Comandorul, Mareşalul şi loialitatea faţă de Patrie

Academia Militară – actuala Universitate Naţională de Apărare, din Bucureşti – are, în evoluţia sa postbelică, două momente total necunoscute opiniei publice, de pe plaiurile mioritice. Evocate în istoria orală, a celor ce au trăit clipe incredibile, dar cu un tâlc aparte, în perioade vitrege, din deceniile însemnate de secera şi ciocanul impuse de marea putere, pe atunci, de la Răsărit.

Primul s-a petrecut pe timpul când liderul României – oficial proclamată republică populară -, temperatul Gheorghe Gheorghiu-Dej, se străduia să găsească o soluţie pentru diminuarea tutelei Kremlinului, al cărei corolar urma să fie retragerea trupele sovietice, din ţară.

Emisarii săi, în frunte cu premierul Ion Gheorghe Maurer purtau, în deceniul şase, convorbiri succesive, extrem de curajoase, cu reprezentanţii Moscovei şi ai Beijingului, în încercarea de a media între liderii U.R.S.S. şi cei ai Chinei comuniste, care, orgolioşi, nevoie mare, nu ezitaseră să ordone trupelor, de la graniţa lor comună, acţiuni de descurajare a părţii… adverse.

Atunci, în mod deliberat, în Academia Militară erau difuzate, la ofiţerii-elevi, stenogramele discuţiilor oficiale, iar poziţiile demne ale diplomaţilor români, abilitatea lui Maurer de a domina, prin verb bine ales, pe interlocutorul bazat doar pe superioritatea numerică a populaţiei şi armatei sale, generau o mândrie din start dorită de iniţiatorii acestei instruiri originale, neinclusă în programa academică oficială.

Chiar dacă purtau uniforme ce se încheiau cu copci la gât, după modelul existent în Armata Roşie, ofiţerii cursanţi simţeau bucuria de a fi martorii eliberării treptate, a României, din chingile Imperiului Sovietic.

Şi Gheorghe Gheorghiu-Dej a reuşit împăcarea lui Stalin cu omologul chinez. Apoi, pe Hruşciov l-a convins, cu ocazia unei celebre vânători, organizate special pentru el, în România, să retragă trupele sovietice.

Pentru asta, Dej a plătit cu viaţa, fiind iradiat special, de intelligence-ul răsăritean, cu prilejul unei vizite ulterioare la Moscova.

Al doilea moment a avut loc în perioada când liderul României – devenită republică socialistă -, colericul Nicolae Ceauşescu, se străduia să îşi păstreze statutul de preşedinte care nu ia automat poziţia de drepţi, când strănuta omologul de la Moscova.

Atunci, la mijlocul deceniului nouă, din secolul trecut, ofiţerilor elevi, din Academia Militară li s-a vorbit, în aula mare, de Mareşalul Ion Antonescu. Franc. Fără mistificări.

Un istoric militar care a făcut asta cu dezinvoltură, vorbind liber nenumăraţilor cursanţi, a fost comandorul Jipa Rotaru. Cu o voce tunătoare, ca pe timp de furtună. Cu privirile aţintite în ochii uimiţi ai tinerilor ofiţeri, ce aşteptau de mult această rupere de nori. Cu recurs la documentele existente în arhivele militare.

Comandorul fulgera conştiinţele junilor locotenenţi-majori, căpitani şi maiori cu sintagme electrizante: – Mareşalul a ordonat…mareşalul a dispus…mareşalul nu a ezitat…

Fremăta sala. De emoţie. De bucurie interioară. De revenire, în forţă, la Adevărurile Naţiei Române – luminoase, în penumbră sau întunericite. De stihiile trecutului.

Cu comandorul Jipa Rotaru, eu şi camarazii mei „am mâncat istorie militară pe pâine”. Ne-a indicat direcţia. Pur naţională. Ne-a arătat unde să găsim sursele inedite. Ne-a învăţat cum să despărţim (re)sentimentele de adevărul istoric.

Când preda de la tribuna din aula mare a Academiei Militare simţeam cum zboară cu gândul peste noi, în timp, în anii confruntărilor dure, din Al Doilea Război Mondial. Unul în care Mareşalul şi-a păstrat onoarea, nevrând să trădeze aliatul de atunci, Germania.

Lovitura de stat care a urmat, prin arestarea lui şi întoarcerea armelor împotriva armatei germane, a fost şi este considerată o trădare – şi azi -, de către ofiţerii Bundeswehrului. Am constatat asta, în mod oficial, la Berlin. Nu o singură dată.

Ca unul care am avut ulterior privilegiul să îl cunosc pe locotenent-colonelul George Magherescu, cel ce a lucrat ani buni alături de Mareşal, ştiindu-i corespondenţa, transmiţându-i ordinele, însoţindu-l în cele mai diverse locuri, ascultându-i îndoielile şi fiind martor la deciziile sale irevocabile, pot scrie acum că istoricul militar Jipa Rotaru ne-a spus adevărul despre Ion Antonescu.

