UN STATUT IMUABIL

Postul de radio “Vocea Rusiei” a difuzat confirmarea, de către Kremlin, a vizitei pe care urmează să o facă, la Moscova, la debutul apropiatei primăveri, vicepreşedintele american Joe Biden.

Scopul principal al prezenţei înaltului demnitar de peste Ocean, conform precizării unei surse din Ministerul rus de Externe, este pregătirea vizitei oficiale a preşedintelui Statelor Unite, Barack Obama, în Federaţia Rusă.

După cum se ştie, preşedintele Dmitri Medvedev a vizitat S.U.A. în luna iunie, 2010. El a poposit iniţial în celebra zonă californiană Silicon Valley, apoi la Casa Albă, în Washington D.C., unde a avut un program comun cu Barack Obama, derulat într-o atmosferă extrem de amicală.

Ce va găsi Joe Biden la Moscova?

O conducere bicefală. Un tandem ce părea indestructibil. Cu doi „copiloţi” care încep, treptat, să nu îşi mai sincronizeze mişcările, dând senzaţia că apasă, concomitent, unul pe acceleraţia, altul pe frâna modulului, de conducere autoritară a statului rus.

Un singur exemplu este suficient.

Acceleraţia aparţine preşedintelui Medvedev.

Cel care, la Summitul NATO, de la Lisabona, din 2010, a înţeles, perfect, ce vrea Obama de la el. Complementaritatea măsurilor prezidenţiale, de întărire a securităţii Statelor Unite şi a aliaţilor săi, cooptând Rusia, cu eficientele sale radare, în sistemul de apărare împotriva rachetelor lansate din Orientul Mijlociu.

Într-un asemenea context se înscrie declaraţia generalului-locotenent Serghei Lobov, comandantul Forţelor Spaţiale ale Rusiei, difuzată pe 15 februarie a.c., care a precizat că sistemul rus, de avertizare timpurie, bazat pe radarele cu bătaie lungă, poate detecta şi urmări lansările şi traiectoriile, spre Europa, ale unor rachete balistice iraniene.

Dar… Iranul nu are acum astfel de arme. Generalul Lobov a mai afirmat că sistemul de avertizare rusesc poate detecta şi rachetele balistice lansate din SUA, China şi alte ţări.

Aici s-ar impune o precizare. Conform unei informaţii difuzată de serviciul german de spionaj, confirmată de C.I.A. şi de Mossad, din luna februarie 2011, Iranul este în măsură să aibă prima armă nucleară.

Iată motivul real pentru care acum au început demonstraţiile organizate de forţele de opoziţie la Teheran.

Acestea sunt încurajate să preia puterea, în decurs de o lună de zile, pentru a determina, astfel, stoparea programului nuclear, în scopuri militare, încurajat de actuala conducere a Iranului.

Frâna este pusă de premierul Vladimir Putin.

El l-a mandatat pe ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, să îi precizeze omologului britanic, William Hague, la finalul convorbirilor bilaterale de la Londra, decizia Moscovei de a nu accepta noi sancţiuni împotriva Iranului.

Lavrov a declarat că “sancţiuni mai aspre vor afecta serios economia iraniană”. Mai mult, el crede că noi sancţiuni, impuse în mod unilateral de către SUA şi Europa împotriva Iranului, vor submina serios cooperarea existentă acum, la nivelul Consiliului de Securitate al ONU.

Cu un surâs interpretabil, ministrul rus a punctat ferm: „Dacă programul nuclear al Iranului urmăreşte numai scopuri civile, toate îndoielile ar trebui să fie eliminate”.

Contrar imaginii lor publice de până acum, atât preşedintele, cât şi premierul Rusiei se află sub tirul presei de la Moscova.

Lui Dmitri Medvedev i se reproşează că doar încearcă, fără a reuşi încă, să facă din Rusia, ceea ce ar trebui să fie, un stat super-puternic, sau cel puţin puternic. Deocamdată, acesta este substituit de corporaţii puternice. Care nu urmăresc decât să îşi maximizeze eforturile. Şi influenţa lor. Fără ca să îşi asume responsabilităţile logice pentru acţiunile proprii sau starea actuală a ţării.

