O voce lucidă la Chişinău: Maria Augustina Hâncu

Cu un titlu ingenios, compus dintr-un schimb de replici – Vasile Ernu: ” Poate fi literatura patriotica? ” Răspuns : Da, literatura poate fi patriotică! – juna scriitoare, din Capitala Basarabiei, Maria Hâncu îşi asumă o pledoarie care are tâlcul ei, înainte de 1 Decembrie 2011:

Citesc, în ultimul timp, articole de la noi, în care subiectul patriotismului în cultură este tot mai frecvent adus în discuţie. Mă voi referi la un singur exemplu. Articolul Poate fi literatura patriotică? publicat de Vasile Ernu, în cotidianul Timpul, la 4 noiembrie 2011.

Duritatea “micuţului” Dmitri Medvedev

Devine tot mai clară diferenţa de alură politică între conducătorul de facto al Federaţiei Ruse, premierul Vladimir Putin şi ocupantul oficial al fotoliului de la Kremlin, încă preşedintele Dmitri Medvedev.

Dacă Putin ar fi fost acum şeful statului rus nu ar fi aşteptat summitul Rusia-NATO, derulat la Soci, pentru a emite o declaraţie, deloc amicală, la adresa omologului român.

Aşa, am asistat la comedia penibilă în care personajul principal devine brusc ambasadorul Rusiei la NATO, Dmitri Rogozin.

Un diplomat cunoscut ca un „cal breaz”, datorită declaraţiilor sale ameninţătoare – pe relaţia Moscovei cu Bruxelles-ul. Afirmaţiile sale, deseori belicoase, se dovedesc a fi ulterior simple „baloane de săpun”, pentru partea naivă a opiniei publice internaţionale.

Aşa cum a fost cazul şi acum, când până şi redacţii cu pretenţii în presa românească au inserat formularea „Preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev, l-a criticat dur pe omologul său român, Traian Băsescu, la summitul Rusia-NATO de la Soci.”

Cine l-a criticat pe preşedintele României?

„Маленький!/Micuţul!”

Cu acest cuvânt l-a alintat, râzând, un bărbat ce a fost martor la momentul în care ditamai şeful statului rus a coborât din maşină – uitând că el era şoferul -, iar autovehiculul, pe care l-a condus până atunci, nefiind frânat cum trebuie, a continuat să meargă – spre disperarea gărzilor de corp – către mulţimea venită să îl întâmpine pe preşedintele federaţiei.

Noroc că serviciile secrete ruse au adevăraţi zdrahoni postaţi în apropierea micuţului de la Kremlin, unul dintre ei reuşind, in extremis, să introducă o mână printre picioarele încurcate ale lui Medvedev şi să apese pedala frânei. Cu succes.

Medvedev fiind cel care are un antecedent celebru, doar el a sfidat şi guvernul nipon, mergând să facă fotografii în insulele Kurile, acum parte a Federaţiei Ruse, anterior teritoriu japonez.

“Declaraţia atât de dură” a lui Dmitri Medvedev, departe de a speria sau îngrijora pe cineva din NATO, cu atât mai puţin pe români, este proba publică că a picat cu succes la testul de rezistenţă a nervilor prezidenţiali.

Conform unor evaluări vizând spaţiul ex-sovietic, această canonadă a declaraţiilor pompieristice – made in Russia – nu numai că este firească pentru perioada premergătoare campaniei electorale, din Rusia, ci şi celei care se va derula, tot în 2012, şi în Statele Unite.

De ce a picat Medvedev testul menţionat?

Pentru că s-a lăsat furat de peisajul fals al evocării ultimei conflagraţii mondiale, uitând – cu premeditare – de odiosul Pact dintre dictatorii Stalin şi Hitler, prin care Basarabia, pământ românesc, a fost ocupată prin violenţă de soldaţii Armatei Roşii, înainte de declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Niciun summit, niciun for internaţional, nicio declaraţie ascunsă presei, dar evocată de un ambasador amator de bombe publicistice – el şi stăpânii săi – nu pot şterge din Istoria României raptul teritorial al gliei strămoşeşti cuprinse între Prut şi Nistru.

