CE MAI SCRIE POETA MARIA HÎNCU DIN CHIŞINĂU

Uneori ne intersectăm propria cărare cu drumurile vieţii altor semeni, dintre cei sensibili la cuvintele proscrise după 1989: patrie, naţiune, ţară. Iar când acestea revin în poemele unei tinere, talentate şi aprige scriitoare din Chişinău, precum Maria Augustina Hîncu, putem lăsa o clipă zavera zilei, pentru a ne uita, prin ocheanul literatei, spre un tărâm inedit, cu ciorchinii de toamnă ai cuvintelor ce toarnă foc pe suflet.

Inserez aici un poem ce confirmă o anumită stare de spirit a conaţionalilor din cel de-Al Doilea Stat Românesc.

Coroana din cenuşă

1812 – 2012

De două secole, ni s-a smuls de pe creştet coroana,
Impuşi să vieţuim pe nisipuri mişcătoare.
De două secole speranţa ni-i apa, răbdarea ni-i hrana,
Iluzii etalate pe post de cartuşă.
Lumini cu reflexii mereu schimbătoare,

De două secole, coroana aşteaptă-n cenuşă.

Maria Augustina Hincu

“CĂLCÂIUL LUI AHILE”, AL ASPIRANŢILOR LA PRIMĂRIA CHIŞINĂULUI

Campania electorală, pentru alegerile locale, din Republica Moldova, are un plus de vizibilitate, la Chişinău, locul unde se dă ora exactă în arena politică a celui de-al doilea stat românesc.

Până acum sunt cunoscute intenţiile de a candida – la primăria metropolei dintre Prut şi Nistru, în ordine alfabetică – ale lui Victor Bodiu, Valentina Buliga, Radu Buşilă, Dorin Chirtoacă şi Igor Dodon.

Partea bună, a noii curse electorale, pentru recâştigarea încrederii alegătorilor din capitala Basarabiei, este numărul optim de candidaţi, care confirmă existenţa competiţiei tipice unei societăţi ce aspiră la o democraţie consolidată.

Alt element benefic limpezirii apelor politichiei la Chişinău este dorinţa evidentă, a partidelor parlamentare şi a unei formaţiuni încă vocale, de a vedea – indirect -, cât de mult s-a consolidat sau s-a erodat încrederea cetăţenilor, în politicienii puterii, şi în cei ai opoziţiei.

Probabil că acum ar fi utilă o evaluare obiectivă, a şanselor celor cinci candidaţi. Una ce ar trebui focalizată, ca în Statele Unite, pe mesajele previzibile. Cele transmise, în forme diverse, către alegătorii proprii, dar şi spre indecişi şi votanţi potenţiali ai celorlalţi competitori.

Practica americană arată preferinţa candidaţilor pentru propagarea unui mesaj electoral clar, care să redea speranţa alegătorilor, în sensul soluţionării eficiente a doleanţelor de interes general.

Talentul de a răspunde adecvat, la acest ultim deziderat – decisiv, în ziua chemării cetăţenilor la urnele de vot – a dat peste cap, deseori, în multe ţări, inclusiv în Republica Moldova, prognoze bazate pe sondaje de opinie mai mult sau mai puţin obiective.

Cheia succesului oricărui candidat cerebral? Crearea unei impresii de durată, la alegătorii care vor un mesaj pragmatic, pe măsura necesităţilor reale ale comunităţii urbane, ce nu pot fi expediate cu soluţii teoretice generale – descalificante pentru cine vrea să devină administratorul capitalei Republicii Moldova.

Victor Bodiu are trei aşi în mânecă.
Nu blogul personal, nu facebook-ul, nici twitter-ul – cum se iluziona un ilustru cronicar din urbe, care confunda pregătirea unei revolte, necesare schimbării unui regim revolut, cu declanşarea unei campanii individuale ofensive.

Ci: capacitatea de a se fortifica profesional în timp, poziţia de lider al filialei locale a unei bănci europene şi sprijinul premierului.

