Preşedintele chinez Hu Jintao a folosit aniversarea centenarului Revoluţiei Xinhai, care a dus la sfârşitul Chinei imperiale, pentru ca să lanseze un apel la reunificarea cu Taiwanul.
Şeful statului chinez a ţinut o alocuţiune, la ceremonialul dedicat acestui eveniment, în Marea Sală a Poporului, din Beijing, pe 9 octombrie. El şi-a îndemnat compatrioţii să-şi unească eforturile pentru a contribui la împlinirea idealurilor primului preşedinte al republicii chineze, Sun Yat-sen, printr-o “mare întinerire a Chinei.”Sun Yat-sen este văzut acum ca părintele fondator al Chinei moderne şi este venerat atât de chinezii din Taiwan, cât şi de cei de pe continent. El nu mai trăia atunci când naţionaliştii au pierdut războiul civil, cu comuniştii chinezi, în 1949, şi au fugit în Taiwan.
În discursul lui, Hu Jintao a insistat pe istoria comună şi pe faptul că oamenii de pe ambele maluri ale Strâmtorii Taiwan au acelaşi sânge în vine – cel de chinez. Preşedintele Republicii Populare Chineze a afirmat că, în acest moment, Taiwanul şi patria mamă au o prosperitate şi o dezvoltare comune. El a pledat pentru o unificare paşnică şi a accentuat ideea că ambele părţi ar trebui să acţioneze pentru scopul comun al dezvoltării poporului chinez.
Extrem de interesant este faptul că fostul preşedinte Jiang Zemin
a fost vizibil la ceremonia de duminică, cântând, la cei 85 de ani ai săi, imnul naţional alături de ceilalţi lideri chinezi.
În capitala Taiwanului, la Taipei, preşedintele Ma Ying-jeou
a invocat şi el personalitatea lui Sun Yat-sen, dar a subliniat că valorile apărate sunt diferite de o parte şi de alta a Strâmtorii Taiwanului.
El a sugerat autorităţilor de la Beijing să-şi amintească idealurile fundamentale ale lui Sun Yat-sen, pentru China, ca naţiune: libertate, democraţie şi distribuirea echitabilă a bogăţiei. El i-a îndemnat, pe liderii Chinei comuniste, “să mărşăluiască cu temeritate” în această direcţie!
Apoi, la Taipei, a urmat o paradă militară,
de la care nu au lipsit rachetele, tancurile şi avioanele de vânătoare.
Postul de radio Vocea Americii a reamintit ascultătorilor săi că autorităţile de la Beijing nu au renunţat la posibilitatea de a recurge la forţă, pentru a reintegra Taiwanul într-o singură Chină.
La finele primei decade, din luna aprilie a.c., a fost publicat, la Seul, studiul realizat de dr. Robert E. Kelly, profesor la Departamentul de Ştiinţe Politice şi Diplomaţie, al Universităţii Naţionale Pusan, din capitala Republicii Coreea.
Analiza sa vizează implicaţiile unirii naţiunii coreene, într-un singur stat, Republica Populară Democrată Coreeană fiind comparată cu Republica Democrată Germană.
Unificarea celor două state coreene va fi mai scumpă, mai destabilizatoare şi mai generatoare a unei intervenţii străine decât aceea a Republicii Federale Germania, cu Republica Democrată Germană. Ultimele două previziuni sugerând contribuţia, la acest studiu, şi a unei anumite structuri de intelligence, de peste Ocean.
O primă asemănare, între Coreea de Nord şi Germania de Est? Existenţa unei „burghezii roşii”, corupte, al cărui stil luxos de viaţă este justificat, de o manieră ipocrită, de ideologia regimului comunist.
Un al doilea element comun? Puterea discreţionară a serviciilor secrete, menite să prevină apariţia revoltelor şi a liderilor ce nu pot fi şantajaţi şi înduplecaţi să renunţe la conducerea luptei compatrioţilor dornici să pună capăt unui regim corupt şi antinaţional.
Al treilea reper similar? Incapacitatea statului de a produce, sub aspect calitativ, dar şi cantitativ, bunurile necesare unei vieţi decente ale cetăţenilor din republică.