Isteria Moscovei – prin pripeala infantilă a lui Dmitri Medvedev, amplificată voit, în plan emoţional, de celălalt Dmitri, respectiv Rogozin – are drept pretext afirmaţiile lui Traian Băsescu, însoţit de perdeaua de fum – marca FSB/KGB – că vezi Doamne, Rusia se teme pentru viitorul Republicii Moldova. Nicidecum.

Calculatele propoziţii ale şefului statului român şi reacţia omologului rus vizează o chestiune concretă, din viitorul nu prea îndepărtat – instalarea interceptoarelor americane la Deveselu.

Conform unui expert în arealul rus, preşedintele României s-a făcut ecoul dorinţei partenerului strategic, de peste Ocean, de a vedea, de pe acum, reacţia opiniei publice româneşti, faţă de amplasarea scutului american, care, pe termen scurt – până în luna martie 2012, când au loc alegerile prezidenţiale în Rusia – poate atrage represalii economice ruseşti.

Dincolo de reacţiile unor teleaşti, mai mult sau mai puţin dilematici şi comentariile, nu tocmai inspirate, ale liderilor opoziţiei – căzuţi 100% în capcana acestei operaţiuni psihologice de mare anvergură -, opinia publică din România, cu toată obida acumulată faţă de actualul regim, şi-a păstrat luciditatea, înţelegând miza acestui test geopolitic.

Iar adevăraţii analişti politico-militari au receptat semnalul dat recent de un brainstorming focalizat pe un subiect cel puţin vizionar: Kosovo şi Transnistria. Nemediatizat din motive pe care le presupuneţi.

Comedia declaraţiilor de impresionat copiii din grădiniţele Moscovei va continua până la Summitul NATO din Chicago, în 2012.

Atunci, noul preşedinte de la Kremlin – indiferent cine va fi acesta – va reveni în faţa conaţionalilor cu două reuşite oferite practic tot de administraţia americană. Părăsirea, de către Transnistria, a concubinajului contra naturii cu Republica Moldova şi o formulă de integrare informaţională în fluxul de date specific utilizării rapide, eficace, fără erori, a scutului american, menit a apăra statele NATO de orice atac cu rachete, indiferent de zona din care au fost lansate.

De fapt, în viitor, flancul răsăritean al Alianţei Nord-Atlantice va avea cinci puncte cheie pentru Pentagon:
1. divizia aeriană americană din Polonia,
2. interceptoarele SUA de la Deveselu,
3. avioanele de vânătoare cu bază de decolare în Bulgaria,
4. aeroportul Mihail Kogălniceanu, pentru afluirea trupelor destinate zonei ce poate deveni „neprietenoasă,” dincolo de Marea Neagră, şi
5. componenta navală a Statelor Unite pentru scutul antirachetă.

Duritatea de acum a “micuţului” Dmitri Medvedev va fi atunci o clipă insignifiantă pentru cel care, la Kremlin, va aştepta, răbdător, rezultatele alegerilor prezidenţiale din SUA. Ca să fie primul care îl va felicita pe câştigătorul acestora. Dacă nu cumva, între timp, noul preşedinte al Chinei, al cărui mandat începe tot în 2012, nu va fi mai rapid!
China fiind interesată, în mod special, de tandemul cu Statele Unite, nu şi de un trio cu Rusia.

SUGESTIE PENTRU COMANDANTUL ARMATEI NAŢIONALE

Iniţial, imaginile care au generat aceste rânduri m-au bucurat. În primul rând pentru că Dorin Chirtoacă, charismaticul primar al capitalei celui de-al doilea stat românesc a trecut la o ofensivă imagologică inteligentă. Reflectată şi de probarea aptitudinilor pentru postul de mecanic conductor, al unui transportor blindat, aparţinând unei unităţi a Armatei Republicii Moldova.

