Leon-Iosif Grapini a primit premiul “Liviu Rebreanu”

Într-o vreme când inima Transilvaniei pare scoasă la mezat de urmaşii grofilor din mileniul trecut, un scriitor ce a purtat cu demnitate uniforma de ofiţer al Armatei României, a primit Premiul „Liviu Rebreanu” pentru proză, al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 2011, pentru romanul “Memorialul Cetăţii”, publicat la Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2010.

Născut la 3 mai 1961, în comuna Şanţ, din judeţul Bistriţa-Năsăud, Leon-Iosif Grapini, a absolvit ulterior Liceul Militar „Mihai Viteazul”, Alba-Iulia, în 1980; Şcoala Militară de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu”, arma infanterie, Sibiu, în 1983; Facultatea de Geografie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, în 2001.

A început cariera militară la comanda unui pluton şi a trecut în rezervă, cu fruntea sus, din postura de colonel, redactor-şef al publicaţiei militarilor din garnizoanele transilvănene şi bănăţene.

A publicat volume de poezie – Livada cu poeme, 1997, Aripi de întuneric, 1999, Gândurile trupuri, 2000, – un tom de proză scurtă, Cetatea cu nebuni, 2000, un roman Capătul lumii, 2004, apoi Memorialul Cetăţii.

Din 1998, până în prezent, este menţionat, cu reperele devenirii sale, de poet, romancier şi jurnalist, într-o serie de dicţionare şi antologii. Ultimul recent tipărit fiind Dicţionarul scriitorilor români de azi, realizat de Boris Crăciun şi Daniela Crăciun-Costin, tipărit la Editura „Porţile Orientului”, în 2011.

Ca membru al Uniunii Scriitorilor din România aşteaptă cu aceeaşi emoţie adolescentină clipa răsfoirii primului exemplar, din tirajul unui nou volum tipărit, următoarea lansare la Cluj-Napoca fiind o carte de proză scurtă, intitulată „Capăt de linie.”

Premiul „Liviu Rebreanu” nu este însă un capăt de linie pentru Leon-Iosif Grapini. Ci trambulina pentru cărţile timpului ce va veni în România, o ţară pe care întotdeauna momentele de cumpănă au întărit-o, iar biserica, armata şi scriitorii ce respiră liberi, din dragoste de patrie, i-au întărit puterea de a nu pleca fruntea în calea furtunilor.

Dialogul cu scriitorul Grapini dezvăluie adâncimile apelor liniştite din ochii rezervistului, care a schimbat arma ofiţerului, cu condeiul de lucid judecător al vremurilor noastre.

UN ADEVĂR TERIBIL

– De ce ai conceput un asemenea tom, precum „Memorialul Cetăţii”, premiat de forumul scriitorilor din inima Transilvaniei – cel de la Cluj-Napoca?
– După trei plachete de versuri, Livada cu poeme, Aripi de întuneric şi Gândurile trupuri, şi după un volum de proză scurtă, Cetatea cu nebuni, am considerat că următorul pas trebuia să fie unul important, pentru mine cel puţin. Aşadar, urmarea firească era o construcţie de amploare, un roman ce ar fi reprezentat câştigarea unei bătălii în primul rând cu mine însumi. Plecând de la proza Satul orgolioşilor din volumul publicat deja şi preluând evenimente, întâmplări şi personaje reale din monografia comunei mele natale Şanţ, monografie semnată de preotul Pamfiliu Grapini, am imaginat o lume marcată de cunoaştere, de orgolii şi de credinţă dusă până la extrem, până la rătăcire, într-un roman intitulat Capătul lumii, apărut în 2004.
După apariţia acestuia, am ştiut că nu au fost imaginate şi scrise, de către mine, fireşte, toate lucrurile despre acest teritoriu fabulos în care se regăseşte şi Şanţul. De mult mă fascina ideea unui ţinut ascuns, tainic, necunoscut, a unui spaţiu geografic restrâns, înconjurat de munţi imposibil de trecut, unde o comunitate mică este izolată în timp şi spaţiu de tot ceea ce se află în jur, unde singura cale de acces, o trecătoare, este straşnic apărată de militarii unei armate imperiale, şi unde fiinţează o cetate ce ascunde un adevăr teribil. Am identificat acest loc ca fiind Valea Vinului, sat aparţinător de Rodna, localitatea-mamă a comunei mele de baştină. În cele din urmă, această idee s-a materializat în romanul Memorialul Cetăţii, care are ca sursă de evenimente istorice, de întâmplări reale, obiceiuri, îndeletniciri şi altele monografia în două volume a localităţii Rodna, scrisă de profesorul Liviu Păiuş. Memorialul Cetăţii este o carte a cărei temă este însăşi cartea, scriitura ce-şi propune să dezlege un mister, nu în totalitate, suficient însă pentru a lăsa loc interpretărilor posibile, este un roman cu fapte şi personaje fictive într-un cadru istorico-geografic real, un roman despre puterea umană de a renunţa la libertate pentru ca adevărul să fie cunoscut. Odată cu Memorialul Cetăţii s-a născut şi ideea unei trilogii despre ţinutul copilăriei mele. Aşa că lucrez deja la cea de-a treia carte ce va finaliza acest proiect.

