunând, în luna aprilie a.c., convorbiri cu preşedintele sud-coreean Lee Myung-bak.

Pe 30 mai 2011, Phenianul a declarat că nu va mai negocia cu autorităţile de la Seul, deoarece acestea ar fi organizat şedinţe de tragere, cu armamentul din dotarea Forţelor Armate ale Republicii Coreea, în apropierea frontierei marcate de Zona Demilitarizată.

În plus – susţin oficialii comunişti – continuă propaganda capitalistă a Coreii de Sud, împotriva „împotriva cuceririlor revoluţionare ale oamenilor muncii”, din Nord.

Comisia pentru Apărare Naţională/C.A.N., din Republica Populară Democrată Coreeană/R.P.D.C. – adevăratul for conducător din acest stat comunist – a considerat că “mişcările grupului de trădători ai lui Lee Myung-bak, de a escalada confruntarea, au ajuns la o fază extremă.”

Tot C.A.N. avertizează că R.P.D.C. va recurge la “acţiuni fizice”, nespecificate, împotriva campaniei de propagandă a Seulului, în care sunt folosite şi emisiuni de radio.

La Seul a fost minimalizată importanţa avertismentului: “Coreea de Nord a declarat de multe ori că doreşte convorbiri bilaterale în timp ce ne presa verbal. Considerăm ultima ameninţare ca parte a unei asemenea ofensive.” Aceste precizări au fost făcute de Ministerul Unificării, prin intermediul purtătoarei de cuvânt, Lee Jong-Joo.

Cele două state coreene sunt încă, din punct de vedere tehnic, în stare de război, deoarece confruntarea militară din anii 1950-1953 – cu implicarea Chinei, prin susţinerea cu trupe a regimului comunist, dar şi a Statelor Unite, care au ajutat republica din sudul peninsulei – nu s-a încheiat cu un tratat de pace, ci doar cu un armistiţiu. Destul de fragil.

Noutatea declaraţiei ostile de luni, 30 mai a.c., este afirmaţia oficială conform căreia Republica Populară Democrată Coreeană nu va începe nicio negociere cu Coreea de Sud, atâta timp cât la conducerea acesteia va fi actualul preşedinte Lee Myung-bak.

Lee Myung-bak a răspuns cu eleganţă dorinţei exprimate, în luna aprilie a.c., de către Kim Jong Il, de a începe un dialog pentru reglementarea situaţiei din Peninsula Coreeană.

Surpriza nedorită a venit la începutul lunii mai, când Phenianul a refuzat oferta lui Lee Myung-bak, de a invita pe omologul său nord-coreean la un summit nuclear internaţional.

Şi ca demagogia să fie totală, Comitetul pentru Reunificare Paşnică, de la Phenian a etichetat invitaţia lui Myung-bak drept…ridicolă.

O afirmaţie ce va fi ulterior rapid uitată, atunci când va fi nevoie urgentă, de un nou sprijin alimentar, pentru cei 23.000.000 de nord-coreeni înfometaţi.

PREŢUL REUNIFICĂRII COREII

La finele primei decade, din luna aprilie a.c., a fost publicat, la Seul, studiul realizat de dr. Robert E. Kelly, profesor la Departamentul de Ştiinţe Politice şi Diplomaţie, al Universităţii Naţionale Pusan, din capitala Republicii Coreea.

Analiza sa vizează implicaţiile unirii naţiunii coreene, într-un singur stat, Republica Populară Democrată Coreeană fiind comparată cu Republica Democrată Germană.

Unificarea celor două state coreene va fi mai scumpă, mai destabilizatoare şi mai generatoare a unei intervenţii străine decât aceea a Republicii Federale Germania, cu Republica Democrată Germană. Ultimele două previziuni sugerând contribuţia, la acest studiu, şi a unei anumite structuri de intelligence, de peste Ocean.

O primă asemănare, între Coreea de Nord şi Germania de Est? Existenţa unei „burghezii roşii”, corupte, al cărui stil luxos de viaţă este justificat, de o manieră ipocrită, de ideologia regimului comunist.

Un al doilea element comun? Puterea discreţionară a serviciilor secrete, menite să prevină apariţia revoltelor şi a liderilor ce nu pot fi şantajaţi şi înduplecaţi să renunţe la conducerea luptei compatrioţilor dornici să pună capăt unui regim corupt şi antinaţional.

