ARMY TO THE POWER

*Armata la putere

– ARTICOL SCRIS PE 9.02.2011
ŞI PUBLICAT ÎN EDIŢIA PRINT
A SĂPTĂMÂNANLUI ZIUAVECHE.RO
PE 11 FEBRUARIE.

Un general octogenar îmi spunea zilele trecute:”Spre deosebire de Ceauşescu, Mubarak nu a înfruntat mulţimea, nu şi-a ostilizat armata şi îşi pregăteşte liniştit retragerea la pensie”.

Succesorul agreat de Israel

O depeşă diplomatică, ce trebuia să fie declasificată pe 29 august 2018, a fost dezvăluită acum presei, pentru ca lumea să înţeleagă că nimic nu este întâmplător, din ceea ce se petrece în Egipt.
Esenţa acestui document, emis la 29.08.2008, se focalizează pe concluziile unei vizite a ministrului israelian al apărării, Ehud Barack, care a avut atunci oportunitatea să poarte dialoguri succesive cu preşedintele Mubarak, cu şeful cupolei informative egiptene, generalul Suleiman şi cu ministrul apărării, mareşalul Tantawi.
Delegaţia israeliană a fost „şocată” de efectele vârstei înaintate asupra şefului statului egiptean. Cele mai substanţiale dialoguri s-au purtat cu Omar Suleiman.
De altfel, între Ministerul Apărării al Israelului şi Serviciul General de Informaţii al Egiptului funcţiona, încă din acea vreme, o legătură telefonică directă, pentru situaţii de urgenţă sau de criză în relaţiile bilaterale.
Au contat, în suita convorbirilor avute de Ehud Barack cu oficialii egipteni, desele consultări cu locţiitorul generalului Suleiman, Mohammed Ibrahim.
Şi acest detaliu a generat convingerea israelienilor că „Suleiman pare să fie persoana care va deveni preşedintele interimar, dacă Mubarak moare sau devine incapabil” de a mai conduce ţara.
Conform emitentului depeşei citate, ambasada americană în capitala israeliană:”nu este nicio îndoială că perspectiva cea mai confortabilă pentru Israel este aceea ca succesorul lui Mubarak să fie Omar Suleiman”.
Interesul strategic comun, pentru guvernele israelian şi egiptean fiind acela de a stopa expansiunea influenţei iraniene în regiune, ambele executive având o viziune comună în privinţa ameninţării reprezentate de programul nuclear iranian.

Ce cred americanii?

Un sondaj realizat peste Ocean, între 2 şi 7 februarie a.c., de către “The Pew Research Center for the People& the Press” şi dat publicităţii pe 8.02.’10 indică faptul că nu există un consens printre cetăţenii Ţării Libertăţii, asupra modului în care protestele îndelungate din Egipt vor afecta Statele Unite.
58% dintre americanii care au participat la acest sondaj au afirmat că protestele manifestanţilor egipteni nu vor avea un efect prea mare, în timp ce 36% cred exact contrariul, iar 22% nu au dat niciun răspuns.
Din minoritatea care crede că protestele vor avea un efect asupra SUA, aproape de două ori mai mulţi americani susţin că impactul demonstraţiilor de la Cairo va avea un impact mai degrabă negativ, decât pozitiv: 28% versus 15%.
Această lipsă de consens naţional se reflectă şi în ceea ce priveşte aprecierea modului în care Casa Albă a gestionat criza egipteană. O majoritate, de 57%, declară că administraţia Obama a reacţionat corect la evoluţia situaţiei din Egipt, în timp ce un număr mai mic de americani afirmă că administraţia a arătat prea mult sprijin, respectiv 12%, sau sprijin prea puţin, tot 12%, pentru protestatari.
Acest sondaj naţional, a fost efectuat de „Pew Research Center” în rândul a 1385 de adulţi. 48% dintre ei spun că au auzit multe despre protestele antiguvernamentale din Egipt, dar 52% au recunoscut că, despre acest subiect, au informaţii minime sau deloc.