R.D.G., în comparaţie cu R.F.G., şi Coreea de Nord, cu Coreea de Sud, reprezintă zona mai săracă. Asta creează o presiune asupra guvernului comunist, care ştie că o schimbare nu este doar necesară, ci şi inevitabilă.
În R.D.G. şi Coreea de Nord, frontierele au fost, respectiv sunt comparabile cu cele ale unui lagăr împrejmuit cu sârmă ghimpată. Pentru a preveni exodul disperaţilor, spre conaţionalii care trăiesc în landul mai bogat al patriei lor.
În R.F.G. şi Coreea de Sud a funcţionat o societate democrată. Creşterea lor economică se bazează pe implementarea tehnologiilor de ultimă oră, pe funcţionarea economiei de piaţă şi a instituţiilor specifice statului de drept.
Statul sud-coreean şi cel vest-german au considerat S.U.A. drept partener strategic şi prim aliat, fapt care le-a conferit legitimitatea morală ce nu avut-o nici Coreea de Nord, nici R.D.G..
R.F.G. şi Republica Coreea au fost în stare să dispună de forţe armate credibile, moderne, puternice, depăşind astfel, cu cel puţin 50%, pe plan strategic şi economic, statele-surori, de sorginte comunistă.
O frază în care dr. Robert E. Kelly, escamotează adevărul este următoarea:”Ca şi Franţa şi Marea Britanie, în cazul Germaniei, Japonia şi Rusia sunt, din punct de vedere geopolitic, indiferente la unificarea Coreeii.”
O formulare mai realistă poate ar fi fost:”Pentru Franţa şi Marea Britanie, o Germanie unificată reprezenta un stat-tampon mai puternic, în relaţionarea cu statul sovietic, la vremea respectivă, după cum, azi, pentru Japonia şi Rusia, o Coree unificată, evident capitalistă, ar fi un ghimpe dureros în coasta Chinei comuniste.”
Diferenţe notabile între R.D.G. şi Coreea de Nord? Germania de Est era mai bogată decât este acum Coreea comunistă. Astfel, Produsul Intern Brut/P.I.B., pe cap de locuitor, al statului nord-coreean, este de 1.700$, în timp ce în statul german comunist, în 1989, P.I.B.-ul, la acelaşi element de referinţă, era de 10.000$.
Coreea de Nord este surclasată de Germania de Est la toate capitolele, precum managementul de mediu, infrastructura, productivitatea muncii, sănătate, educaţie, tehnologie.
Iată de ce unificarea celor două state coreene va fi mai costisitoare:”În timp ce, după unire, mai mult de 20 de ani, Germania de Vest a transferat 1200 miliarde de euro, la 16.000.000 de persoane, care trăiau în Germania de Est, în 1989, o populaţie mai mare şi mai săracă, cea din Coreea de Nord, de aproape 24,5 milioane de oameni, necesită un sprijin mult mai mare.”
Dar ce au găsit oficialităţile din R.F.G., după unificare, în Germania de Est? Fabrici cu echipamente demodate sau inutilizabile, un sistem de telecomunicaţii necompetitiv, maşini învechite, muncă ineficientă, infrastructură din vremea celui de Al Doilea Război Mondial, nereparată!
Iar situaţia din Coreea comunistă este mult mai rea.
Va fi Coreea de Sud mai puţin capabilă, decât Germania de Vest, ca să realizeze unificarea patriei?
Instituţiile politice sud-coreene sunt apreciate mai slabe decât cele ce funcţionau în R.F.G. O concluzie forţată, deoarece la Seul au fost debarcaţi, rând pe rând, oamenii politici dovediţi corupţi, sau cu intenţii contrare prevederilor constituţionale.
O altă prejudecată? ”Coreii de Sud îi lipseşte capacitatea de acţiune statală, pe care Germania Occidentală a avut-o, în 1989, şi se confruntă cu un regim comunist mult mai puternic.”
O frază infirmată de recenta determinare a autorităţilor de la Seul, de a nu mai permite Coreii de Nord să comită provocări militare soldate cu pierderea unor vieţi omeneşti.
