Gorbaciov, Putin şi iluzia Rusiei Unite

Într-un stat democratic, faptul că un ex-preşedinte emite un atac verbal, la adresa unui lider politic aflat la putere, nu devine o tragedie, ci un moment firesc în arena publică. Într-o federaţie, condusă într-un stil evident autocratic, o asemenea ieşire, la scenă deschisă, atrage reacţii dintre cele mai surprinzătoare.

De pildă, faptul că Mihail Gorbaciov a lansat, în cotidianul “Noutăţile Moscovei”, acuzaţii, deloc facile, la adresa lui Vladimir Putin, a determinat ziarul să posteze un sondaj electronic, din start favorabil premierului rus.

Asta pentru că întrebarea pusă este formulată tendenţios: „Mihail Gorbaciov a lansat alt atac asupra lui Vladimir Putin şi asupra partidului Rusia Unită. Are dreptate sau vremea sa (politică) a trecut?”

Situaţia exprimării voturilor arăta astfel:
– Continuă Gorbi! Continuă să spui realitatea aşa cum este – 45,1%.
– El are un punct de vedere bun, acum să vedem şi câteva alternative – 15,7%.
– Sunt numai discuţii – cui îi pasă, într-adevăr ce gândeşte, într-un mănunchi de politicieni, unul despre altul? – 13,7%.
– Putin îşi face dificila misiune fără a fi distras de trecut – 3,9%.
– Du-te de aici, bătrâne! Ar fi fost mai bine dacă nu erai! – 19,6%.
– Nu ştiu – 2%.

De fapt, ce s-a întâmplat? La împlinirea, acum, a două decenii, de la puciul menit a reinstaura stilul totalitar la Kremlin, Mihail Gorbaciov a făcut unele afirmaţii privind situaţia actuală din Federaţia Rusă.

În acest context, ultimul preşedinte al defunctei Uniuni Sovietice a deplâns faptul că liderii ruşi de azi nu au alt interes decât menţinerea propriei lor puteri. El a comparat partidul lui Putin, Rusia Unită, cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, al cărui grabnic sfârşit a constituit cenuşa unui sistem pe care a călcat, fără niciun regret, Boris Elţîn.

De altfel, şi într-o serie de remarci, făcute publice la debutul acestui an, Gorbaciov l-a mai acuzat pe Putin şi echipa sa de menţinere a Federaţiei Ruse într-o postură înapoiată, în raport cu alte state.

Concret, Mihail Gorbaciov a declarat, într-un interviu acordat revistei germane “Der Spiegel”, că „ei vor să ne tragă înapoi, în trecut, în timp ce ţara are mare nevoie de modernizare.”

El şi-a îndemnat conaţionalii să nu fie de acord cu intenţia lui Putin de a reveni la Kremlin, după alegerile din luna martie 2012. De ce? Pentru simplul motiv că Vova (alias Vladimir Putin) nu doreşte decât să rămână la putere, “dar nu să rezolve problemele.”

Doar Putin a fost ţinta reproşurilor fostului reformator rus, atât de lăudat de occidentali? Nu. La fel de criticată a fost şi opoziţia, inclusiv miliardarul Mihail Prohorov, care a format recent propriul său partid – declarat de dreapta – cu scopul de a deveni a doua formaţiune politică importantă, în Duma de Stat/ Gosudarstvennaia Duma, după apropiatele alegeri parlamentare. Gorbaciov nu a ezitat să afirme că “toate partidele sunt doar păpuşi, în mâinile regimului!”

Şi în luna februarie a.c., când a împlinit venerabila vârstă de 80 de ani, el a declarat că îi este efectiv ruşine de elita Rusiei.

Mihail Gorbaciov a mai deplâns faptul că este artificial menţinut misterul în legătură cu cine dintre componenţii actualului tandem politic, de la Moscova, Medvedev şi Putin, va candida la alegerile prezidenţiale din 2012. Un mister ce trădează o vanitate clară la cel mai înalt nivel în statul rus.