Deziluzie la Teheran

Presa iraniană semnalează întâlnirile generalului Suleiman cu reprezentanţii grupurilor de opoziţie din Egipt, inclusiv cu cei ai “Fraţilor Musulmani”. Context în care vicepreşedintele egiptean a făcut noi concesii, precum libertatea presei şi eliberarea celor reţinuţi pe parcursul ultimelor proteste violente.
Cu toate acestea, Omar Suleiman este considerat la Teheran un personaj negativ. Care a avut un rol cheie într-un program controversat, de predări al CIA, în care o serie de terorişti, pentru americani/luptători în Războiul Sfânt, pentru iranieni, au fost arestaţi în ţări diferite, fără respectarea procedurilor legale şi supuşi la interogatorii dure.
În capitala iraniană se ştie opinia diplomaţilor americani, care îl descriu pe vicepreşedintele egiptean drept un pragmatic, cu viziune şi influenţă.
Cu evidentă deziluzie, televiziunea de stat iraniană a menţionat că pentru militarii Egiptului este importantă existenţa regimului actual, sub conducerea lui Suleiman, singura garanţie vizibilă că SUA va continua să ofere aproximativ 1,3 miliarde de dolari, ca ajutor militar, în fiecare an. O sumă condiţionată de menţinerea păcii cu Israelul, la care a contribuit substanţial şi generalul Omar Suleiman.
Conducerea iraniană crede că afirmarea poziţiei americane, de a sprijini un guvern de tranziţie supervizat de vicepreşedintele actual, poate duce la situaţia în care generalii egipteni vor prelungi perioada trecerii de la autoritarism la democraţie şi chiar amâna, sine die, alegerile dorite de opoziţie.
„În timp ce negocierile continuă între reprezentanţii regimului actual şi adversarii săi – observă oficiosul guvernamental „Cotidianul Iranului” -, armata îşi consolidează puterea în linişte. Oricare ar fi rezultatul discuţiilor, Mubarak va rămâne la putere până când liderii militari vor fi siguri că anumite interese politice şi economice sunt securizate.”

Acelaşi principiu

Sintagma “Principiul dominoului” este acum utilizată atât în comentariile de peste Ocean – ale analiştilor care sunt conştienţi că administraţia Obama este departe de a fi avut doar un rol de spectator al mutaţiilor din lumea arabă, fiind, de facto, generatorul acestora -, cât şi în acelea ale visătorilor din Lumea Arabă, ce au iluzia că asistă la o revoluţie extinsă, dintr-un stat autoritar într-altul similar.
O concluzie comună, a celor două categorii de observatori ai mutaţiilor survenite în Tunisia, Yemen şi Egipt? Toţi şefii de stat, din Maroc până în Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, aflaţi de ani îndelungaţi la conducerea ţărilor proprii ştiu acum că sunt vizaţi de valul democraţiei – varianta occidentală/revoltei populare – versiunea islamistă.
Occidentalii şi islamiştii sunt la fel de …sătui, de „faraonii”, mai mari sau mici, aflaţi acum pe tronurile regale sau jilţurile prezidenţiale.

Şi unii şi alţii omit să afirme ce îi interesează cel mai mult. Petrolul din subsolul arab. Fără de care nu se mişcă un tanc, un portavion sau avion de vânătoare.
Cu, sau fără semilună, pe drapelul naţional.

UNDER THE EAGLE’S WING

* SUB ARIPA VULTURULUI

Autorul cărţilor ”Sub aripa vulturului: O strategie naţională de Securitate a Statelor Unite pentru anul 2009” şi „Restaurarea Republicii: Idealul Jeffersonian în America secolului al 21-lea” este senatorul Gary Hart.

Acesta a avut temeritatea să formuleze o întrebare incomodă:
„De ce CIA conduce operaţiuni militare, „sub acoperire”, în Afganistan, în timp ce Pentagonul are la dispoziţie cea mai mare parte a bugetului de informaţii, estimat la 80 miliarde dolari?”