Al treilea reper similar? Incapacitatea statului de a produce, sub aspect calitativ, dar şi cantitativ, bunurile necesare unei vieţi decente ale cetăţenilor din republică.

R.D.G., în comparaţie cu R.F.G., şi Coreea de Nord, cu Coreea de Sud, reprezintă zona mai săracă. Asta creează o presiune asupra guvernului comunist, care ştie că o schimbare nu este doar necesară, ci şi inevitabilă.

În R.D.G. şi Coreea de Nord, frontierele au fost, respectiv sunt comparabile cu cele ale unui lagăr împrejmuit cu sârmă ghimpată. Pentru a preveni exodul disperaţilor, spre conaţionalii care trăiesc în landul mai bogat al patriei lor.

În R.F.G. şi Coreea de Sud a funcţionat o societate democrată. Creşterea lor economică se bazează pe implementarea tehnologiilor de ultimă oră, pe funcţionarea economiei de piaţă şi a instituţiilor specifice statului de drept.

Statul sud-coreean şi cel vest-german au considerat S.U.A. drept partener strategic şi prim aliat, fapt care le-a conferit legitimitatea morală ce nu avut-o nici Coreea de Nord, nici R.D.G..

R.F.G. şi Republica Coreea au fost în stare să dispună de forţe armate credibile, moderne, puternice, depăşind astfel, cu cel puţin 50%, pe plan strategic şi economic, statele-surori, de sorginte comunistă.

O frază în care dr. Robert E. Kelly, escamotează adevărul este următoarea:”Ca şi Franţa şi Marea Britanie, în cazul Germaniei, Japonia şi Rusia sunt, din punct de vedere geopolitic, indiferente la unificarea Coreeii.”

O formulare mai realistă poate ar fi fost:”Pentru Franţa şi Marea Britanie, o Germanie unificată reprezenta un stat-tampon mai puternic, în relaţionarea cu statul sovietic, la vremea respectivă, după cum, azi, pentru Japonia şi Rusia, o Coree unificată, evident capitalistă, ar fi un ghimpe dureros în coasta Chinei comuniste.”

Diferenţe notabile între R.D.G. şi Coreea de Nord? Germania de Est era mai bogată decât este acum Coreea comunistă. Astfel, Produsul Intern Brut/P.I.B., pe cap de locuitor, al statului nord-coreean, este de 1.700$, în timp ce în statul german comunist, în 1989, P.I.B.-ul, la acelaşi element de referinţă, era de 10.000$.

Coreea de Nord este surclasată de Germania de Est la toate capitolele, precum managementul de mediu, infrastructura, productivitatea muncii, sănătate, educaţie, tehnologie.

Iată de ce unificarea celor două state coreene va fi mai costisitoare:”În timp ce, după unire, mai mult de 20 de ani, Germania de Vest a transferat 1200 miliarde de euro, la 16.000.000 de persoane, care trăiau în Germania de Est, în 1989, o populaţie mai mare şi mai săracă, cea din Coreea de Nord, de aproape 24,5 milioane de oameni, necesită un sprijin mult mai mare.”

Dar ce au găsit oficialităţile din R.F.G., după unificare, în Germania de Est? Fabrici cu echipamente demodate sau inutilizabile, un sistem de telecomunicaţii necompetitiv, maşini învechite, muncă ineficientă, infrastructură din vremea celui de Al Doilea Război Mondial, nereparată!

Iar situaţia din Coreea comunistă este mult mai rea.

Va fi Coreea de Sud mai puţin capabilă, decât Germania de Vest, ca să realizeze unificarea patriei?
Instituţiile politice sud-coreene sunt apreciate mai slabe decât cele ce funcţionau în R.F.G. O concluzie forţată, deoarece la Seul au fost debarcaţi, rând pe rând, oamenii politici dovediţi corupţi, sau cu intenţii contrare prevederilor constituţionale.

O altă prejudecată? ”Coreii de Sud îi lipseşte capacitatea de acţiune statală, pe care Germania Occidentală a avut-o, în 1989, şi se confruntă cu un regim comunist mult mai puternic.”

O frază infirmată de recenta determinare a autorităţilor de la Seul, de a nu mai permite Coreii de Nord să comită provocări militare soldate cu pierderea unor vieţi omeneşti.

