Premieră americană absolută, în ultimii 13 ani

CASA ALBĂ: Dependenţa Americii de petrolul străin a scăzut în fiecare an, de când preşedintele Obama a preluat mandatul. În 2010, SUA a importat mai puţin de 50 la sută din petrolul pe care îl consumă naţiunea americană – premieră absolută în ultimii 13 ani – şi această tendinţă a continuat în 2011.

Recurgerea la mai puţin petrol importat are la bază o serie de motive, nu în ultimul rând faptul că producţia autohtonă a crescut în Statele Unite. De fapt, America produce mai mult petrol astăzi decât oricând în ultimii opt ani. Ca parte a strategiei sale de a creşte producţia de petrol în condiţii de siguranţă, preşedintele Obama a deschis milioane de hectare noi, pentru explorarea zăcămintelor de petrol şi gaze, iar acum SUA are mai multe instalaţii petrolifere decât restul lumii.

Preşedintele a invitat veterani la o premieră cinematografică (video)

Preşedintele Barack Obama şi Prima Doamnă Michelle Obama a invitat un grup de eroi americani la Casa Albă, pentru a viziona, seara, un film special. Oaspeţii au fost dintre rândurile celebrilor aviatori Tuskegee, acum veterani de război, afro-americani care au învins segregarea rasială, pentru a deveni unul dintre grupurile de luptă cele mai respectate din Al Doilea Război Mondial, militari ale căror victorii în luptă au pregătit calea pentru integrarea lor deplină în armata SUA.

Filmul pe care l-au vizionat s-a numit “Red Tails”, o premieră în acest an, care reconstituie povestea temerarilor Tuskegee. “Cozile Roşii” a fost produs de George Lucas, regizat de Anthony Hemingway, având în distribuţie pe Cuba Gooding Jr., care s-a alăturat preşedintelui, Primei Doamne şi aviatorilor, pentru vizionarea de la Casa Albă.

Primul infanterist marin american decorat cu Medalia de Onoare

Agenţia Associated Press a informat despre acordarea, de către preşedintele Barack Obama, a celei mai înalte distincţii militare unui infanterist marin, despre care întreaga Americă a aflat că a salvat, prin curajul său, viaţa a 36 de camarazi americani şi afgani, pe timpul unui intens schimb de focuri, în Afganistan.

Concret, şeful Statelor Unite a conferit Medalia de Onoare militarului Dakota Meyer, în vârstă de 23 de ani, în cadrul unei ceremonii care a avut loc la Casa Albă. El a salvat de la moarte combatanţi afgani şi americani, în timpul unei bătălii purtate cu talibanii, în anul 2009.

Supravieţuitorii acesteia au depus mărturie că Dakota Meyer a dat dovadă de sânge rece şi a ucis personal opt insurgenţi, în pofida faptului că a fost rănit de o schijă, la braţ.

Este al treilea militar american în viaţă şi primul din Infanteria Marină a Statelor Unite, care a fost recompensat, pentru temeritatea sa, cu Medalia de Onoare, pentru acţiunile derulate în Irak şi Afganistan.

Când Pentagonul a început selectarea candidaţilor pentru această distincţie supremă, Dakota Meyer se mai afla pe tărâm afgan.

Fiind informat că ar putea fi desemnat drept cel mai bun candidat la acest titlu de mare onoare, Meyer a răspuns cu modestie:”Mă mir, atunci nu mi-am făcut decât datoria.” El a trecut în rezervă în luna iunie, 2010.

La finalul ceremoniei, preşedintele Obama l-a invitat pe infanteristul marin Meyer la o bere, servită pe o terasă din apropierea faimoasei Rose Garden.

Gestul prezidenţial este unul meritoriu. Dar, în acelaşi timp, nu trebuie uitată ţinta reală – voturile rezerviştilor americani -, cărora le-a promis locuri de muncă. Aici fiind vorba de peste un milion de conaţionali. Unii dintre aceştia fiind întorşi din teatrele de operaţii irakian şi afgan, pe timpul primului mandat al lui Obama.