Răspunsul pe care îl oferă, ca un parlamentar cu o experienţă notabilă în Comisia Senatului pentru Serviciile Armatei şi Comisia Senatului pentru Supravegherea Serviciilor de Informaţii, nu este, din păcate, unul convingător. Pentru simplul motiv că Gary Hart presupune că ar fi vorba de “o confuzie în rolurile şi misiunile” celor două structuri.

Senatorul crede că “a fost un argument plauzibil pentru acest tip de confuzie în timpul Războiului Rece, zile când am folosit serviciile clandestine să efectueze operaţiuni în ţări din lumea a treia, unde uniforma militară ar fi declanşat o confruntare directă cu Uniunea Sovietică.”

Dar asta era legenda valabilă cu două decenii în urmă.

Urmează o interogaţie deloc naivă, rod al presiunilor unei zone uşor de depistat, din lectura atentă a întrebării: „Nu ar avea mai mult sens, acum, ca doar CIA să colecteze şi să analize informaţii, de pildă, pe probleme cum ar fi dacă revolta populară din Tunisia s-ar putea răspândi în Egipt, iar Pentagonul să îşi focalizeze atenţia pe efectuarea atacurilor cu drone, la frontiera dintre Afganistan şi Pakistan – presupunând că asta vrea comandantul-şef ( preşedintele S.U.A.) să se facă?”

Răspunsul simplu şi evident este categoric NU.

În nicio ţară din lume, chiar peste Ocean, unde funcţionează cea mai puternică cupolă informativă, în subordinea locatarului oficial de la Casa Albă, schimbul ordonat de informaţii nu se face pe bază de încredere, ci de verificare automată, suplimentară, prin structurile şi agenţii proprii, din punctele de interes geopolitic, pe mapamond.

Neîncrederea instinctivă şi „verificarea la sânge” a oricărui set de date, fiind, de fapt, cheia succesului unei viitoare operaţiuni de intelligence.

Înduioşătoare pare constatarea senatorului Gary Hart, că forţele speciale americane – indiferent de specificul misiunilor pentru care au fost organizate şi denumite, precum Delta Force, Rangers, Seals, Air Force Special Force – sunt foarte bine antrenate. Şi capabile să deruleze operaţiuni sub acoperire, peste hotare, „în multe cazuri, cu personal ce poartă haine tipice localnicilor şi călăreşte catâri”.

Uşor ironic, mister Hart îşi afirmă disponibilitatea de a primi orice consiliere, pe această temă, în mod special din partea celor care au experienţă în organizarea de operaţiuni sub acoperire. Profesionişti capabili să îi explice de ce principala agenţie americană de informaţii desfăşoară operaţiuni clasificate, care nu (mai) sunt secrete. Timp în care Pentagonul le dublează, chiar le triplează, cu acţiunile proprii, deşi, teoretic, iniţiativele sale ţin de “ceea ce face sau ar trebui măcar să facă o agenţie de informaţii”.

Apoi, senatorul trage de manşa propriei sale imaginaţii şi crede că pune punctul pe „i” , în felul său, de contribuabil ce vede bani cheltuiţi de instituţii diferite, în acelaşi scop:”dacă CIA ar lăsa armata să desfăşoare operaţiuni clandestine, în loc să se concentreze pe misiunile sale principale, probabil că am obţine informaţii mai bune din asemenea acţiuni. Şi am putea economisi nişte bani, la nivelul uriaşei structuri americane de informaţii”.

“Nice try!/Frumoasă încercare!” o fi exclamat, citind rândurile de mai sus, Leon Edward Panetta, directorul CIA, care are în subordine un minimum de 20.000 de agenţi.

Senatorul Hart persistă în eroare, atunci când crede că este vorba de un joc operaţional, între Pentagon şi CIA. Agenţia Centrală de Informaţii derulând, în continuare, operaţiuni în Afganistan şi Pakistan, considerate teatre de operaţiuni militare, de către Departamentul Apărării.

El îşi încheie eseul dedicat rivalităţii tradiţionale, dintre serviciile secrete, cu o întrebare retorică, dar memorabilă:

“Deci, pe baza cărei teorii efectuează CIA aceste operaţiuni şi nu Forţele Speciale ale armatei?”