Faptul că a păstrat ochelarii, pe timpul demonstrativului filmat de cameramanii prezenţi, constituie un semn de naturaleţe, de respect al identităţii proprii.

Un gest similar, cu ceva timp în urmă, l-a făcut şi Vlad Filat.
Diferenţa?
Dorin Chirtoacă surâde, premierul Filat era preocupat de ceea ce făcea.
Avantaj, la nivelul mesajului receptat de telespectatori – primarul Chişinăului.

Partea a doua a secvenţelor difuzate pe micul ecran vizează recruţii.
Sunt intervievate mamele unor soldaţi ai Brigăzii de Infanterie Motorizată “Ştefan cel Mare”, unde pe vremuri era unitatea sovietică comandată de fratele faimosului general Alexander Ivanovici Lebed, cel care s-a lăudat că dacă vrea, ajunge în şapte ore la Bucureşti.

Şi personal regret că nu a făcut-o!
Pentru că, la momentul declaraţiei sale, starea de spirit, în armata din dreapta Prutului, era una pe măsura provocării arogantului înstelat slav. În şapte ore, între Prut şi Focşani şi-ar fi pierdut onoarea, postul şi viitorul politic – atâta cât a fost ulterior acesta.

Acum vine momentul care m-a întristat.

Prezent la acest eveniment, comandantul Armatei Naţionale a Republicii Moldova,

generalul Iurie Dominic “a anunţat că unii recruţi, care vor merge la armată în această primăvară vor purta uniforme noi.”
Surpriza de proporţii este că fiind întrebat, de o reporteră, în limba trupelor de ocupaţie, din Transnistria, despre acest subiect, tânărul general răspunde candid…în aceeaşi limbă!

Bucurie mai mare, nici că se putea pentru alde Igor Dodon şi Igor Smirnov, nostalgicii vremurilor apuse, ale imperialilor sovietici! Bravos naţiune!

Nu am văzut la Paris, vreun general francez, la Berlin, vreun general german şi la Washington D.C., vreun general american răspunzând unui reporter TV, indiferent de împrejurare, decât în limba oficială a ţării sale. Iar după umila mea ştiinţă există o singură limbă oficială, a celui de-al doilea stat românesc.

Sugerez conaţionalului Iurie Dominic să revadă ceea ce este stipulat, în acest sens, în constituţia republicii, deloc sovietică şi care nu mai este parte a uniunii de state realizată, în veacul trecut, prin forţa armelor şi dictatul imperialist.

Asta dacă ministrul apărării, Vitalie Marinuţă, ţine la statul de drept şi la aplicarea dictonului său:“Cine vrea să muncească, caută soluţii, cine nu – invocă motive.”

Inclusiv lingvistice…

“CĂLCÂIUL LUI AHILE”, AL ASPIRANŢILOR LA PRIMĂRIA CHIŞINĂULUI

Campania electorală, pentru alegerile locale, din Republica Moldova, are un plus de vizibilitate, la Chişinău, locul unde se dă ora exactă în arena politică a celui de-al doilea stat românesc.

Până acum sunt cunoscute intenţiile de a candida – la primăria metropolei dintre Prut şi Nistru, în ordine alfabetică – ale lui Victor Bodiu, Valentina Buliga, Radu Buşilă, Dorin Chirtoacă şi Igor Dodon.

Partea bună, a noii curse electorale, pentru recâştigarea încrederii alegătorilor din capitala Basarabiei, este numărul optim de candidaţi, care confirmă existenţa competiţiei tipice unei societăţi ce aspiră la o democraţie consolidată.