De ce a fost realizat acest studiu? Pentru ca Seulul să înţeleagă că:”astăzi, situaţia internaţională este mai puţin favorabilă unificării. Puterea americană a atins punctul culminant în 1989, când U.R.S.S. era în declin, iar China era departe. Azi, slăbiciunea S.U.A. şi puterea crescândă a Chinei, fac tot mai dificilă sprijinirea Coreii de Sud, în orice confruntare cu China şi Coreea de Nord, pe tema unificării. Coreea de Sud trebuie să facă totul singură, permiţând Chinei să dicteze termenii unificării: cum ar fi condiţia ca forţele militare americane să nu treacă la nord de actuala zonă demilitarizată,

sau chiar să nu mai fie deloc prezente în peninsulă, ceea ce ar însemna finlandizarea Coreii.”

În 1989, intenţia lui Gorbaciov era restrângerea subvenţionării statelor socialiste satelite, pentru a concentra forţele interne pe restartarea economiei sovietice.

Acum, China este abia la începutul expansiunii sale internaţionale, datorită creşterii puterii economice. Evenimentele sângeroase, din Piaţa Tiananmen, au dovedit fermitatea liderilor de la Beijing, în menţinerea rolului partidului comunist, ca unic conducător al statului chinez.

Beijingul pare mai interesat, în sprijinirea regimului comunist nord-coreean, decât era Moscova în salvarea R.D.G..
Germania de Răsărit era relativ departe de statul sovietic. Coreea de Nord se află la intersectarea intereselor sud-coreene, chineze şi americane.

Coreea de Sud nu poate cumpăra unitatea naţională, printr-un acord cu China, aşa cum a făcut-o R.F.G. cu U.R.S.S., pentru ca Gorbaciov să abandoneze statul socialist est-german.

Băncile sud-coreene par să nu aibă aceeaşi disponibilitate financiară, ca acelea vest-germane. Chiar dacă este membră a G-20, Coreea de Sud este încă la o distanţă notabilă de prosperitatea societăţii germane.

Iar chinezii nu duc lipsă de lichidităţi financiare. Deci vor negocia mai dur decât sovieticii.

Ce uită profesorul Kelly? Că la Seul funcţionează Ministerul Unificării Naţionale, cu o finanţare substanţială şi o tenacitate recunoscută şi la Beijing.

Reunificarea unei naţiuni, divizată de dictatul unei puteri străine, are preţul său. Inclusiv temeritatea unor bărbaţi de stat, de a servi exemplar interesele naţionale, chiar şi atunci când conaţionalii lor, ce i-au ales în fruntea ţării, par a avea soarta Cenuşăresei.

Aşa cum Germania a renăscut, precum Pasărea Phoenix, şi Coreea – ca şi alte state divizate doar prin recursul la manu militari – va trăi clipa unificării naturale. Poate mai devreme decât prevede un think tank.

TAIWANUL VREA F-16

Sheryn Lee este cercetător la Centrul de Studii Strategice pentru Apărare, din cadrul Universităţii Naţionale Australiene. Din această postură a analizat contextul în care Statele Unite ar vinde avioane de luptă F-16 autorităţilor taiwaneze.

Astfel, la 25 ianuarie a.c., preşedintele Taiwanului, Ma Ying-jeou a reluat solicitarea de a achiziţiona cel mai recent tip de avion de vânătoare, F-16C , din Statele Unite, considerându-l drept un garant al supravieţuirii şi suveranităţii statului său. Până acum, Washingtonul a amânat vânzarea de avioane de luptă modernizate către Taiwan.

Există semne de schimbare a atitudinilor în cadrul administraţiei, consideră Sheryn Lee. Astfel, în luna februarie, comandantul Comandamentului SUA din Pacific, amiralul Robert F. Willard a afirmat că forţele militare din Taiwan ar putea fi “recapitalizate”, semnalând astfel că vânzarea avioanelor de luptă modernizate este, din nou, o opţiune de actualitate.

De ce s-a schimbat viziunea la Casa Albă?

Conform studiului menţionat sunt identificate trei evoluţii principale, care ar putea influenţa decizia finală a Statelor Unite.