„Călcâiul lui Ahile” la actualul ministru Bodiu?
Imaginea sa virtuală, de om ponderat, manierat şi atent, bun de pus în ramă. El trebuie să iasă la un dialog concret, cu cetăţenii de pe stradă. Oameni care să îi poată strânge mâna şi să se convingă că este un conaţional ce ştie ce vor locuitorii Chişinăului, nu doar expresia lipsei candidatului unic al Alianţei.

Valentina Buliga are tot trei puncte forte.
Mesajul automat, pe care îl generează cu evoluţia sa profesională – „Are cea mai bună medicamentaţie pentru boala Chişinăului” -, pilda pe care o oferă alegătoarelor din oraş, cărora le-ar putea surâde o perioadă de “matriarhat” la cea mai mare primărie, din republică, şi, nu în ultimul rând, susţinerea evidentă a preşedintelui interimar.

„Călcâiul lui Ahile” la actualul ministru Buliga?
Reperele carierei profesionale indică apetenţa pentru posturi de decizie.
Dar votanţii – şi mai ales votantele – vor trebui să se convingă că sobra candidată are temeritatea de a se duce şi discuta cu concitadinele sale, acolo unde muncesc, trăiesc, se necăjesc, dar şi speră la o viaţă mai bună – la grădiniţe, în şcoli, în spitale, la universitate, la piaţă, în biserici şi pe stradă. Ori de câte ori va avea ocazia să probeze că este o… bărbată.

Radu Buşilă pare un outsider/o persoană în afara grupului candidaţilor cu şanse la Primăria Chişinăului.
În mod paradoxal, tot trei aşi are în mânecă: cariera militară – ceea ce înseamnă că este un om punctual, de cuvânt, îi place ordinea şi nu admite delăsarea; apetenţa pentru promovarea juriştilor tineri şi corecţi – dublată de interesul său pentru o serie de iniţiative legislative; reprezentarea intereselor societăţii civile, în clarificarea unor aspecte ale gestionării capitalei.

„Călcâiul lui Ahile” la tânărul Buşilă?
Apartenenţa la un partid taxat drastic de electorat, cu netrimiterea reprezentanţilor săi în parlament, ca urmare a unor inconsecvenţe politice anterioare. Pentru a-şi maximiza numărul de voturi posibile, Radu Buşilă ar trebui să umble zi de zi, acolo unde muncesc şi se relaxează tinerii din Chişinău. Să-i convingă că el – nu partidul ce generează reacţii deloc favorabile – are idei concrete, pe probleme nesoluţionate până acum.
Mesajul său dezirabil, pentru junii votanţi? „Poţi fi zilnic prezent la primărie, prin mine!”

Dorin Chirtoacă este singurul candidat care poate să spună concret ce a făcut, până acum, în fruntea comunităţii complexe a capitalei celui de-al doilea stat românesc.

Asul său cel mare? El însuşi! Un politician ofensiv, dar cu bun simţ.
Şi care, deşi este încă tânăr, are incredibil de multă răbdare.
Atât cu adversarii împlinirilor şi proiectelor sale, cât şi cu unii coechipieri din partid, ce păreau că au frânat evoluţia sa pe orbita afirmării plenare, ca om cu un viitor promiţător – în lumea politică de la Chişinău.

„Călcâiul lui Ahile” la primarul Chirtoacă?
Aşteptarea validării candidaturii sale de forumul suprem de partid.
În termenii unei campanii electorale locale americane, asta echivalează cu un timp câştigat de ceilalţi candidaţi, care pot exploata imagologic această întârziere, a oficializării înscrierii sale în cursa pentru primărie.

Dacă este adevărată aserţiunea că Dorin Chirtoacă s-a dovedit a fi cel mai muncitor primar postdecembrist, un administrator lipsit de complexele trecutului, cu iniţiative benefice cetăţenilor din Chişinău, vizibile, verificabile şi de netăgăduit, atunci singurul său inamic, real, este intrarea – în competiţia pentru un al doilea mandat – pe ultima sută de metri.