De ce a fost realizat acest studiu? Pentru ca Seulul să înţeleagă că:”astăzi, situaţia internaţională este mai puţin favorabilă unificării. Puterea americană a atins punctul culminant în 1989, când U.R.S.S. era în declin, iar China era departe. Azi, slăbiciunea S.U.A. şi puterea crescândă a Chinei, fac tot mai dificilă sprijinirea Coreii de Sud, în orice confruntare cu China şi Coreea de Nord, pe tema unificării. Coreea de Sud trebuie să facă totul singură, permiţând Chinei să dicteze termenii unificării: cum ar fi condiţia ca forţele militare americane să nu treacă la nord de actuala zonă demilitarizată,
sau chiar să nu mai fie deloc prezente în peninsulă, ceea ce ar însemna finlandizarea Coreii.”
În 1989, intenţia lui Gorbaciov era restrângerea subvenţionării statelor socialiste satelite, pentru a concentra forţele interne pe restartarea economiei sovietice.
Acum, China este abia la începutul expansiunii sale internaţionale, datorită creşterii puterii economice. Evenimentele sângeroase, din Piaţa Tiananmen, au dovedit fermitatea liderilor de la Beijing, în menţinerea rolului partidului comunist, ca unic conducător al statului chinez.
Beijingul pare mai interesat, în sprijinirea regimului comunist nord-coreean, decât era Moscova în salvarea R.D.G..
Germania de Răsărit era relativ departe de statul sovietic. Coreea de Nord se află la intersectarea intereselor sud-coreene, chineze şi americane.
Coreea de Sud nu poate cumpăra unitatea naţională, printr-un acord cu China, aşa cum a făcut-o R.F.G. cu U.R.S.S., pentru ca Gorbaciov să abandoneze statul socialist est-german.
Băncile sud-coreene par să nu aibă aceeaşi disponibilitate financiară, ca acelea vest-germane. Chiar dacă este membră a G-20, Coreea de Sud este încă la o distanţă notabilă de prosperitatea societăţii germane.
Iar chinezii nu duc lipsă de lichidităţi financiare. Deci vor negocia mai dur decât sovieticii.
Ce uită profesorul Kelly? Că la Seul funcţionează Ministerul Unificării Naţionale, cu o finanţare substanţială şi o tenacitate recunoscută şi la Beijing.
Reunificarea unei naţiuni, divizată de dictatul unei puteri străine, are preţul său. Inclusiv temeritatea unor bărbaţi de stat, de a servi exemplar interesele naţionale, chiar şi atunci când conaţionalii lor, ce i-au ales în fruntea ţării, par a avea soarta Cenuşăresei.
Aşa cum Germania a renăscut, precum Pasărea Phoenix, şi Coreea – ca şi alte state divizate doar prin recursul la manu militari – va trăi clipa unificării naturale. Poate mai devreme decât prevede un think tank.
Sheryn Lee este cercetător la Centrul de Studii Strategice pentru Apărare, din cadrul Universităţii Naţionale Australiene. Din această postură a analizat contextul în care Statele Unite ar vinde avioane de luptă F-16 autorităţilor taiwaneze.
Astfel, la 25 ianuarie a.c., preşedintele Taiwanului, Ma Ying-jeou a reluat solicitarea de a achiziţiona cel mai recent tip de avion de vânătoare, F-16C , din Statele Unite, considerându-l drept un garant al supravieţuirii şi suveranităţii statului său. Până acum, Washingtonul a amânat vânzarea de avioane de luptă modernizate către Taiwan.
Există semne de schimbare a atitudinilor în cadrul administraţiei, consideră Sheryn Lee. Astfel, în luna februarie, comandantul Comandamentului SUA din Pacific, amiralul Robert F. Willard a afirmat că forţele militare din Taiwan ar putea fi “recapitalizate”, semnalând astfel că vânzarea avioanelor de luptă modernizate este, din nou, o opţiune de actualitate.
De ce s-a schimbat viziunea la Casa Albă?
Conform studiului menţionat sunt identificate trei evoluţii principale, care ar putea influenţa decizia finală a Statelor Unite.
În primul rând, Washingtonul a redevenit îngrijorat de dezechilbrul militar intervenit în Strâmtoarea Taiwan, în favoarea Republicii Populare Chineze. De 16 ani, la rând, Forţele Aeriene Taiwaneze au rămas cu aceeaşi dotare tehnică. Urmează iminenta retragere, de la zbor, a învechitelor avioane F-5. Apoi retragerea, temporară, pentru o modernizare anterior planificată, a avioanelor F-16A. Aşa că doar avioanele F-16C ar putea reda consistenţa, persistenţa şi puterea Forţelor Aeriene din Taiwan.