Alt element benefic limpezirii apelor politichiei la Chişinău este dorinţa evidentă, a partidelor parlamentare şi a unei formaţiuni încă vocale, de a vedea – indirect -, cât de mult s-a consolidat sau s-a erodat încrederea cetăţenilor, în politicienii puterii, şi în cei ai opoziţiei.

Probabil că acum ar fi utilă o evaluare obiectivă, a şanselor celor cinci candidaţi. Una ce ar trebui focalizată, ca în Statele Unite, pe mesajele previzibile. Cele transmise, în forme diverse, către alegătorii proprii, dar şi spre indecişi şi votanţi potenţiali ai celorlalţi competitori.

Practica americană arată preferinţa candidaţilor pentru propagarea unui mesaj electoral clar, care să redea speranţa alegătorilor, în sensul soluţionării eficiente a doleanţelor de interes general.

Talentul de a răspunde adecvat, la acest ultim deziderat – decisiv, în ziua chemării cetăţenilor la urnele de vot – a dat peste cap, deseori, în multe ţări, inclusiv în Republica Moldova, prognoze bazate pe sondaje de opinie mai mult sau mai puţin obiective.

Cheia succesului oricărui candidat cerebral? Crearea unei impresii de durată, la alegătorii care vor un mesaj pragmatic, pe măsura necesităţilor reale ale comunităţii urbane, ce nu pot fi expediate cu soluţii teoretice generale – descalificante pentru cine vrea să devină administratorul capitalei Republicii Moldova.

Victor Bodiu are trei aşi în mânecă.
Nu blogul personal, nu facebook-ul, nici twitter-ul – cum se iluziona un ilustru cronicar din urbe, care confunda pregătirea unei revolte, necesare schimbării unui regim revolut, cu declanşarea unei campanii individuale ofensive.

Ci: capacitatea de a se fortifica profesional în timp, poziţia de lider al filialei locale a unei bănci europene şi sprijinul premierului.

„Călcâiul lui Ahile” la actualul ministru Bodiu?
Imaginea sa virtuală, de om ponderat, manierat şi atent, bun de pus în ramă. El trebuie să iasă la un dialog concret, cu cetăţenii de pe stradă. Oameni care să îi poată strânge mâna şi să se convingă că este un conaţional ce ştie ce vor locuitorii Chişinăului, nu doar expresia lipsei candidatului unic al Alianţei.

Valentina Buliga are tot trei puncte forte.
Mesajul automat, pe care îl generează cu evoluţia sa profesională – „Are cea mai bună medicamentaţie pentru boala Chişinăului” -, pilda pe care o oferă alegătoarelor din oraş, cărora le-ar putea surâde o perioadă de “matriarhat” la cea mai mare primărie, din republică, şi, nu în ultimul rând, susţinerea evidentă a preşedintelui interimar.

„Călcâiul lui Ahile” la actualul ministru Buliga?
Reperele carierei profesionale indică apetenţa pentru posturi de decizie.
Dar votanţii – şi mai ales votantele – vor trebui să se convingă că sobra candidată are temeritatea de a se duce şi discuta cu concitadinele sale, acolo unde muncesc, trăiesc, se necăjesc, dar şi speră la o viaţă mai bună – la grădiniţe, în şcoli, în spitale, la universitate, la piaţă, în biserici şi pe stradă. Ori de câte ori va avea ocazia să probeze că este o… bărbată.

Radu Buşilă pare un outsider/o persoană în afara grupului candidaţilor cu şanse la Primăria Chişinăului.
În mod paradoxal, tot trei aşi are în mânecă: cariera militară – ceea ce înseamnă că este un om punctual, de cuvânt, îi place ordinea şi nu admite delăsarea; apetenţa pentru promovarea juriştilor tineri şi corecţi – dublată de interesul său pentru o serie de iniţiative legislative; reprezentarea intereselor societăţii civile, în clarificarea unor aspecte ale gestionării capitalei.