Jurnalistul Nikolai Petrov nu ezită să pună întrebări incomode pentru şeful statului rus: „Cine sau ce stabileşte priorităţile lui Medvedev: insurgenţii sau teroriştii, fanii fotbalului sau apropiatele alegeri? În mesajele şi declaraţiile sale, de ce face preşedintele propuneri noi atât de multe, fără să evalueze rezultatele deciziilor anterioare şi ale programelor deja lansate? Autorităţile sunt în primul rând reactive şi lipsite de un program coerent sau de o strategie adecvată momentului actual. Prescripţiile lor diverse, pentru rezolvarea problemelor individuale, prin alocarea de bani aici, sau eliminarea, de acolo, a unui funcţionar sunt întâmplătoare, necoordonate şi fără niciun efect”.

Nici Putin nu stă mai bine cu imaginea personală.

Ziaristul Alexander Braterski nu a avut nicio temere să scrie despre ceea ce pare a fi un palat construit special, pe litoralul Mării Negre, la Gelendzhik /Геленджи́к, pentru premierul Putin!

Vladimir Kozhin, şeful Oficiului pentru Afaceri al Preşedinţiei Rusiei, a declarat, săptămâna trecută, că agenţia sa nu este implicată în construirea unui asemenea …conac, în regiunea Krasnodar, care ar pune sub semnul întrebării integritatea morală a lui Putin.

Dar adjunctul lui Kozhin a autorizat construcţia şi chiar a semnat personal documente relevante, copiile acestora fiind făcute publice de către „Novaia Gazeta”.

Primele estimări ale costurilor aferente amenajării Palatului lui Putin, au fost efectuate în decembrie 2010, acestea ajungând la un miliard dolari!

Atunci, Serghei Kolesnikov, om de afaceri din Sankt Petersburg, s-a plâns de acest proiect, într-o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Dmitri Medvedev.

Purtătorul de cuvânt al premierului rus, Dmitri Peskov, a negat orice legătură a lui Vladimir Putin, cu construcţia edificiului menţionat de Kolesnikov.

Pe fondul acestui scandal în presa moscovită, Mihail Gorbaciov a declarat că el nu mai vede viabilă o nouă candidatură a lui Putin, la preşedinţia Rusiei.

Semnal bun pentru Obama, care, în eventualitatea câştigării unui al doilea mandat la Casa Albă, preferă un partener de dialog flexibil, realist, cu o viziune modernă, precum Medvedev.

Unul alături de care să dezamorseze “conflictele îngheţate”, precum cele din Republica Moldova şi Georgia.

Dintr-o asemenea perspectivă, speculaţiile de la Chişinău, privind aranjamente secrete, ale liderilor unor partide parlamentare, menite a propulsa pe scaunul prezidenţial persoane ce ar putea genera confruntări de orgolii, soldate cu dizolvarea Alianţei pentru Integrare Europeană, nu pot provoca decât surâsuri la Departamentul de Stat al S.U.A..

Acolo unde se ştie că invocarea Parteneriatului strategic, al landului dintre Prut şi Nistru cu Federaţia Rusă, poate păcăli conaţionali mai puţin informaţi, dar nu pe preşedinţii Barack Obama şi Dmitri Medvedev, care au avut şi un dialog, între patru ochi, la Summitul NATO, din Portugalia.

Reuniune unde s-a declarat public protecţia Alianţei Nord-Atlantice pentru cel de-al doilea stat românesc, dintre Prut şi Nistru. Un statut clar. Imuabil.

O declaraţie ce va fi implementată pas cu pas. Indiferent de baletul melodramatic al unui anumit ambasador răsăritean, la Chişinău.

Oricât de multe orgolii s-au strâns în capitala Uniunii Europene, la Bruxelles, este bine să reamintim faptul că, în comunitatea euroatlantică, cuvântul decisiv aparţine durilor/”vulturilor” de la Washington D.C..

Fără voinţa cărora nu s-ar fi declanşat nicio manifestaţie de protest în lumea arabă.
Iar Mubarak ar fi condus şi azi Egiptul…

___________________________________________________________________________________________

Palatul construit pentru premierul Putin.

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

IT IS ENOUGH…

*ESTE SUFICIENT…

Domnule George Cristian Maior, mă cunoaşteţi foarte bine.

Şi nu mă impresionează, deloc, postura dumneavoastră actuală, de “Capo di tutti capi”, în serviciul de informaţii al statului român.