Nu în cele din urmă, Gorbaciov a mai avertizat, clasa politică din Federaţia Rusă, că o posibilă revoltă populară, cu ample manifestaţii de stradă, comparabile, ca amploare şi efecte. cu cele caracteristice “primăverii arabe”, ar putea zdruncina actuala putere.

A fost Gorbaciov altfel decât este Putin azi?

Istoricul rus Pavel Stroilov a copiat 30.000 de pagini arhivate de Fundaţia Gorbaciov, unde a poposit pentru o cercetare amănunţită a documentelor originale. Acestea au fost puse ulterior şi la dispoziţia revistei SPIEGEL.

Ce indică documentele respective? Mihail Gorbaciov a fost un om duplicitar şi nu de puţine ori a făcut înţelegeri secrete cu radicalii din partidul comunist şi cu liderii militari.

Deşi fostul reformator sovietic a fost lăudat de occidentali, pentru că nu a recurs la manu militari, pentru a menţine U.R.S.S., nu sunt date clare, nici până azi, în legătură cu aprobarea sau nu, de către el, ca preşedinte al Uniunii Sovietice, a represiunilor militare din Georgia, Lituania şi Azerbaidjan, unde populaţia a manifestat contra guvernului rus, între 1989 şi 1991.

Dar, în schimb se cunoaşte că intervenţiile dure, ale trupelor sovietice, au dus nu doar la împrăştierea demonstranţilor, ci şi la uciderea a 114 azerbaidjeni, 20 de georgieni şi 14 lituanieni. Alte manifestaţii, de intensitate comparabilă cu cele amintite, fiind în Transnistria şi Asia Centrală.

Într-unul dintre documentele fotocopiate şi prezentate de revista germană, este şi afirmaţia lui Gorbaciov, făcută liderului formaţiunii social-democrate vest-germane, Hans-Jochen Vogel, la două zile după sângeroasa represiune a manifestaţiei din Tbilisi:”Aţi auzit despre evenimentele din Georgia. Inamici notorii ai Uniunii Sovietice acţionează acolo. Ei abuzează de procesul democratic, scandează sloganuri provocatoare şi chiar solicită dislocarea unor trupe NATO în republică. Am avut dreptate să avem o abordare fermă în confruntarea cu aceşti aventurieri şi să apărăm perestroika – revoluţia noastră. ”

Duşmanii pedepsiţi, prin împuşcare, de trupele sovietice? 17 femei şi trei bărbaţi din Tbilisi, toţi manifestanţi paşnici!

De fapt, şi la şedinţa Biroului Politic al P.C.U.S., din 4 octombrie 1989, Mihail Gorbaciov a comentat faptul că 3.000 de demonstranţi au fost împuşcaţi, pe 4 iunie, acelaşi an, în Piaţa Tiananmen, din Beijing, în maniera următoare:”Trebuie să fim realişti. Trebuiau să se apere. Şi noi la fel. 3.000 de oameni? Şi ce dacă? ”

Observaţi? Ironia sorţii face ca Gorbaciov ieri, Putin azi, să aibă aceleaşi reacţii faţă de chestiuni precum raportarea Kremlinului la situaţia din Georgia.

După Elţîn – întemeietorul Federaţiei Ruse -, Putin – cel ce i-a imprimat ordine interioară şi fermitate în relaţia cu Occidentul – şi Medvedev – care încearcă, aproape cu disperare, să vopsească gardul, deşi dincolo de acesta se află leopardul Vova – viitorul democrat al Rusiei pare o glumă ce va îngheţa zâmbetele pe chipurile multor lideri europeni.

Ruleta rusească continuă să se învârtă şi nu puţini au pariat că bila prezidenţială se va opri, în martie 2012, la un număr ( de alegători) de culoare roşie.

Zidul Berlinului şi acela de la Chişinău

Germanii au avut tăria de a da jos zidul despărţitor al aparţinătorilor aceleiaşi naţiuni, din inima Europei
__________________________________

La Washington D.C., la Berlin şi Moscova au fost ecouri diferite, în media, privind împlinirea, în această lună, a 50 de ani de la ridicarea Zidului Berlinului.