„Călcâiul lui Ahile” la tânărul Buşilă?
Apartenenţa la un partid taxat drastic de electorat, cu netrimiterea reprezentanţilor săi în parlament, ca urmare a unor inconsecvenţe politice anterioare. Pentru a-şi maximiza numărul de voturi posibile, Radu Buşilă ar trebui să umble zi de zi, acolo unde muncesc şi se relaxează tinerii din Chişinău. Să-i convingă că el – nu partidul ce generează reacţii deloc favorabile – are idei concrete, pe probleme nesoluţionate până acum.
Mesajul său dezirabil, pentru junii votanţi? „Poţi fi zilnic prezent la primărie, prin mine!”

Dorin Chirtoacă este singurul candidat care poate să spună concret ce a făcut, până acum, în fruntea comunităţii complexe a capitalei celui de-al doilea stat românesc.

Asul său cel mare? El însuşi! Un politician ofensiv, dar cu bun simţ.
Şi care, deşi este încă tânăr, are incredibil de multă răbdare.
Atât cu adversarii împlinirilor şi proiectelor sale, cât şi cu unii coechipieri din partid, ce păreau că au frânat evoluţia sa pe orbita afirmării plenare, ca om cu un viitor promiţător – în lumea politică de la Chişinău.

„Călcâiul lui Ahile” la primarul Chirtoacă?
Aşteptarea validării candidaturii sale de forumul suprem de partid.
În termenii unei campanii electorale locale americane, asta echivalează cu un timp câştigat de ceilalţi candidaţi, care pot exploata imagologic această întârziere, a oficializării înscrierii sale în cursa pentru primărie.

Dacă este adevărată aserţiunea că Dorin Chirtoacă s-a dovedit a fi cel mai muncitor primar postdecembrist, un administrator lipsit de complexele trecutului, cu iniţiative benefice cetăţenilor din Chişinău, vizibile, verificabile şi de netăgăduit, atunci singurul său inamic, real, este intrarea – în competiţia pentru un al doilea mandat – pe ultima sută de metri.

Dorin Chirtoacă se află la semaforul pe care el l-a scăpat de culoarea roşie! Dar, lumina verde întârzie să apară…

Igor Dodon pare să fie înconjurat de o echipă de… neprofesionişti, în campania pentru primărie.
Un singur exemplu este suficient. Iniţiativa de a organiza un demonstrativ de tir, pentru invitaţii săi speciali, bloggeri aleşi pe sprânceană.

Cu ocazia asta, deputatul Dodon şi-a împuşcat, de facto, propria imagine. De ce?

Când ai făcut „o carieră ameţitoare, sub guvernarea comunistă – de la şef al Bursei de Valori, până la prim-vicepremier ” este bine să îţi păstrezi a(l)titudinea politică.

„Călcâiul lui Ahile” la parlamentarul Dodon?
Un bărbat politic, indiferent de ţară, dacă invită presa să vadă cum trage cu arma, fie aceasta şi un pistol GLOCK, trebuie să demonstreze că ştie şi respectă regulile de tragere.

Dar Igor Dodon primea muniţia de la un om aflat în faţa lui – lucru interzis în orice poligon! -, introducea cartuşele în încărcător în timp ce vorbea cu un personaj aflat între el şi ţintă, întreba, nesigur, câte focuri să tragă, discuta cu presa, în timp ce întorcea total capul – şi parţial arma – spre interlocutori, iar după ce a tras… s-a întors zâmbitor, cu arma integral spre jurnalişti, aşteptând să fie gratulat. Amatorism 100 %!

Dacă la o şedinţă de tragere cu pistolul, unde sunt instituite reguli precise, pentru a evita imprudenţe, candidatul Dodon este mai interesat de imaginea proprie, cum o să evolueze el pe fotoliul de primar?!
Tot ignorând alte reguli, cum ar fi cele de conduită administrativă?