Un S.R.I. compus din oameni profesionişti, punctuali, eficienţi, care merită respectul real, nu mimat, al conaţionalilor momentan îngenuncheaţi de un regim pe care îl detestaţi tacit.

Nu vă reproşez nimic.

Doar informez opinia publică, dezinteresat,
pentru că mi s-a umplut paharul,
că aţi avut şi momente de demnitate antologice.

Primul a fost acela când aţi afirmat, în şoaptă,
că un anumit ministru al apărării se vedea deja cu un al doilea mandat. Însă, demagogia nu i-a folosit la nimic.
A plecat, de la M.Ap.N., cu coada între picioare…

Al doilea l-a constituit momentul când m-aţi întrebat dacă este normal ca şeful Statului Major General să primească raportul comandantului unei gărzi de onoare, în locul superiorului său. Secretarul de stat.

Am spus NU.
Şi v-am admirat răbdarea, cu care aţi îndurat umilinţa.

Al treilea a fost clipa când aţi acceptat iniţiativa utecistă a altui secretar de stat, ca să poposiţi la hotelurile militare, patronate de eternul Zisu, logofătul armiei române, doar pentru a lua act că unii doreau şi alţii profitau să fie acolo.

Imaginile de arhivă arată clar nemulţumirea dumneavoastră, pentru modul pompieristic în care a fost concepută acţiunea, deoarece eraţi adeptul unui demers discret, nu hei-rup-ist, precum al celui care a avut naivitatea – asta ca să fiu elegant – să vă invite acolo.

La Colorado Springs i-aţi uimit pe americani cu lejeritatea, deloc mimată, a dialogului purtat pe temele Summitului NATO. Iar trimişii Pentagonului au exclamat:
“This is the man!/Acesta este omul!”
Moment în care ministrul apărării a rămas fără…aer.

Este bine să se mai ştie că, la aeroport, nu aţi acceptat barbarismul unor vameşi americani, graşi, agramaţi, vulgari, care ne-au obligat să ne descălţăm, să ne scoatem centurile, să nu vorbim unii cu alţii, parcă am fi intrat în ţara lui Hitler.

Atunci aţi fost singurul oficial român, care mi-a spus, cu demnitate:
“Aşa ceva nu este de tolerat! Scrieţi despre mojicia asta!”

Am scris. Aţi citit. Cu un gust amar.

La scurt timp, guvernatorul statului, în care a avut loc Summitul NATO, de la Colorado Springs, a venit expres la Bucureşti – la Casa Albă fiind clară gafa tâmpiţeilor locali – pentru a vă oferi dumneavoastră, ministrului apărării şi şefului Statului Major General, medalii care, sincer, nu prea aveau o motivaţie publică. Decât una compensatorie.
A umilirii de pe aeroportul din Colorado.

Vă mai aduceţi aminte?

Urma o conferinţă de presă, în sala pregătită pentru aşa ceva, la parterul ministerului. Recunosc că, înainte de a veni dumneavoastră, un consilier american m-a rugat ceva anume.

Aţi sosit. Mi-aţi zâmbit. N-am ezitat să mă apropii de dvs.
Fără nicio explicaţie, printr-un gest spontan, am îndrăznit să vă aranjez cravata, pe care, ştiţi foarte bine, vă plăcea să o purtaţi cam…liberal.

Replica dvs. a fost promptă:
– Asta este indicaţia americanului, nu-i aşa?
Am tăcut.
Aţi surâs.
Şi aţi intrat în sala plină de jurnalişti.

La câteva minute distanţă, consilierul american mi-a mulţumit…

Dar, cea mai frumosă amintire este legată de popasul comun la Kandahar.

Atunci aţi fost ceea ce toţi aşteptau de mult.
Şi poate dă Dumnezeu să fie aşa.

Aidoma unui premier echilibrat.

L-aţi copleşit pe guvernatorul din Kandahar.
Un afgan imprevizibil. Ce avea 60 de colonei în garda personală!
Şi care, uluit de gentileţea dvs., a trimis câţiva colonei să îi aducă un cadou simbolic, ce dorea să vi-l ofere.

Mi-a plăcut atunci dialogul dvs., amical, cu generalul Ioan Sorin, omul care a pregătit venirea trupelor române în Afganistan – azi exilat de Tatăl Pensionarilor Militari, alde Gabriel Oprea, pe o funcţie de consilier oarecare… – şi cu Sorin Frunzăverde, cel care ar putea reda PDL demnitatea acum pierdută.