În aceeaşi perioadă, de partea cealaltă a strâmtorii menţionate, autorităţile de la Beijing şi-au dotat propriile forţe aeriene cu a patra generaţie de avioane de luptă, dispunând acum de 650 aeronave din această categorie. Acum, China dispune de cea mai numeroasă flotilă de aeronave concepute de ruşi, respectiv SU-27.
Şi ca departajarea să fie şi mai mare, la 11 ianuarie 2011, China a efectuat prima testare a avionului Chengdu J-20 – considerat un avion de vânătoare din generaţia a cincea – taman pe timpul vizitei secretarului american al apărării Robert Gates, la Beijing. Un gest amical, desigur…
Dar Washingtonul a respins ferm cererea aliatului din Taipei, de a cumpăra avionul american F-35 din generaţia a cincea, a aeronavelor de luptă. Motivul? Ar fi putut afecta relaţiile cu China. Chiar şi când va beneficia de avioane F-16C, cu radar perfecţionat, Taiwanul nu ar avea capacitatea, într-un conflict aerian, pe timpul căruia ar utiliza doar forţele proprii, ca să facă faţă superiorităţii Armatei Chineze de Eliberare. Doar ar întârzia avansarea trupelor chineze, pe teritoriul Taiwanului, până când S.U.A. ar veni în ajutorul său.
În al doilea rând, vânzarea de avioane F-16 are implicaţii importante pentru relaţiile politice dintre Washington şi Beijing. China s-a opus constant, în ultimii ani, vânzării de armament american către Taiwan.
În schimb, politicienii americani, sprijinitori ai intenţiilor guvernului de la Taipei, insistă asupra faptului că înţelegerea perfectată în 1982 permite SUA să furnizeze arme Taiwanului, pentru ca acest stat “să menţină o capacitate suficientă de apărare.”
Mai târziu, preşedintele chinez Hu Jintao a fost de acord să participe la summitul din iunie 2010, privind securitatea nucleară, numai după ce Casa Albă a garantat că nu va vinde Taiwanului F-16C, decât începând din anul 2011.
În al treilea rând, vânzarea are implicaţii mai largi pentru echilibrul de putere în Asia de Est. Administraţia Obama este într-o situaţie delicată. Washingtonul nu vrea să provoace China, dar nu are niciun interes ca forţele armate ale aliaţilor săi, din această parte a lumii – Japonia, Coreea de Sud şi Taiwan – să fie obligate să se retragă, în caz de forţă majoră, din faţa Armatei Populare Chineze de Eliberare. Din acest motiv, anunţarea posibilităţii redotării Forţelor Aeriene Taiwaneze reprezintă un mesaj politic clar.
Sprijinul Statelor Unite nu este diminuat şi angajamentul luat faţă de partenerii săi de securitate, va fi onorat, oferindu-le un potenţial factor de descurajare, a oricărui atac din partea Chinei.
În ciuda promovării “diplomaţiei zâmbetului”, Beijing nu renunţă la acţiuni de genul crizei provocate în 2010, în apropierea insulelor Senkaku. Asta a determinat Statele Unite să reacţioneze astfel încât să tempereze demonstraţiile de forţă chineze.
În cele din urmă, Washington este gata să vândă Taiwanului avioane de luptă F-16C, ceea ce asigură minimul necesar pentru a susţine capacitatea Forţelor Aeriene Taiwaneze de a riposta, în cazul unui conflict.
Cercetătorul Sheryn Lee concluzionează că vânzarea avioanelor americane către Taiwan înseamnă şi trimiterea, indirectă, a trei mesaje importante, către Beijing:
1. SUA menţine participarea sa la păstrarea status quo-lui în strâmtoare;
2. America nu este impresionată de demonstraţiile de forţă chineze;
3. Washingtonul rămâne garantul securităţii partenerilor săi regionali, inclusiv prin sprijinirea modernizării forţelor lor militare.