„Călcâiul lui Ahile”, la toţi aspiranţii la Primăria Chişinăului?
Autocontemplarea.
Cine va ieşi primul, la marş forţat, printre cetăţeni, cu soluţii realiste, la probleme concrete, îşi va mări considerabil numărul de susţinători. Şi şansele de victorie.

SE MAI NASC ROMÂNI ŞI LA CHIŞINĂU

*O PROMIŢĂTOARE TELEASTĂ – VICTORIA UNGUREANU

Victoria Ungureanu este o jurnalistă cu aplomb, care şi-a surprins prietenii, prin apariţia pe un post de televiziune într-o ipostază aparte, de comunicator dispus să treacă prin furcile caudine, ale formatului unei emisiuni pentru tineri, pentru a se exprima, de o manieră inedită, în faţa telespectatorilor dornici să vadă cum gândesc şi ce motivaţii au cei ce vor marca viitorul presei în Republica Moldova. Cu acest gând am adresat unele întrebări domniţei Ungureanu, care nu a ezitat să îmi răspundă aşa cum şi acţionează, pe baza unor convingeri ferme.

– Care este motivul real pentru care, dintre toate profesiile lumii ai ales jurnalismul – un domeniu în care prima regulă este apărarea adevărului?– N-am visat vreodată că voi dori să devin jurnalist. Ochiul critic al unei prietene m-a ajutat să înţeleg că, de fapt, jurnalismul este profesia compatibilă cu aspiraţiile, personalitatea şi calităţile mele. Când am decis să păşesc pe tărâmul celor care reflectă realităţile lumii de azi, nu ştiam prea multe despre această meserie. Ulterior, am descoperit care este riscul şi responsabilitatea unui jurnalist care preţuieşte adevărul, mai presus de orice.

– Dintre locurile de muncă posibile – la un portal electronic, într-o redacţie a unei publicaţii scrise, la o agenţie de ştiri, la un post de radio, sau de televiziune, pentru care ai opta în viitor şi de ce? – Oricare ar fi canalul media, contează cât de liber este. Am în vedere influenţa politică, politica editorială, „prieteniile” economice sau de orice alt tip. Comparând mai multe canale media, din Republica Moldova, aş activa la un post de televiziune, deoarece acesta este visul meu şi spre asta tind, chiar dacă, până acum, am făcut paşi mici. Aş alege dintre două canale TV, pe care nu le menţionez, ca să nu le fac publicitate gratuită. Pentru ca să înţelegi cu adevărat ce se întâmplă, trebuie să faci parte, măcar o perioadă, dintr-o familie TV. Eu am descoperit un astfel de post de televiziune, care se bazează pe o echipă tânără, cu membrii foarte ambiţioşi. Sper că voi găsi un „ungheraş”, în această echipă jună de teleaşti, unde comunicarea este amicală, de la egal la egal.

– Ce înseamnă, până la urmă, scrisul pentru tine? Oglinda unui sentiment – precum în poemele tale? Exprimarea unei stări de spirit, cum deseori o faci pe blogul personal? Sau ceva mai mult? – A scrie poeme e una. Iar a relata un eveniment este altceva. Ca orice visător, am momente când îmi exprim trăirile prin poezie. În acele clipe, de puternică interiorizare sufletească, las versurile să vină la mine, aşa cum şi viaţa ne oferă clipe mai mult sau mai puţin luminoase. Prioritară rămâne pasiunea de a deveni un jurnalist profesionist. De aceea, îmi place să fiu la curent cu ultimele evenimente din ţară. Şi să le comentez pe măsura importanţei lor, pentru contribuabilii Republicii Moldova, conaţionali care merită să li se spună adevărul, de către cei care îi reprezintă, pe baza voturilor lor, în forumul legislativ al ţării. Când acest lucru este evitat, nu ezit să sancţionez, în plan moral, prin comentariile mele, diferenţa dintre promisiunile iniţiale şi neîmplinirile evidente.
Read more »