Propunerile S.U.A. pentru Rusia vizând apărarea antirachetă

Într-un interviu acordat în studioul de televiziune al Cartierului General al NATO, Dmitri Trenin, directorul Centrului Carnegie din Moscova, afirma, profetic, că la 20 de ani de la dezintegrarea Uniunii Sovietice, viitorul scut american antirachetă poate fi “un pod către viitor, ori unul către trecut.”

Ultima replică, memorabilă, a preşedintelui Barack Obama, către omologul său rus, vizând acest subiect, a fost:”Dmitri (Medvedev) scutul rămâne o problemă, între noi.” Şi aşa a rămas. De altfel şi vizita recentă a lui Dmitri Rogozin, trimisul special al Federaţiei Ruse, la convorbirile organizate peste Ocean, la Departamentul de Stat, nu a făcut decât să confirme menţinerea poziţiilor oficiale deja cunoscute.

Consecvenţa americană mai are un motiv special, dincolo de enunţurile principiale deja cunoscute. Nu se ştie cine va candida, din actualul tandem de la Moscova, la alegerile prezidenţiale din luna martie 2012.

Cu Dmitri Medvedev dialogul se va purta mai amical. Cu Vladimir Putin sunt de luat în calcul durităţi verbale. Deşi actualul premier a dovedit, în recentul său trecut politic şi flexibilităţi surprinzătoare în unele chestiuni de ordin strategic.

Se împiedică experţii ruşi şi americani, în chestiuni de ordin tehnic? Nicidecum, chiar dacă există, în mod firesc, abordări pornite din experienţe diferite, bazate pe tehnologii puţin comparabile. Atunci? Diferenţa specifică vine de la nivelul strategic. Un exemplu? Casa Albă consideră Iranul ca o ameninţare crescândă. Iar Kremlinul insistă pe utilizarea diplomaţiei şi a sancţiunilor internaţionale, pentru diminuarea provocării Teheranului, de a se dota, unilateral, cu arme nucleare.

Crescuţi în spiritul specific mândriei generate de apartenenţa la ex-puterea sovietică, liderii politici şi militari ruşi consideră că, de fapt, scutul american antirachetă vizează doar teoretic apărarea de eventualele rachete trase de Iran, spre Europa. Practic este unul contra rachetelor ruseşti, ceea ce indică menţinerea Federaţiei Ruse în postura de inamic public numărul 1 al comunităţii euro-atlantice. O teză evident falsă.

Dar care a fost, până la urmă, oferta americană, în negocierile bilaterale cu partea rusă? Aceasta a conţinut patru nivele de abordare a consolidării încrederii reciproce:

I. Instituirea de centre bi şi multinaţionale, în cadrul cărora militarii ruşi ar putea monitoriza “natura deloc ameninţătoare a activităţilor de apărare antirachetă, ale Statelor Unite şi ale NATO.”

II. Iniţierea de studii comune, americano-ruse, axate atât pe identificarea modalităţilor în care scutul antirachetă ar putea afecta forţa disuasivă nucleară a Rusiei, cât şi “pe schiţarea măsurilor care trebuie luate, pentru a minimaliza orice problemă.”

III. Reluarea exerciţiilor de apărare antirachetă, în formula NATO-Rusia, derulate o vreme cu succes, apoi întrerupte de războiul scurt, ruso-georgian, din august 2008. Scopul viitoarelor exerciţii fiind identificarea variantelor de apărare comună antirachetă, a forţelor dislocate ale Alianţei Nord-Atlantice şi cele ale Federaţiei Ruse.

IV. Convenirea unui cadru legal de bază, care să reglementeze derularea acestor proiecte şi a altor acţiuni comune viitoare.