Cu numai o zi înainte de încheierea anului 2010, Beijingul sensibilizează, de o manieră aparte, pe realizatorii revistelor presei electronice, destinate, la prima oră a dimineţii, decidenţilor din Washington D. C., Moscova, Tokyo şi alte capitale interesate de puterea militară a Chinei.
Cu o şiretenie tipic asiatică, textul livrat spre lectura iniţială a ambasadorilor străini, acreditaţi în Republica Populară Chineză, debutează cu o frază antologică: „într-un an în care agenţiile de ştiri din regiune şi-au pus frecvent întrebarea dacă nu cumva China a abandonat calea unei ascensiuni paşnice, a fost probabil inevitabil ca 2010 să se finalizeze cu câteva noutăţi, care conturează creşterea capacităţii sale militare.”
Pentru a evita citarea unor surse oficiale, din dorinţa de a păstra o marjă de manevră, în interpretarea datelor oferite acum presei, emitentul materialului – a cărui reală intenţie este de a veni cu o demonstraţie de forţă/show of force, după model american – atribuie analiştilor Andrew Erickson şi Gabe Collins, specializaţi în comentarea evoluţiilor surprinzătoare ale Chinei de azi, estimările care urmează.
Potrivit celor doi iluştri…necunoscuţi, Forţele Militare ale Chinei sunt mai avansate, din punct de vedere al dotării cu tehnică de luptă modernă, decât pot crede unele state vecine.
Astfel, Beijingul a produs cu succes, a testat, şi a dislocat, în locuri adecvate, primul sistem de arme capabile să lovească un portavion inamic, aflat în mişcare. Cum? De la mare distanţă, cu lansatoare de rachete mobile, amplasate în poziţii de tragere terestre.
Şi pentru ca Pentagonul să nu aibă dubii, sau să creadă că este o operaţiune psihologică, de intoxicare, cu false modernizări, de genul celei lansate periodic de autorităţile iraniene, articolul menţionat oferă un reper privind Forţa Rachetelor Strategice/F.R.S., numită, în glumă, “a doua artilerie a Chinei.”
F.R.S. are deja capacitatea de a utiliza sistemul DF-21D împotriva portavioanelor americane, din grupele de contralovitură, în eventualitatea unui conflict militar.
Iar amiralii chinezi se aşteaptă ca sistemul amintit să atingă, în curând, un grad sporit de descurajare a inamicului, oricare ar fi acesta.
Sistemul DF-21D are un potenţial aparte, în ceea ce priveşte tragerile la distanţă. Din locaţiile de lansare a rachetelor, situate la limita răsăriteană a zonei continentale a Chinei, pot fi lovite ţinte din insulele apropiate şi Taiwan, dar şi instalaţiile militare americane din Guam.
Datele de mai sus au fost puse la îndoială de comandorul James Kraska, din Forţele Navale ale S.U.A., care activează la Centrul Naval pentru Studii de Război. Cu o ironie fină, acesta a declarat că planurile anunţate de chinezi sunt mai degrabă simbolice, decât realizări militare practice.
Comandorul Kraska atribuie enunţurile Beijingului capacităţii sale, reale, de a cultiva şi gestiona imaginea puterii militare proprii. Informaţiile difuzate de Beijing vizează doar forţele navale, deoarece, în Asia, teatrul de război este unul maritim.
Iar China vrea să demonstreze că marina sa militară se poate măsura cu aceea americană şi cu cele ale aliaţilor S.U.A.
Oarecum cu jumătate de voce, comandorul James Kraska a recunoscut:”Flota a VII-a, a Statelor Unite, multă vreme dominantă în regiune, are acum ocazia să se confrunte cu un rival serios”.
De data asta, americanul nu s-a înşelat.
Într-un interviu preluat de mai multe ziare chineze, ministrul apărării, de la Beijing, Liang Guanglie, a făcut o afirmaţie memorabilă: “În următorii cinci ani, armata noastră va definitiva pregătirile pentru a fi gata să facă faţă unui conflict militar pe fiecare direcţie strategică”.
Dacă acest enunţ va fi confirmat de realitate, atunci generalii de la Pentagon au motive să fie invidioşi pe cei chinezi. Deoarece, oficial, Statele Unite nu îşi pot permite decât să facă faţă, concomitent, la două războaie…
Ministrul Liang a mai declarat că armata Chinei va continua să dezvolte capacitatea sa de a lupta şi de a câştiga războaie duse cu o tehnologie înaltă, în timp ce va spori, de asemenea, şi arsenalul convenţional.