Conform Ninei Hruşciova, autoare a unei cărţi despre Rusia de azi, între artă şi politică, expertă în relaţii internaţionale, şi colaboratoare a Institutului pentru Politica Mondială, din New York, în urmă cu cinci decenii, liderul de la Kremlin a avut o ezitare.

Apoi, Nikita Hruşciov i-a permis lui Walter Ulbricht să ridice bariera, între partea estică şi cea vestică a Berlinului. Aceasta fiind menită a consolida perpetuarea comunismului în Europa de Răsărit.

Până în acel moment, indică statisticile oficiale, peste trei milioane de est-germani au părăsit, mergând pe jos, Berlinul comunist, intrând nestânjeniţi în cel aflat sub controlul trupelor americane, britanice şi franceze.

Cu două decenii în urmă, împlinite tot în aceste zile, a avut loc puciul împotriva lui Gorbaciov. El fiind liderul sovietic la care preşedintele Statelor Unite, Ronald Reagan, a făcut un apel, energic şi memorabil, pe timpul vizitării Berlinului occidental, ca să doboare acest zid.

Puciul a eşuat, datorită revoltei populaţiei din Moscova, la care s-au raliat majoritatea unităţilor militare din garnizoană, îndeosebi după ce conducerea acţiunilor de reprimare, a dispozitivului defensiv al puciştilor, a fost preluată de energicul Boris Elţîn.

Când Gorbaciov a permis demantelarea zidului din Berlin, şocul psihologic a fost imens pentru arealul sovietic şi statele socialiste situate între U.R.S.S. şi Occident.

Practic, atunci durii din componenţa Biroului Politic al P.C.U.S. au decis să treacă la pregătirea loviturii militare de stat. De facto, în acelaşi moment, a început detronarea imaginii U.R.S.S., de pe soclul virtual al veşniciei proclamate de propaganda sovietică. Şi tot atunci, Gorbaciov a fost văzut ca un lider slab, de către unii dintre aliaţii săi est-europeni.

Nina Hruşciova susţine că Gorbaciov i-ar fi mărturisit cum Nicolae Ceauşescu i-a solicitat, personal, să trimită tancuri în Berlin, pentru a menţine zidul despărţitor. Chestiune neconfirmată de o altă sursă, credibilă, dar plauzibilă, din perspectiva antipatiei dintre cei doi lideri comunişti şi a realităţii că, în decembrie 1989, şeful statului român a scos tancurile în stradă.

După cum rămâne discutabilă şi părerea Ninei Hruşciova că Mihail Gorbaciov ar fi refuzat să menţină imperiul sovietic prin intermediul armelor. Azi numai naivii şi cei ce fug de istoria adevărată pot crede că, la finele anului 1989, nu au acţionat mii de diversionişti sovietici, în oraşele unde au avut loc ample manifestaţii anticeauşişte din România, iar la toate podurile peste Prut, nu au fost coloane de autovehicule militare, cu trupe ruseşti, gata să afluiască pe teritoriul românesc, aşa cum au procedat, în 1968, şi pe cel cehoslovac.

Gorbaciov dorea schimbarea unei generaţii de lideri, încremenită în proiectul, expirat, al unui socialism dus până la apogeul disperării „maselor de oameni ai muncii”, într-unul care să cultive valorile umane. Deziderat imposibil de atins în statul multinaţional sovietic şi în ţările socialiste “frăţeşti.”

Aşa cum puciştii anti-Gorbaciov au eşuat în restaurarea sistemului totalitar de conducere, aşa şi Mihail Gorbaciov a eşuat în restructurarea unui sistem invalidat de mulţimile sătule de atâta minciună.

Când Ronald Reagan i-a cerut public lui Gorbaciov, de la tribuna instalată în Berlinul occidental, ca să dea jos zidul ruşinos al despărţirii unei naţiuni demne, precum cea germană, el avea tăria celui ce ştia că forţa sistemului democratic american se bazează pe limitarea, în timp, la cel mult două mandate, a menţinerii la putere a unui şef de stat.