DESPRE MISTER ŞI ÎNGRĂDIRE

– Ce ai dorit cu această nouă şi serioasă creaţie literară?
– Cartea este pentru scriitor o eliberare, o eliberare de gânduri, emoţii şi stări ce-i asaltează fiinţa. Ce am dorit cu această nouă creaţie literară? Să zicem, o confirmare a propriei mele vocaţii de prozator, o certitudine în acest sens oferită mie însumi, dar şi celor ce au învestit încredere în mine, cititori şi critici literari. Mai mult decât atât, am dorit să ofer omului pasionat de lectură o carte despre cunoaştere şi libertate, despre mister şi îngrădire, să-i ofer şansa de a evada dintr-o realitate monotonă/crudă/îngrijorătoare sau cum vreţi s-o numiţi şi de a trăi, fie şi pentru scurtă vreme, într-o lume imaginară în care să se simtă confortabil. Şi mai ales am vrut să-i fac cunoscute ideile şi sentimentele mele faţă în faţă cu societatea şi cu instituţiile ei, armată, biserică, instituţia puterii centrale şi locale etc., instituţii de astăzi văzute prin cele de ieri, observate prin ochii trecutului, să-i vorbesc despre puterea credinţei şi arta sacrificiului, despre răzvrătirea tinerească şi puterea iubirii, despre glorie şi decadenţă, despre culmile şi prăpastia puterii, despre onoarea şi datoria militară, despre chinurile singurătăţii şi nevoia de comunicare prin poveste, despre cunoaşterea prezentului prin trecut şi, în ultimă instanţă, despre lupta până la sacrificiul de sine, pentru a cunoaşte şi a face cunoscut un adevăr ascuns. Mai pe scurt, aş putea răspunde la întrebare printr-un vers de-al meu „Prin cuvinte nu răstorn lumea, ci pe mine în ea”.

UMOR RECE

– Cine sunt cititorii vizaţi de tine?
– Nu am ieşit cu o carte pe piaţa literară vizând o anumită categorie de cititori, eu cred că scrisul meu se adresează tuturor celor care preferă lectura. Desigur, stilul personal, ce înglobează dialogul îngropat, fraza lungă, îndoiala, divagaţiile şi întoarcerile, conversaţia autorului cu lectorul, dar şi prezenţa a doar două semne de punctuaţie – punctul şi virgula, reclamă un public-cititor obişnuit cu asemenea tehnici şi manieră de a scrie, înarmat cu răbdare, avid de surprize textuale, încântat de abundenţa detaliilor care clarifică, şi nu îngreunează, iubitor al unor construcţii romaneşti parabolice şi parodice, în care umorul rece şi ironia reţinută însoţesc povestea serioasă şi tragică.

MAI EMOŢIONAT DECÂT MĂ ŞTIAM

– Este mai grea meseria de scriitor decât… cariera armelor?
– Şi una, şi alta nu sunt uşoare, ambele presupun restricţii şi privaţiuni, ambiţii şi orgolii, satisfacţii, împliniri şi renunţări. În ce mă priveşte, meseria de scriitor şi cariera armelor au mers mână în mână, ca să spun aşa, în cei unsprezece ani cât am fost jurnalist la publicaţia de suflet a militarilor transilvăneni, Orizont militar, fost Scutul patriei. M-a bucurat obţinerea unui premiu literar, şi am câteva, la fel de mult cum m-a bucurat înaintarea în gradul următor sau într-o funcţie superioară. În faţa subordonaţilor, indiferent ce au fost ei de-a lungul vremii, militari în termen, subofiţeri sau ofiţeri, m-am simţit mai liber, degajat, stăpân pe situaţie, în faţa publicului-cititor, mă refer aici la lansarea cărţilor mele, m-am descoperit mai emoţionat decât mă ştiam. Când nu ai inspiraţie scrisul poate fi o povară, cum tot la fel este şi viaţa cazonă când ai un şef neinspirat, şi mai ales viaţa cazonă este o povară când tu, ca jurnalist, obligat de conjuncturi, îţi autocenzurezi cuvintele. Una peste alta, prefer să scriu decât să fac instrucţie.

CE NU-MI DISPLACE

– Preferi viaţa lungă a unei cărţi – păstrată în biblioteci publice -,decât celebritatea unei zile, oferită de succesul unui articol în presa cotidiană?
– Recunosc, şi cred că gândesc asemenea confraţilor mei într-ale scrisului, îmi face plăcere să citesc într-o revistă literară o cronică favorabilă, pozitivă, la adresa cărţilor mele, cum tot aşa de mult mă încântă şi aprecierile unui cititor auzite pe stradă sau la telefon, cum nu o dată mi s-a întâmplat. Dar eu nu m-am străduit foarte tare să ies în faţă, nu sunt un specialist în arta răzbaterii şi ieşirii la suprafaţă. Ca militar nu am cerut niciodată o funcţie sau favoruri, am aşteptat să fiu remarcat de şefii mei, nu m-am străduit să obţin înainte de vreme ceea ce mi s-a cuvenit de drept mai târziu. Aceasta este firea mea. Şi în lumea literară, răzbaterea într-un eşalon înaintat ţine, printre multe altele, şi de capacitatea scriitorului de a se face vizibil. Numai că într-o piaţă literară unde circulaţia cărţii este deficitară, un volum editat într-un tiraj restrâns nu se poate face remarcat. Şi ca să răspund direct la întrebare, da, prefer la o carte de-a mea o fişă de lectură încărcată într-o bibliotecă publică, decât succesul efemer al unui articol în presa cotidiană, deşi, ca să nu mă contrazic, nici acesta din urmă nu-mi displace.