Proba altitudinii dvs. spirituale a fost în Turkmenistan. Calm. Relaxat. Fără vreo urmă de aroganţă. Aeronava trebuia să facă escală. Cu un tact irepetabil aţi sugerat generalului Sorin Ioan să se ocupe de detalii.
A reuşit să obţină prezenţa delegaţiei, care vă însoţea, în aerogara capitalei turkmene. Acolo am fost toţi uluiţi de faptul că sticlele de la bar, indiferent ce conţineau, aveau pe etichetă fotografia şefului statului…

Punct.

Excelenţă, sincer, am obosit.

Scriu, ca Rică Venturiano, de vreo doi ani, la gazete unde anumite personaje, pe care nu le numesc, cred că le creşte tirajul permiţând postacilor unor servicii de informaţii să îşi bată joc de colaboratori, la adăpostul unor pseudonime de tot râsul.

Ştiţi prea bine că a existat un ministru liberal, al apărării, care a pus ofiţeri ai DGIA să voteze pe calculator, non stop, astfel ca să fie el cel mai iubit dintre pământeni…şi de nevasta mai tânără, decât predecesoarea.

Şi mai cunoaşteţi că postacii de azi, în majoritatea lor, nu sunt decât umili scribi ai unor indicaţii imunde.

Dacă vă semnalez, astfel, această situaţie, înseamnă că aceşti puştani, fascinaţi de zona de intelligence, au ajuns la limita de jos a penibilului uman.

Eu pot să înţeleg că un jurnalist, sau altul, nu sunt agreaţi. De Putere.

Pricep şi naivitatea unor editori, care, dacă observă aparenţa unui mesaj, trimis “special de peste Ocean”, îl lasă, ca papagalii, la comentarii, în virtutea…libertăţii de expresie a DGIA, SRI, STS, SPP, SIE etc.

Totuşi…

Nici jurnaliştii, nici cititorii articolelor lor nu sunt naivi!

Vă sugerez, cu deferenţa de rigoare, să mai strângeţi…cravata tâmpiţeilor care pretind a fi evrei, americani, anticomunişti, liber cugetători, capitalişti pur sânge şi naţionalişti, de ziua a şaptea.

Dintr-un singur motiv.

Nu au stofă de condeieri!

Iar dacă un serviciu serios, de informaţii, plăteşte scalpaţi intelectual pentru a hărţui oameni cu opinii pertinente, am o glumă la îndemână.

Aceea a postului de Radio Erevan, oferită unui ţăran autohton.

Omul cu pricina întreba:
– Cum să scap de şobolanii din şopron?

Răspunsul crainicului a fost prompt:
– Îi iei pe rând. Unul câte unul…

UNDER THE EAGLE’S WING

* SUB ARIPA VULTURULUI

Autorul cărţilor ”Sub aripa vulturului: O strategie naţională de Securitate a Statelor Unite pentru anul 2009” şi „Restaurarea Republicii: Idealul Jeffersonian în America secolului al 21-lea” este senatorul Gary Hart.

Acesta a avut temeritatea să formuleze o întrebare incomodă:
„De ce CIA conduce operaţiuni militare, „sub acoperire”, în Afganistan, în timp ce Pentagonul are la dispoziţie cea mai mare parte a bugetului de informaţii, estimat la 80 miliarde dolari?”

Răspunsul pe care îl oferă, ca un parlamentar cu o experienţă notabilă în Comisia Senatului pentru Serviciile Armatei şi Comisia Senatului pentru Supravegherea Serviciilor de Informaţii, nu este, din păcate, unul convingător. Pentru simplul motiv că Gary Hart presupune că ar fi vorba de “o confuzie în rolurile şi misiunile” celor două structuri.

Senatorul crede că “a fost un argument plauzibil pentru acest tip de confuzie în timpul Războiului Rece, zile când am folosit serviciile clandestine să efectueze operaţiuni în ţări din lumea a treia, unde uniforma militară ar fi declanşat o confruntare directă cu Uniunea Sovietică.”

Dar asta era legenda valabilă cu două decenii în urmă.