Apoi, orgoliul tipic chinez a izbucnit în toată grandoarea sa: “Vom sta pe picioarele noastre, pentru a rezolva problema şi pentru a produce echipamentul de care avem nevoie. Modernizarea armatei chineze nu poate depinde de alţii”.
China a insistat, în mod repetat, că o creştere a puterii sale militare nu prezintă niciun pericol. Dar, în următorii cinci ani, economia Chinei şi societatea acesteia se vor dezvolta mai rapid, determinând amplificarea puterii sale – defensive şi ofensive. China va profita de ocazie şi va finanţa accelerarea modernizării armatei naţionale.
Beijingul îi linişteşte pe cititorii acestui material, de demonstrare a forţei sale militare, cu precizarea că nu se va schimba niciodată poziţionarea Chinei, aceasta fiind de partea forţelor care doresc pacea în lume.
Doar un proverb chinez spune limpede: „A reuşi să-ţi stăpâneşti un moment de mânie înseamnă a-ţi scuti un secol de remuşcări”.
Aţi fost vreodată în China? Ei bine, eu unul am avut şansa asta. De a vedea, la faţa locului, versiunea contemporană a mitului chinez:”Leul care se trezeşte.” Unul vigilent, la tot ce i se perindă prin faţa ochilor.
Ca să mă conving am lăsat legitimaţia de jurnalist, în mod intenţionat, pe noptieră. La revenirea din periplul efectuat prin Beijing am găsit o notă, din partea administratorului de hotel, extrem de dispus să îmi satisfacă orice dorinţă, mai mult sau mai puţin comunistă. Probă de intelligence…
De vigilenţa serviciilor secrete chineze mi-am adus aminte citind dezvăluirea profesorului Peter Yuan Cai, de la Universitatea Naţională din Australia.
Acesta are temeritatea de a face publică, în 2010, o acţiune a contraspionajului chinez din 2009. Una finalizată cu arestarea lui Stern Hu, preşedintele executiv al companiei Rio Tinto, care a incendiat brusc relaţiile bilaterale chino-australiene.
Acţiunea fulgerătoare a agenţilor chinezi, de preluare în custodie a liderului lui Rio Tinto s-a derulat cu aprobarea dată de la cel mai înalt nivel al conducerii Chinei de azi.
Ce a determinat guvernul chinez să recurgă la o asemenea măsură extremă?
Presa chineză a difuzat versiunea oficială a întâmplării, conform căreia Stern Hu şi colegii săi erau implicaţi în activităţi specifice de spionaj, care au provocat daune grave interesului economic naţional.
Mulţi comentatori australieni au considerat acest enunţ ca o insultă calculată, menită să reflecte nemulţumirea Chinei pentru respingerea ofertei giganticei companii de stat, profilată pe aluminiu, Chinalco, de a dobândi o participaţie strategică la Rio Tinto, la începutul lunii iunie 2009.
Acest lucru a influenţat cu siguranţă acţiunile Chinei. Dar şi dorinţa de a consolida şi restructura industria sa, mare şi foarte fragmentată, de oţel, pentru a combate preţurile exorbitante ale minereului de fier, prin controlul pieţei de profil.
Industria siderurgică chineză este formată din sute de firme mici şi mijlocii, care concurează intens, pentru aprovizionarea cu minereu de fier, la un preţ redus, la nivelul a două treimi din preţul altor materii prime.
Concurenţa şi dezbinarea existentă în cadrul industriei a generat un dezastru la achiziţionarea minereului de fier, preţul acestuia crescând cu peste 400 la sută în ultimii şase ani, astfel că firmele achită suplimentar 700 miliarde yuani/ 103 miliarde dolari.
Într-un efort de a uni producătorii de oţel, mari şi mici, pentru preţuri mai bune, guvernul chinez marginalizează marele producător Baosteel, din Shanghai, înlocuindu-l cu Asociaţia Chinei pentru Oţel şi Fier/CISA. Read more »
Interesul general | Ion Petrescu | 
October 11, 2011 07.30 | 
Comments (0) 
Subscribe