Într-un moment când noi înşine, ca tineri ofiţeri, căutam un model rupt de societatea în care trăiam. Un comandant validat de front. Cu victoriile şi înfrângerile inevitabile. Un bărbat de stat, nu un preş în faţa puterilor trecătoare ale vremii.

Magherescu îmi spunea – după ce am aşteptat o jumătate de oră, în antecamera biroului lui, din casa veche, unde trăia, în Bucureşti, asta ca să mă învăţ cu protocolul de la Cabinetul Mareşalului! – retrăind clipe trecute cu ochii deschişi :
– Ion Antonescu a fost un sfânt! Un om fără de partid. A scris liderilor de partid invitându-i să preia puterea. L-au refuzat.

Nu. Ion Antonescu nu a fost un sfânt. Dar şi-a iubit ţara.

A fost soluţia cea mai bună, aleasă de regele Carol al II-lea, pentru ca România, cu un teritoriu amputat samavolnic, în 1940 – la est, sud şi vest – să rămână cu acel areal pământesc menit a-i pregăti reîntoarcerea la graniţele naţionale din 1918.

Iar liderii partidelor istorice preferau să mimeze opoziţia, fiind conştienţi că, pentru moment, era preferabil un generalisim ca Antonescu, de care se puteau delimita fără a păţi nimic, rămânând imaculaţi în perioada ulterioară, când sperau să revină, cu sprijinul statelor occidentale, la putere. O iluzie pe care au plătit-o scump…

Pe 28 aprilie 2011, magister Jipa Rotaru rostuieşte şapte decenii pe răbojul vieţii sale. Nu se cuvine să judec aici decât ipostaza sa de mentor al atâtor ofiţeri elevi, martori, în Academia Militară, ai pasiunii sale pentru restabilirea adevărului istoric, despre Mareşalul Ion Antonescu – cel pus între paranteze, în manualele de istorie, doar pentru că a fost învins, prin trădare, la Palatul Regal, pe 23 August 1944.

Dacă ar fi învins, ar fi avut statui în fiecare oraş…

Aşa şi-a asumat fără frică soarta. Şi a rămas în istoria lumii ca singurul general condamnat la moarte, care a ordonat chiar el plutonului de execuţie, să deschidă focul asupra sa.

După 1990, discipoli ai profesorului universitar dr. Jipa Rotaru au reuşit, pentru scurt timp, să amplaseze, în aula unde le predase mentorul lor despre Mareşal, efigia lui Ion Antonescu.

Care a rămas acolo până ce noii aliaţi, de peste Ocean, şi-au dat seama ce simbol, puternic, mai reprezenta Conducătorul Statului, din anii ultimei conflagraţii mondiale, asupra ofiţerimii postdecembriste, dornică de ordine şi linişte, într-o societate dominată de un haos bine calculat, menit a ascunde jaful, la drumul mare, al avuţiei naţionale.

Erau ani când istoricul militar Constantin Hlihor a scos primul la lumină filmul execuţiei Mareşalului, pe care l-au… cosemnat colegi temerari, precum Mircea Socolov şi Ion Emil, tocmai pentru a apăra, prin echipă, o iniţiativă ce putea atrage represalii, ducând până la îndepărtarea lor din armată. Când am dus acest film la Ministerul Apărării din Chişinău, polcovnicii slavi, din somptuoasele birouri, s-au îngălbenit subit la chip…

Nici ambasada americană din Bucureşti, nici ministrul apărării care a pus în practică o indicaţie verbală a acesteia, nu au avut curajul să ceară expres scoaterea tabloului lui Ion Antonescu, din Academia Militară. Un asemenea ordin ar fi atras o reacţie imprevizibilă a ofiţerilor români, de care se temea chiar Ion Iliescu, preşedintele de atunci al ţării.

S-a găsit, peste noapte, o soluţie pragmatică.

Tabloul rămânea, dar apărea inscripţionarea “criminal de război.”

Dar o asemenea etichetă nu a apărut pe tabloul unui general israelian, ştiut că a ordonat represalii sângeroase împotriva manifestanţilor arabi, pe timpul Intifadei palestiniene!

Un lucru normal. De vreme ce generalii Tzahalului – armata Israelului, au fost mereu victorioşi.

La 70 de ani, comandorul în rezervă Jipa Rotaru este mărturia vie a unui mod lucid de raportare, la memoria Mareşalului ce a condus România în cei mai grei ani de război, din veacul trecut.

Ofiţerii ce i-au fost cursanţi îi datorează şi lui tăria loialităţii faţă de Patrie, probată în vitregiile ulterioare, precum cea din 1989, care le-a marcat decisiv cariera militară.