MIZA SIRIANĂ

Evoluţia actuală a situaţiei din Siria confirmă ceea ce se nega peste Ocean şi nu se comenta în capitala statului israelian. C.I.A. şi Mossad sunt „stimulatoarele” liderilor de opinie – ignoraţi sau marginalizaţi de regimuri absolutiste laice – capabili să scoată lumea în stradă, în diferite metropole arabe, pentru a da frâu liber nemulţumirilor reale, acumulate în ultimele decenii, pe plan politic, economic şi social.

O răsturnare, de la putere, a preşedintelui sirian Bashar al-Assad ar lăsa Iranul fără un aliat de nădejde, ar pune sub semnul întrebării vitalitatea organizaţiei Hezbollah, în Liban, şi ar facilita îndepărtarea liderilor Hamas, de la conducerea Fâşiei Gaza.

Toate aceste efecte secundare ar genera un plus de securitate pentru Israel.

Declaraţia ministrului de interne sirian, conform căreia nu va fi tolerată o insurecţie armată – fenomen ce nu a avut loc nici în Tunisia, nici în Egipt, dar se află într-o fază ambiguă, în Libia -, confirmă mai degrabă simptomele tipice unui război civil, precum recenta ambuscadă, în care au fost ucişi ofiţeri şi soldaţi din armata Siriei.

Ce este cert? Rând pe rând, manifestanţii, din diferite oraşe, încearcă să ocupe centrele localităţilor, dar, cunoscând cele petrecute la Cairo, în Piaţa Tahrir, autorităţile nu ezită să intervină în forţă, după somaţii, prin intermediul megafoanelor, şi utilizarea, de către forţele de securitate, a armelor din dotare, precum pe 18 aprilie, în oraşul Homs.

Conform unei surse neoficiale, circa 200 de sirieni au fost ucişi, în perioada manifestaţiilor populare vizând îndepărtarea de la putere a preşedintelui Assad.

Un lucru mai greu de înfăptuit, având în vedere loialitatea armatei şi susţinerea tacită, a şefului statului, de către o parte dintre sirieni.

Bazat pe aceste două piloane ale puterii sale, preşedintele Siriei nu a avut temeri să anunţe încetarea stării de urgenţă, în cursul săptămânii viitoare şi eliberarea deţinuţilor politici. Ambele fiind revendicări ale manifestanţilor ostili actualului regim politic sirian.

Cu toate astea, nu există vreun indiciu că manifestaţiile populare vor înceta.

Autorităţile guvernamentale au avertizat că nu vor tolera activităţile teroriste. Oficialii de la Damasc aveau în vedere faptul că, în oraşul Banyias, grupurile de salafişti – adepţi ai salafismului, o formă a islamismului sunnit, comparaţi în multe state arabe cu militanţii al-Qaida – nu au ezitat să evoce posibilitatea declanşării unei insurecţii armate.

Postul TV BBC a interpretat acest avertisment ca o încercare a autorităţilor de a reprima revolta manifestanţilor, sub pretextul combaterii teroriştilor.

În replică, televiziunea de stat siriană a informat telespectatorii că ministrul de interne a cerut cetăţenilor să se reţină de la participarea la marşuri sau demonstraţii de protest.

Agenţia de presă Sana a transmis că, pe 17 aprilie 2011, un general, cu cei doi fii ai săi şi un nepot, au fost ucişi, cu sânge rece, de „bande înarmate criminale”, apoi trupurile acestora au fost groaznic mutilate.

Postul TV FOX NEWS a acordat atenţie dezvăluirilor WikiLeaks, conform cărora S.U.A. a finanţat opoziţia siriană. Astfel, Departamentul de Stat a avut în atenţie o serie de proiecte concrete, precum o televiziune difuzată prin satelit.

Walid Phares, expert în problemele Orientului Mijlociu şi autor al cărţii “Revoluţia care vine”, a fost mai precis, indicând faptul că administraţia precedentă, a ex-preşedintelui Bush, a sprijinit postul de televiziune al-Barada, care emite şi acum din Londra. Iar administraţia Obama continuă finanţarea acestuia.

Este însă un aspect considerat relativ minor, în raport cu eforturile altor organizaţii nonguvernamentale, de pe mapamond, care acţionează pentru consolidarea societăţii civile din Siria.

Phares nu a ezitat să afirme că finanţarea canalului TV menţionat – cu o dezvoltare a arealului de receptare, prin intermediul satelitului -, în condiţiile când bugetul federal este drastic redus la multe capitole, se justifică deoarece “regimul sirian blochează procesul de pace cu Israelul, dar finanţează, la rândul său, organizaţia Hezbollah în Liban şi mulţi insurgenţi antiamericani în Irak. Sprijinirea financiară a opoziţiei siriene, care vrea reformarea regimului, este o politică bună.”