Ori Gorbaciov venise la putere după ce ultimii trei preşedinţi sovietici nu ieşiseră de la Kremlin decât cu picioarele înainte, în „buna” tradiţie instituită de Stalin.

Dacă zidul nu ar fi fost construit, în 1961, s-ar fi prăbuşit comunismul mai devreme? Dacă Gorbaciov ar fi trimis tancurile în Berlin, cum i-ar fi sugerat Ceauşescu, ar mai fi supravieţuit comunismul? Aceste întrebări retorice, ale Ninei Hruşciova, pot încânta doar imaginaţia tinerilor fascinaţi de rescrierea istoriei, în ipoteza că s-ar fi luat alte decizii, la un moment considerat azi crucial, pentru evoluţia unei naţiuni şi a unui continent.

Subscriu însă, cu plăcere, la un enunţ memorabil al doamnei Hruşciova:”Dacă oamenii unei ţări nu doresc suficient democraţia, nu este nevoie de niciun nou Zid al Berlinului, pentru a-i menţine afară. Lumea trebuie să îi mulţumească premierului Vladimir Putin, pentru această lecţie.”

Printr-un paradox, al acestei veri, citatul de mai sus se potriveşte, din nefericire, şi realităţii actuale din cel de-al doilea stat românesc. Cu o diferenţă.

Vă revine dumneavoastră „plăcerea” de a face nominalizarea celor ce merită mulţumirile de rigoare, pentru zidul mental de la Chişinău.

________________________________

Putin nu are gusturi rele…

Cu trecutul lui de KGB, în RDG, cu supuşenia sa vicleană, faţă de Boris Elţin, căruia i-a asigurat imunitatea în schimbul primelor două mandate prezidenţiale – al treilea fiind la orizontul tot mai vizibil al anului 2012 – eminenţa cenuşie a Moscovei, “cardinalul”/cancelarul/premierul Vladimir Putin se joacă cu puştanii presei ruse – când vor muşchii domniei sale.

Recent pe o plajă, unde a cântat alături de un grup de admiratori ai indescifrabilui său chip.

Acum lansând o nouă torpilă publicistică – că doar anterior i-a plăcut să pozeze în uniforma marinarilor militari ruşi – prin angajarea, de dragul atragerii simpatiei votanţilor tineri, a unui ex-model cunoscut de la paradele moscovite de modă.
Este vorba de o jună, cu sclipici la anemicii cumpărători ai revistelor cu dezvelite corpuri de prinţese trecătoare – pe scena interesului public.

Această purtătoare de cosiţe a fost angajată în echipa de doi oameni a fotoreporterilor necesari imortalizării oficiale a evoluţiei publice a premierului cu priviri reci.
Unii blogger-i ruşi au reacţionat, în scris, imediat, afirmând că nu sunt impresionaţi de aptitudinile nou venitei în arealul fotografilor profesionişti.
Şi acum urmează o mişcare de maestru, în arta relaţiilor publice.
Purtătorul de cuvânt al şefului guvernului rus, Dmitri Peskov, a replicat prompt:
– Premierul nu îşi poate permite un profesionist mai bun!
Dar a confirmat, pe 16 iunie a.c., că Dulcinea, de ultimă oră, a lui Vladimir Putin – care nu are gusturi rele – este Iana Lapikova, o domniţă în vârstă de 25 de ani, o candidată, fără succes, la titlul Miss Moscova, în 2008.

Peskov cunoaşte arta de a livra un subiect de succes presei.
De ce?
Iată ce a declarat el cunoscutei agenţii de presă RIA Novosti:
– Ea este într-adevăr un fotograf bun, şi trecutul ei ca model nu ne interesează, indiferent ce a fost, deoarece nu era o crimă.
Ce a fotografiat până acum Miss Lapikova?
Am selectat două imagini care nu au nevoie de niciun comentariu.

Mai trăieşte Dmitri Medvedev?