Dorin Chirtoacă se află la semaforul pe care el l-a scăpat de culoarea roşie! Dar, lumina verde întârzie să apară…

Igor Dodon pare să fie înconjurat de o echipă de… neprofesionişti, în campania pentru primărie.
Un singur exemplu este suficient. Iniţiativa de a organiza un demonstrativ de tir, pentru invitaţii săi speciali, bloggeri aleşi pe sprânceană.

Cu ocazia asta, deputatul Dodon şi-a împuşcat, de facto, propria imagine. De ce?

Când ai făcut „o carieră ameţitoare, sub guvernarea comunistă – de la şef al Bursei de Valori, până la prim-vicepremier ” este bine să îţi păstrezi a(l)titudinea politică.

„Călcâiul lui Ahile” la parlamentarul Dodon?
Un bărbat politic, indiferent de ţară, dacă invită presa să vadă cum trage cu arma, fie aceasta şi un pistol GLOCK, trebuie să demonstreze că ştie şi respectă regulile de tragere.

Dar Igor Dodon primea muniţia de la un om aflat în faţa lui – lucru interzis în orice poligon! -, introducea cartuşele în încărcător în timp ce vorbea cu un personaj aflat între el şi ţintă, întreba, nesigur, câte focuri să tragă, discuta cu presa, în timp ce întorcea total capul – şi parţial arma – spre interlocutori, iar după ce a tras… s-a întors zâmbitor, cu arma integral spre jurnalişti, aşteptând să fie gratulat. Amatorism 100 %!

Dacă la o şedinţă de tragere cu pistolul, unde sunt instituite reguli precise, pentru a evita imprudenţe, candidatul Dodon este mai interesat de imaginea proprie, cum o să evolueze el pe fotoliul de primar?!
Tot ignorând alte reguli, cum ar fi cele de conduită administrativă?

„Călcâiul lui Ahile”, la toţi aspiranţii la Primăria Chişinăului?
Autocontemplarea.
Cine va ieşi primul, la marş forţat, printre cetăţeni, cu soluţii realiste, la probleme concrete, îşi va mări considerabil numărul de susţinători. Şi şansele de victorie.

SE MAI NASC ROMÂNI ŞI LA CHIŞINĂU

*O PROMIŢĂTOARE TELEASTĂ – VICTORIA UNGUREANU

Victoria Ungureanu este o jurnalistă cu aplomb, care şi-a surprins prietenii, prin apariţia pe un post de televiziune într-o ipostază aparte, de comunicator dispus să treacă prin furcile caudine, ale formatului unei emisiuni pentru tineri, pentru a se exprima, de o manieră inedită, în faţa telespectatorilor dornici să vadă cum gândesc şi ce motivaţii au cei ce vor marca viitorul presei în Republica Moldova. Cu acest gând am adresat unele întrebări domniţei Ungureanu, care nu a ezitat să îmi răspundă aşa cum şi acţionează, pe baza unor convingeri ferme.

– Care este motivul real pentru care, dintre toate profesiile lumii ai ales jurnalismul – un domeniu în care prima regulă este apărarea adevărului?– N-am visat vreodată că voi dori să devin jurnalist. Ochiul critic al unei prietene m-a ajutat să înţeleg că, de fapt, jurnalismul este profesia compatibilă cu aspiraţiile, personalitatea şi calităţile mele. Când am decis să păşesc pe tărâmul celor care reflectă realităţile lumii de azi, nu ştiam prea multe despre această meserie. Ulterior, am descoperit care este riscul şi responsabilitatea unui jurnalist care preţuieşte adevărul, mai presus de orice.