În primul rând, Washingtonul a redevenit îngrijorat de dezechilbrul militar intervenit în Strâmtoarea Taiwan, în favoarea Republicii Populare Chineze. De 16 ani, la rând, Forţele Aeriene Taiwaneze au rămas cu aceeaşi dotare tehnică. Urmează iminenta retragere, de la zbor, a învechitelor avioane F-5. Apoi retragerea, temporară, pentru o modernizare anterior planificată, a avioanelor F-16A. Aşa că doar avioanele F-16C ar putea reda consistenţa, persistenţa şi puterea Forţelor Aeriene din Taiwan.

În aceeaşi perioadă, de partea cealaltă a strâmtorii menţionate, autorităţile de la Beijing şi-au dotat propriile forţe aeriene cu a patra generaţie de avioane de luptă, dispunând acum de 650 aeronave din această categorie. Acum, China dispune de cea mai numeroasă flotilă de aeronave concepute de ruşi, respectiv SU-27.

Şi ca departajarea să fie şi mai mare, la 11 ianuarie 2011, China a efectuat prima testare a avionului Chengdu J-20 – considerat un avion de vânătoare din generaţia a cincea – taman pe timpul vizitei secretarului american al apărării Robert Gates, la Beijing. Un gest amical, desigur…

Dar Washingtonul a respins ferm cererea aliatului din Taipei, de a cumpăra avionul american F-35 din generaţia a cincea, a aeronavelor de luptă. Motivul? Ar fi putut afecta relaţiile cu China. Chiar şi când va beneficia de avioane F-16C, cu radar perfecţionat, Taiwanul nu ar avea capacitatea, într-un conflict aerian, pe timpul căruia ar utiliza doar forţele proprii, ca să facă faţă superiorităţii Armatei Chineze de Eliberare. Doar ar întârzia avansarea trupelor chineze, pe teritoriul Taiwanului, până când S.U.A. ar veni în ajutorul său.

În al doilea rând, vânzarea de avioane F-16 are implicaţii importante pentru relaţiile politice dintre Washington şi Beijing. China s-a opus constant, în ultimii ani, vânzării de armament american către Taiwan.
În schimb, politicienii americani, sprijinitori ai intenţiilor guvernului de la Taipei, insistă asupra faptului că înţelegerea perfectată în 1982 permite SUA să furnizeze arme Taiwanului, pentru ca acest stat “să menţină o capacitate suficientă de apărare.”
Mai târziu, preşedintele chinez Hu Jintao a fost de acord să participe la summitul din iunie 2010, privind securitatea nucleară, numai după ce Casa Albă a garantat că nu va vinde Taiwanului F-16C, decât începând din anul 2011.

În al treilea rând, vânzarea are implicaţii mai largi pentru echilibrul de putere în Asia de Est. Administraţia Obama este într-o situaţie delicată. Washingtonul nu vrea să provoace China, dar nu are niciun interes ca forţele armate ale aliaţilor săi, din această parte a lumii – Japonia, Coreea de Sud şi Taiwan – să fie obligate să se retragă, în caz de forţă majoră, din faţa Armatei Populare Chineze de Eliberare. Din acest motiv, anunţarea posibilităţii redotării Forţelor Aeriene Taiwaneze reprezintă un mesaj politic clar.

Sprijinul Statelor Unite nu este diminuat şi angajamentul luat faţă de partenerii săi de securitate, va fi onorat, oferindu-le un potenţial factor de descurajare, a oricărui atac din partea Chinei.

În ciuda promovării “diplomaţiei zâmbetului”, Beijing nu renunţă la acţiuni de genul crizei provocate în 2010, în apropierea insulelor Senkaku. Asta a determinat Statele Unite să reacţioneze astfel încât să tempereze demonstraţiile de forţă chineze.

În cele din urmă, Washington este gata să vândă Taiwanului avioane de luptă F-16C, ceea ce asigură minimul necesar pentru a susţine capacitatea Forţelor Aeriene Taiwaneze de a riposta, în cazul unui conflict.

Cercetătorul Sheryn Lee concluzionează că vânzarea avioanelor americane către Taiwan înseamnă şi trimiterea, indirectă, a trei mesaje importante, către Beijing:

1. SUA menţine participarea sa la păstrarea status quo-lui în strâmtoare;
2. America nu este impresionată de demonstraţiile de forţă chineze;
3. Washingtonul rămâne garantul securităţii partenerilor săi regionali, inclusiv prin sprijinirea modernizării forţelor lor militare.