Lumea de azi, ca şi aceea de ieri, nu este doar o succesiune a arealurilor în alb şi negru. Zona gri, de intelligence, este utilizată ca parte a forţelor şi mijloacelor alocate de un stat pentru a câştiga o campanie militară. Cu atât mai mult acolo unde inamicul nu poartă uniforme distinctive, nu duce lupta în tranşee şi acţionează prin trimiterea propriilor combatanţi în mulţimea de localnici îngenunchiată de sărăcie, absenţa locurilor de muncă, foamete şi frică de un viitor incert.

După cafeaua servită iniţial la… Pentagon, senatorul Gary Hart ar trebui să o testeze şi pe aceea de la sediul – la fel de impresionant –, al CIA.

Cele două instituţii ale SUA, fiind complementare, într-un angrenaj comandat, deseori, pe bază de ordine secrete, clasificate pe perioade mari de timp, de însuşi Preşedintele ţării – nume de cod EAGLE ONE.

BASARABIA – SUB PROTECŢIA NATO

Jurnalistul VASILACHE GHENADIE, din Chişinău, mi-a trimis un articol inedit, scris cu o luciditate remarcabilă. El l-a intitulat “NATO: între Moldova și Rusia”. Ceea ce exprimă o nouă realitate, anunţată public la Summitul Alianţei Nord-Atlantice de la Lisabona.

Iată analiza confratelui Vasilache Ghenadie, un condeier cu o ironie bine temperată şi o viziune notabilă:

Pentru comuniștii pro-moscoviți, Alianța Nord-Atlantică reprezintă o sperietoare, în perioada luptei pentru putere. Pentru liberali – o soluție de soluționare a conflictului transnistrean, în perioada reformelor democratice, și aderare ulterioară la UE.

Alianța Nord-Atlantică este percepută de partidul comuniștilor, de la un timp încoace, ca o unealtă de manipulare a cetățenilor Republicii Moldova, deoarece aderarea la NATO reprezintă un moment sensibil în politica externă a țării. Lipsa unui mesaj clar din partea partidelor de guvernare a dus la incertitudine, folosită cu iscusință de opoziție.

Chiar comuniștii au declarat franc, în cadrul Conferinței Extraordinare a Statelor Părți la Tratatul privind Forțele Armate Convenționale în Europa (FACE) din 2007, exact atunci când Voronin s-a certat cu Kremlinul, iar consilierul său Mark Tkaciuc a divulgat CIA toate subtilitățile Memorandumului Kozak (din acel moment fiind înalt apreciat de serviciile secrete americane și israeliene, dar acumulând mai mulți dușmani la Moscova ), că Republica Moldova percepe Tratatul FACE, citez declarația ex-ministrului adjunct al AEIE, Eugenia Chistruga: ”drept piatra unghiulară a securității europene, o garanție importantă a securității naționale”, sprijinind necesitatea ratificării Tratatului FACE Adaptat, semnat în 1999.

PCRM încearcă astăzi să sublimeze politicile sale pro-rusești și îl acuză pe președintele interimar Mihai Ghimpu pentru inițiativele de soluționare pe cale pașnică a conflictului transnistrean, exprimate în scrisoarea deschisă către Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, chiar dacă acum trei ani singuri declarau că ”autorităţile Republicii Moldova reiterează necesitatea îndeplinirii neîntârziate de către Federaţia Rusă a deciziilor adoptate la Summit-ul OSCE de la Istanbul din 1999. Doar retragerea completă, ordonată şi transparentă a forţelor militare şi muniţiilor ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova va crea premise pentru lansarea procedurilor naţionale privind ratificarea Tratatului FACE Adaptat”.

De altfel, poziția Republicii Moldova a fost susținută imediat de SUA și alte state membre ale NATO, care au declarat că sunt gata să ratifice Tratatul Forțelor Armate Convenționale în Europa odată cu evacuarea trupelor rusești din Basarabia (Republica Moldova) și Georgia.
Read more »