Urmează o interogaţie deloc naivă, rod al presiunilor unei zone uşor de depistat, din lectura atentă a întrebării: „Nu ar avea mai mult sens, acum, ca doar CIA să colecteze şi să analize informaţii, de pildă, pe probleme cum ar fi dacă revolta populară din Tunisia s-ar putea răspândi în Egipt, iar Pentagonul să îşi focalizeze atenţia pe efectuarea atacurilor cu drone, la frontiera dintre Afganistan şi Pakistan – presupunând că asta vrea comandantul-şef ( preşedintele S.U.A.) să se facă?”

Răspunsul simplu şi evident este categoric NU.

În nicio ţară din lume, chiar peste Ocean, unde funcţionează cea mai puternică cupolă informativă, în subordinea locatarului oficial de la Casa Albă, schimbul ordonat de informaţii nu se face pe bază de încredere, ci de verificare automată, suplimentară, prin structurile şi agenţii proprii, din punctele de interes geopolitic, pe mapamond.

Neîncrederea instinctivă şi „verificarea la sânge” a oricărui set de date, fiind, de fapt, cheia succesului unei viitoare operaţiuni de intelligence.

Înduioşătoare pare constatarea senatorului Gary Hart, că forţele speciale americane – indiferent de specificul misiunilor pentru care au fost organizate şi denumite, precum Delta Force, Rangers, Seals, Air Force Special Force – sunt foarte bine antrenate. Şi capabile să deruleze operaţiuni sub acoperire, peste hotare, „în multe cazuri, cu personal ce poartă haine tipice localnicilor şi călăreşte catâri”.

Uşor ironic, mister Hart îşi afirmă disponibilitatea de a primi orice consiliere, pe această temă, în mod special din partea celor care au experienţă în organizarea de operaţiuni sub acoperire. Profesionişti capabili să îi explice de ce principala agenţie americană de informaţii desfăşoară operaţiuni clasificate, care nu (mai) sunt secrete. Timp în care Pentagonul le dublează, chiar le triplează, cu acţiunile proprii, deşi, teoretic, iniţiativele sale ţin de “ceea ce face sau ar trebui măcar să facă o agenţie de informaţii”.

Apoi, senatorul trage de manşa propriei sale imaginaţii şi crede că pune punctul pe „i” , în felul său, de contribuabil ce vede bani cheltuiţi de instituţii diferite, în acelaşi scop:”dacă CIA ar lăsa armata să desfăşoare operaţiuni clandestine, în loc să se concentreze pe misiunile sale principale, probabil că am obţine informaţii mai bune din asemenea acţiuni. Şi am putea economisi nişte bani, la nivelul uriaşei structuri americane de informaţii”.

“Nice try!/Frumoasă încercare!” o fi exclamat, citind rândurile de mai sus, Leon Edward Panetta, directorul CIA, care are în subordine un minimum de 20.000 de agenţi.

Senatorul Hart persistă în eroare, atunci când crede că este vorba de un joc operaţional, între Pentagon şi CIA. Agenţia Centrală de Informaţii derulând, în continuare, operaţiuni în Afganistan şi Pakistan, considerate teatre de operaţiuni militare, de către Departamentul Apărării.

El îşi încheie eseul dedicat rivalităţii tradiţionale, dintre serviciile secrete, cu o întrebare retorică, dar memorabilă:

“Deci, pe baza cărei teorii efectuează CIA aceste operaţiuni şi nu Forţele Speciale ale armatei?”

Lumea de azi, ca şi aceea de ieri, nu este doar o succesiune a arealurilor în alb şi negru. Zona gri, de intelligence, este utilizată ca parte a forţelor şi mijloacelor alocate de un stat pentru a câştiga o campanie militară. Cu atât mai mult acolo unde inamicul nu poartă uniforme distinctive, nu duce lupta în tranşee şi acţionează prin trimiterea propriilor combatanţi în mulţimea de localnici îngenunchiată de sărăcie, absenţa locurilor de muncă, foamete şi frică de un viitor incert.

După cafeaua servită iniţial la… Pentagon, senatorul Gary Hart ar trebui să o testeze şi pe aceea de la sediul – la fel de impresionant –, al CIA.

Cele două instituţii ale SUA, fiind complementare, într-un angrenaj comandat, deseori, pe bază de ordine secrete, clasificate pe perioade mari de timp, de însuşi Preşedintele ţării – nume de cod EAGLE ONE.