Noile proteste, din această săptămână, coincid cu dezvăluirea în presă a faptului că, începând din anul 2005, S.U.A. au început să finanţeze, în mod secret, grupuri de opoziţie din Siria, cu scopul de a genera prăbuşirea regimului preşedintelui Assad.

Diplomaţii americani – care au menţionat, în telegramele lor, din Damasc, despre finanţarea postului Barada TV, ce emite prin satelit -, erau îngrijoraţi de faptul că serviciul de contraspionaj sirian suspecta, din 2009, sprijinirea cu sume substanţiale, de către S.U.A., a opoziţiei.

Aflat de 11 ani la putere, ca succesor al tatălui său, Hafez al-Assad, actualul preşedinte, cu toată siguranţa lui de sine, afişată în faţa camerelor de televiziune, este conştient că are de făcut faţă celei mai mari ameninţări politico-militare.

Una de care nu îl poate scăpa nici ajutorul iranian, moral, financiar, politic şi prin agenţi de influenţă.

Siria rămâne zona cea mai tensionată din Orientul Mijlociu, îndepărtarea sau menţinerea actualului regim politic de la Damasc fiind una dintre mizele noului Război Rece, cel dintre Arabia Saudită şi Iran.

15 MARTIE, SUB TRAIAN BĂSESCU

Exact acum cinci ani, mă aflam în misiune,
ca jurnalist simplu, al Armatei României,
în spaţiul românesc dorit a fi transformat în Quebec-ul intracarpatin,
de cei ce mai încearcă, fără nicio şansă, detrunchierea statului român.

Atunci am fost mândru de Preşedintele ţării mele.

Şi m-am bucurat,
când şeful Statului Major General al Armatei Naţionale
mi-a încredinţat misiunea, de onoare,
de a conduce,
două echipe, de jurnalişti militari,
cei mai buni cameramani,
cei mai buni fotoreporteri,
cei mai modeşti iubitori de ţară,
în oraşele
Odorheiu Secuiesc şi Târgu Mureş,
pregătite de ilegala formaţiune antinaţională,
să spele orgoliul unui imperiu defunct,
cum zicea liderul UDMR de atunci,
cu sângele celor ce îi considerau,
naivi,
egalii lor,
în Patria pe veci română.

Încă de la plecarea în misiune,
am simţit viermele trădării în rândurile
unor nevolnici
purtători de uniforme militare româneşti.

Un pezevenghi – al cărui vocabular cotidian,
era bazat pe trivialităţi
rostite ca orice mascul
supus acasă muierii slabe de voce,
dar dominatoare în cele tainice -,
a şi raportat unei directorese,
ce habar nu avea de limba română,
dar fusese instalată la cârma imaginii publice
a Oştirii Române (!),
de U.D.M.R.,
că un ofiţeraş ca mine,
a avut îndrăzneala să execute
ordinul liderului Statului Major General,
şi să o ignore pe purtătoarea de buric gol,
fustă şi minte scurtă,
care confunda presa militară cu B.B.C.,
varianta agramată din Alba Iulia.

A urmat telefonul
altui saltimbac.

Unul care nu ar fi pupat o funcţie în Bucureşti,
dacă nu îl trăgea de păr
acelaşi şef al S.M.G..

Acest eunuc,
devenit servitor,
nevorbitoarei de limbă curată română
mi-a ordonat să revin,
cu cele două echipaje
– ne aflam deja la Ploieşti –
în Capitală.

Subordonaţii mă urmăreau cu atenţie.

Pe faţa mea se citea furia.

În Patria Mea, România,
eu, ofiţer al Armatei Naţionale,
să primesc ordin,
de la un trădător,
ca să execut dispoziţia udemeristă,
de a nu fi prezent,
în oraşele ţării mele,
nu ale Ungariei,
ca jurnalist având drept arme
doar ochii şi dragostea de ţară!

I-am spus să îl sune pe cel ce mi-a dat ordin.

A revenit, la telefon, albit la voce,
după câteva minute:
– Executaţi misiunea ordonată iniţial.
Noi – adică el şi udemerista – nu ştim nimic…
Dacă se întâmplă ceva sunteţi singurul răspunzător!

Atunci mi-a fost dor de mareşalul Ion Antonescu!…

Am continuat misiunea până la Miercurea Ciuc.

În satele şi oraşele transilvane era linişte.
Oameni normali, într-o ţară bântuită de grija zilei de mâine.
Pâine. Serviciu. Grijă pentru copii.

A doua zi, cele două echipaje s-au despărţit.