– Dintre locurile de muncă posibile – la un portal electronic, într-o redacţie a unei publicaţii scrise, la o agenţie de ştiri, la un post de radio, sau de televiziune, pentru care ai opta în viitor şi de ce? – Oricare ar fi canalul media, contează cât de liber este. Am în vedere influenţa politică, politica editorială, „prieteniile” economice sau de orice alt tip. Comparând mai multe canale media, din Republica Moldova, aş activa la un post de televiziune, deoarece acesta este visul meu şi spre asta tind, chiar dacă, până acum, am făcut paşi mici. Aş alege dintre două canale TV, pe care nu le menţionez, ca să nu le fac publicitate gratuită. Pentru ca să înţelegi cu adevărat ce se întâmplă, trebuie să faci parte, măcar o perioadă, dintr-o familie TV. Eu am descoperit un astfel de post de televiziune, care se bazează pe o echipă tânără, cu membrii foarte ambiţioşi. Sper că voi găsi un „ungheraş”, în această echipă jună de teleaşti, unde comunicarea este amicală, de la egal la egal.

– Ce înseamnă, până la urmă, scrisul pentru tine? Oglinda unui sentiment – precum în poemele tale? Exprimarea unei stări de spirit, cum deseori o faci pe blogul personal? Sau ceva mai mult? – A scrie poeme e una. Iar a relata un eveniment este altceva. Ca orice visător, am momente când îmi exprim trăirile prin poezie. În acele clipe, de puternică interiorizare sufletească, las versurile să vină la mine, aşa cum şi viaţa ne oferă clipe mai mult sau mai puţin luminoase. Prioritară rămâne pasiunea de a deveni un jurnalist profesionist. De aceea, îmi place să fiu la curent cu ultimele evenimente din ţară. Şi să le comentez pe măsura importanţei lor, pentru contribuabilii Republicii Moldova, conaţionali care merită să li se spună adevărul, de către cei care îi reprezintă, pe baza voturilor lor, în forumul legislativ al ţării. Când acest lucru este evitat, nu ezit să sancţionez, în plan moral, prin comentariile mele, diferenţa dintre promisiunile iniţiale şi neîmplinirile evidente.
Read more »

NU DE TROIŢE AVEM ACUM NEVOIE…

Jurnalistul Ionel Dancu, de la cotidianul ADEVĂRUL, a publicat, în ediţia din 11 aprilie a.c., articolul “Există o mare ură faţă de români în Ucraina”, la finalul căruia a postat opinia pe care mi-a solicitat-o, cu privire la paşii necesari deblocării proiectului naţional al reunificării legitime cu teritoriile româneşti rupte de Patria Mamă, prin dictatul arbitrar, samavolnic, impus prin superioritatea militară numerică şi tehnică a unei puteri străine – dispărută azi de pe harta Europei de Est:

“Nu de troiţe avem acum nevoie, ci de adevăraţi bărbaţi de stat. Slujbe religioase au mai fost şi pe 6 mai 1990, la „Podul de Flori”, peste Prut. Eram acolo, ca jurnalist militar, la jumătatea podului de cale ferată de la Ungheni.

Iar Barack Obama, la apropiata întâlnire cu Dmitri Medvedev, de la Moscova, va reitera ideea că graniţa NATO trece, de facto, pe Nistru.”

ORIGINAL

LA “VOCEA BASARABIEI”

POSTUL DE RADIO “VOCEA BASARABIEI”

(în fotografie: Cetatea Soroca, pe malul Nistrului)

Ion Petrescu, autorul editorialului „Basarabia? Moldova de est? Sau Republica Moldova”, are strămoşi basarabeni. La 27 martie 2011, zi în care s-au împlinit 93 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, editorialistul portalului ARENA a acordat un interviu, într-o intervenţie în direct, prin telefon, postului de radio „Vocea Basarabiei”, vorbind despre trecutul, dar şi despre viitorul comun al celor două state româneşti.

– D-le Petrescu, cum credeţi, ar trebui ca 27 martie să fie sărbătoare naţională în Republica Moldova, dar şi în România?