Cum au reacţionat negociatorii ruşi? După formula:”da, dar…”! Da. Unele dintre cele patru propuneri li s-au părut interesante. Dar au insistat că primul pas, pentru un consens între Moscova şi Washington D.C. este convenirea asupra principiilor strategice.

În traducere liberă, Kremlinul a sugerat Casei Albe să semneze un document prin care să declare că scutul defensiv american antirachetă nu va ameninţa niciodată descurajarea strategică nucleară a Rusiei.

Negociatorii americani au replicat că Statele Unite nici nu îşi propun să contrabalanseze, prin scut, forţa strategică nucleară rusească, având în vedere numărul, sofisticarea şi amplasarea rachetelor Federaţiei Ruse.

În acelaşi timp, preşedintele SUA, indiferent cine ar fi acesta, nu poate semna un acord prin care, în mod deliberat, constrânge propriile forţe armate să nu mai protejeze, integral, America şi pe aliaţii europeni, de atacuri cu rachete străine.

Din păcate, diferenţa de mentalitate îşi spune cuvântul. În timp ce majoritatea cetăţenilor americani doresc trecerea de la situaţia în care ambele state sunt vizate de o distrugere reciprocă garantată, la una în care stabilitatea reciprocă este asigurată, cei mai mulţi cetăţeni ruşi au încă o viziune tipică Războiului Rece, în care identifică SUA, cu pericolul numărul 1, pe plan nuclear, la adresa securităţii naţionale. Semn de isterie naţională, la nivel subliminal.

Totuşi, de partea americană există practica informării publice vizând bugetul Pentagonului şi documentele de planificare a apărării Statelor Unite. Iar politicienii şi liderii militari ruşi au avut posibilitatea să viziteze centre de comandă şi facilităţi ale apărării antirachetă. Există şi un cadru de alarmare timpurie, în baza căruia radarele NATO şi cele ruseşti fac schimb de informaţii, la nivel de câteva secunde distanţă, de la observarea unei rachete străine.

Richard Weitz, director la Centrul de Analize Politico-Militare, de la Institutul Hudson, aprecia că:”un semn bun este faptul că oficialii ruşi au recunoscut recent disfuncţionalitatea planului sectorial de apărare antirachetă, pe care preşedintele Dmitri Medvedev l-a propus iniţial, la reuniunea Consiliului NATO-Rusia, din luna noiembrie 2010.”

Ce propusese liderul de la Kremlin? Rusia să protejeze spaţiul NATO, de rachetele care ar fi fost trase de alte state şi urmau să traverseze teritoriul rus. Cu speranţa că Alianţa Nord-Atlantică nu va mai dezvolta sisteme defensive în măsură să lanseze rachete peste teritoriul rusesc.

Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen a replicat că angajamentul colectiv de apărare, al aliaţilor, nu permite ca defensiva acestora să fie delegată unui stat care nu este membru al Pactului Nord-Atlantic.

Pe de altă parte, la Cartierul General al Alianţei se cunoaşte realitatea că Rusia nu are capacitatea tehnică de a distruge rachete balistice ce trec prin spaţiul său aerian!

Va renunţa viitorul preşedinte al Rusiei la absurda condiţionare – a oricărui progres, în dialogul pe tema scutului american antirachetă -, de semnarea acordului menit a impune limitări defensivei aeriene a Statelor Unite?

Probabil că fiecare – dintre cele patru propuneri americane – va fi altfel privită, după ce ocupantul scaunului prezidenţial de la Kremlin va avea siguranţa că are timpul şi liniştea necesară unei decizii înţelepte, menită să întărească punctele sale de convergenţă, în dialogul cu preşedintele ce va fi la Casa Albă, după alegerile din anul 2012.

Atâta timp cât NATO face din conlucrarea cu Rusia un obiectiv public constant, al politicii euroatlantice, şi Kremlinul poate reflecta la utilitatea unor decizii strategice constructive. Deci paşnice.