Unul era condus de mine.
Celălalt, de cel mai natural teleast al televiziunii publice,
rugat de Victor Stănculescu să aducă o boare de prospeţime
la emisiunile militare de televiziune.
Un român curat, un ardelean cunoscător al limbii maghiare,
un semen echilibrat şi
un ofiţer cu bun simţ – colonelul Benone Neagoe.

Când am sosit la locul adunării, în Tg. Mureş
am fost martor la un freamăt, pe stradă:

– Vine Traian Băsescu! Vine…

Nu era băşcălie. Nu era ironie.
Brusc, concetăţenii de altă etnie deveniseră îngânduraţi.
Simpla posibilă prezenţă a preşedintelui României,
schimba proiecţia unui eveniment în curs de desfăşurare.

Ca şi în decembrie 1989, în 15 martie 2006,
o mulţime de cameramani străini, nu puţini din Budapesta,
sosiseră ca hienele ahtiate de sânge,
adulmecând promise confruntări între
îngăduitorii români şi întâmplătorii lor concetăţeni.

Am parcurs pe jos piaţeta în care se adunau cei chemaţi la miting.

Şi pentru a fi corect cu adevărul istoric
trebuie să arăt că veneau
îmbrăcaţi ca pentru slujba de la biserică.
Cu familia. Cu coroane de flori, purtând un tricolor deloc românesc.
Depuneau jerbele şi se postau în mulţime. Disciplinaţi.
Fără murmur. În linişte. Demni.

Am aruncat o privire spre acoperişuri.

O puzderie de bărbaţi îmbrăcaţi în haine civile, tunşi scurt,
aveau pregătite aparate de fotografiat şi camere digitale de filmat.

M-am întrebat atunci, în sinea mea,
de ce mai era nevoie de prezenţa noastră,
dacă totul se desfăşura în ordine, firesc,
ca la mitingul unei formaţiuni politice
cu doleanţe proprii.

Au vorbit apoi, pe rând,
liderii minorităţii naţionale
ce era majoritară în ţinuturile
considerate a fi secuieşti.
Cel mai vehement a fost László Tőkés.

Atunci au apărut doi adolescenţi,
cu părul blond, îmbrăcaţi ca pentru alpinism.
Aveau rucsacuri în spate. Şi trupuri atletice.
Aidoma celor din trupele pentru operaţiuni speciale…

Au strigat de câteva ori:
– Au-to-no-mia! Au-to-no-mia! Au-to-no-mia!

Nimeni nu le-a răspuns.
Nimeni nu i-a oprit.
Nimeni nu i-a atenţionat.

Siguri pe ei, cei doi au străbătut mulţimea minoritarilor,
care parcă nici nu îi vedeau, nici nu îi auzeau…
Şi au dispărut pe o stradă lăturalnică.

Discursurile s-au încheiat.
Nimeni nu a scandat nimic. Erau doar fluturate
steagurile cu emblema Regatului Ungariei.

Mi-a plăcut disciplina maghiarilor.
Chiar şi când au apărut conaţionalii lor,
îmbrăcaţi în uniforme elegante de husari, pe cai robuşti,
cu pinteni lucitori la cizmele strălucitoare,
nimeni nu a făcut vreun gest necugetat.

Aveau însă cu toţii, în priviri, o mândrie aparte.

Apoi mulţimea s-a împrăştiat. În ordine.
În prea multă linişte. Ceva îmi scăpa…

Am revenit la Bucureşti. Eram conştient că imaginile
realizate de cameramani şi fotoreporteri
nu aveau nimic extraordinar.

M-am prezentat cu acestea la cel ce îmi încredinţase misiunea.
Doream să înţeleg…

Surâzător, liniştit, mulţumit că totul s-a terminat cu bine,
acesta mi-a explicat:

– Cu o zi înainte, pe 14 martie 2006, din ordinul preşedintelui Statelor Unite,
George W. Bush, Condoleezza Rice, ca secretar de stat,
a telefonat la Budapesta, direct la cabinetul premierului maghiar:
“Dacă mâine, pe 15 martie vor fi provocări, confruntări etnice
soldate cu vărsări de sânge, preşedintele S.U.A. vă va considera
principalul vinovat. Luaţi-vă măsuri să nu ajungeţi în situaţia asta.”

Un asemenea apel telefonic nu ar fi fost niciodată ordonat şi efectuat
dacă nu ar fi căzut la datorie, în Afganistan, simplii militari români!

America nu-i uită pe cei ce nu îşi precupeţesc viaţa, pentru cauza sa.

Nici până azi nu a fost dislocat vreun contingent maghiar,
alături de trupele americane,
în vreun teatru de operaţiuni militare.

Este temeiul pentru care, acum, la 15 martie,
merită un singur gând
minoritarii din inima ţării noastre:
să aibă o viaţă tihnită.
Ferită de învrăjbiri menite a rămâne în negura trecutului…