– Probabil o să vă surprind, dar noţiunea de sărbătoare este de inspiraţie comunistă. Eu cred că fiecare român de bună credinţă are această dată în inima lui. Să nu uităm ce spunea Nicolae Iorga, ca sfat pentru discipolii săi: „Când intri în arenă, când intri în aulă, menirea ta este, ca prin discursul propriu, să-i ridici pe cei care te ascultă la nivelul tău”. Aşa şi cei care cred în ideea că România a fost şi va fi cândva din nou o singură ţară trebuie să aibă grijă de apropiaţii lor. Dacă cei din jur vor găsi dragoste, înţelegere şi, mai ales, încredere în viitor, această zi întotdeauna va fi sărbătorită în familie. Sărbătoarea naţională la americani este una de familie şi trebuie să ne dezvăţăm de ideea că numai dacă ieşim în stradă cu steagurile arătăm mulţimii, arătăm străinilor că ne este dragă această zi. Sărbătorile trebuie să fie în inimile şi familiile noastre.

– Când aţi venit pentru prima oară în Republica Moldova, aţi vizitat satul din care au fugit strămoşii dvs. de sovietici, în 1940, mai era casa buneilor dvs.?

– Aş vrea să mulţumesc, şi pe această cale, unui ofiţer excepţional din Armata Republicii Moldova, unui om de onoare, care a condus ani buni publicaţia „Oastea Moldovei” – se numeşte Valeriu Rusu. Datorită lui am sosit amândoi – el îmbrăcat în uniforma Armatei Republicii Moldova, eu purtând uniforma Armatei României – în comuna Lencăuţi, judeţul Soroca. Acolo am găsit casa în care bunicul meu s-a născut – este chiar pe malul Nistrului -, dar şi casa în care mai trăia, pe vremea aceea, sora lui, Agafia Ciumac. A fost un moment de mare emoţie pentru mine, pentru că mi-am dat seama că este o rădăcină pe care nu am voie să o ignor.

– Copiii dvs. au fost în Basarabia?

– Din păcate, răspunsul este negativ şi trebuie să rezolv această chestiune. Şi ei trebuie să vadă locul în care s-a întâmplat acest fapt simbolic pentru devenirea lor, mai ales că bunica mea trăieşte acum la Timişoara – s-a născut, culmea coincidenţei, în 1918 – şi întotdeauna, când aude cuvântul Basarabia, lăcrimează.

– Există o legătură între faptul că această bucată de pământ are atâtea denumiri, aşa cum arătaţi în editorial, şi faptul că locuitorii de aici nu-şi cunosc identitatea?

– Aş vrea să fim drepţi cu locuitorii din Basarabia, sunt oameni minunaţi, echilibraţi, nu sunt nişte pripiţi, nu au nicio vină. Stăpânirea străină este cea care a deformat actul de învăţătură şi care a generat, a determinat, a comandat să fie predată în şcoli un anumit tip de istorie. Ceea ce nu s-a putut face şi ceea ce ştiţi că s-a păstrat este tot în arealul familiei – de acolo costumele populare, poeziile, cântecele nu au putut fi scoase, pentru că familia nu se conduce după un manual pe care îl promulgă o stăpânire străină. Eu cred că trebuie să privim la basarabeni cu încredere şi recunoştinţă pentru că, după atâta timp, vorbesc limba română, cântă – ceea ce e specific neamului nostru şi, mai presus de toate, atunci când cred de cuviinţă, îmbracă straiul strămoşesc, care este în acelaşi timp un strai de suflet. Or, ceea ce ai în suflet nu-ţi poate lua nimeni.

– Sunt mai mulţi tineri, dar şi oameni în etate care încă mai visează la Unire. E posibil ca în secolul XXI să se unească cele două state româneşti?

– Da. Şi eu cred că aici trebuie să fim foarte clari, să ne uităm la modelul german. Nu întâmplător Germania este cea care sprijină găsirea unei soluţii adecvate climatului european, procedurilor Uniunii Europene de rezolvare a conflictului transnistrean. Unirea nu va fi mâine, dar cu siguranţă se va produce la un moment dat şi aceasta pentru simplu fapt că orice naţiune lucidă îşi doreşte să fie reîntregită. Uitaţi-vă la Coreea de Sud, unde există un minister al reunificării. Sigur că unirea nu se va face peste noapte, sigur că regimul comunist din Coreea de Nord încă se opune, dar aceasta nu înseamnă că cele două Corei nu vor fi din nou împreună. Exemplele ar putea continua. Unirea va veni şi cred că această unire va fi, din fericire, rezultatul acţiunii celor care acum sunt foarte tineri, care nu au decât 20-21 de ani şi încă sunt în băncile facultăţilor, la Bucureşti şi Chişinău.

– Pentru împlinirea visului de unificare al neamului românesc, ar fi suficient ca fraţii de pe ambele maluri de Prut să se regăsească în Uniunea Europeană?

– Este un prim pas şi, din acest punct de vedere, ceea ce face la ora actuală Alianţa pentru Integrare Europeană, într-un ritm pe care l-aş numi uşor pâş-pâş, este bine, pentru că acest ritm este conform modalităţii de a se lămuri cei care doresc un alt viitor pentru Republica Moldova. Uniunea Europeană este un prim-pas, dar nu suficient. În timp, lucrurile vor evolua, pentru că vor fi oameni mult mai informaţi, mult mai plimbaţi prin lume şi dornici să fie la nivelul realităţilor din Europa. Tot ce se întâmplă în Orientul Mijlociu a pornit de la faptul că tinerii arabi aveau tot ce le trebuia ca să trăiască la fel ca în SUA, dar nu aveau democraţia din America. Nu aveau forul democratic unde să se exprime şi nici unde să militeze pentru un trai mai bun în ţara lor. Această discrepanţă, între accesul la mijloacele tehnice moderne şi viaţa pe care o puteau trăi – conform unei anumite finanţări statale -, marcată de lipsa de democraţie, a generat schimbarea. Generaţia tânără de acolo este hotărâtă să facă schimbarea nu doar în Tunisia sau Egipt, ci să continue şi în celelalte state. Morala, pentru ce discutăm noi acum, este că trebuie să avem încredere în tineri, să-i încurajăm, pentru că ei au forţa puterii în viitor.

– Pe ce vă bazaţi când spuneţi în editorialul „Basarabia? Moldova de est? Sau Republica Moldova” că Republica Moldova nu va mai fi condusă niciodată de comunişti? Noi, când vedem atâta dezbinare în AIE, ne gândim că Partidul Comunist are toate şansele să revină la guvernare…

– Pe doi factori – unul intern şi altul extern. Factorul intern este o putere în creştere în Republica Moldova. Este vorba de puterea presei din Republica Moldova. Ceea ce se emite în eter, dar şi în presa scrisă, despre relaţia Republicii Moldova cu ţările NATO constituie un factor de studiu, de consemnare în marile cancelarii. Presa din Republica Moldova, prin bombardamentul informaţional pe care îl face la ora actuală, permite celor care ascultă radiourile, citesc ziarele, sau urmăresc emisiunile de televiziune să-şi dea seama că trăiesc într-o altă lume. Oamenii aceştia nu mai vor întoarcerea la trecut. Argumentul de ordin extern este că vicepreşedintele SUA, Joe Biden nu a venit ca turist la Chişinău. A venit după ce a negociat, la Moscova, votul Rusiei în Consiliul de Securitate, unde datorită intervenţiei preşedintelui Dmitri Medvedev, Rusia a avut inteligenţa să se abţină de la vot. Joe Biden a venit pentru a da un semnal atât Europei, cât şi spaţiului răsăritean, că Republica Moldova este definitiv în comunitatea care beneficiază de protecţia americană, conform hotărârii Summitului NATO din Portugalia, de anul trecut, când secretarul general al NATO, Rasmussen, a spus clar: „Din acest moment, Republica Moldova beneficiază de protecţia Alianţei Nord-Atlantice”. Într-un asemenea context, ceea ce se întâmplă acum în „Sfatul Ţării” de la Chişinău, în Parlament, ţine de o clarificare democratică utilă, şi eu am încredere că cei trei lideri ai AIE – oameni cu experienţă, cu echilibru -, vor reuşi să depăşească orgoliile şi să menţină, într-o formulă pe care ei o vor stabili, acest viitor euroatlantic al Republicii Moldova.

Interviu realizat de Ana Moraru, Radio „Vocea Basarabiei”

ORIGINAL