MOARTEA UNUI GENERAL PATRIOT: PETRE GEANTĂ

Teoretic, fiecare purtător de stea, pe epoletul auriu, al uniformei Armatei României, ar trebui să aibă un singur jurământ de credinţă – cel faţă de ţară.

Practic, în decembrie 1989, şi în Ministerul Apărării Naţionale şi în Ministerul de Interne au apărut primele cozi de topor ale puterii de la Răsăritul Europei.

Din fericire, pentru România, armata din acel moment, aşa cum era, umilită de muncile agricole, în mine, pe şantierele canalelor Dunăre-Marea Neagră şi Dunăre-Bucureşti, neinstruită din raţiuni invocat economice, a dat dovadă că poate ţine cârma ţării într-un moment când preşedintele republicii socialiste, de atunci, fusese deposedat de putere, serviciile secrete se ascundeau, de voie/de nevoie, sub mantaua kaki, partidul comunist devenise pata, nedorită, pe biografia a patru milioane de conaţionali, iar colac peste pupăză, la frontiera cu URSS şi Ungaria, coloanele de camioane militare, pline cu soldaţi, aşteptau – acesta este adevărul – permisiunea unor trădători de ţară, de la Bucureşti, ca să intre în România pentru a lichida…teroriştii.

Rândurile acestea nu sunt scrise după cărţi deja tipărite, ci pornesc din experienţe personale, trăite în acele zile, ca jurnalist militar şi din concluziile unor dialoguri pe care le-am purtat cu ofiţeri ce au servit ţara, în decembrie 1989, la cele două graniţe menţionate, cu mâna pe simple pistoale-mitralieră, socotind, ca simpli militari, câte ore, doar ore, nu zile, ar fi rezistat trupelor invadatoare, acolo, pe fâşia arată.

… generalul patriot PETRE GEANTĂ.

Povestea cu generalul Ştefan Guşă, care a spus NU intenţiei sovieticilor de a trece Prutul este una frumoasă.

Generalul Guşă era în şedinţă, când au sunat primele telefoane, de la comandanţii de batalioane de grăniceri, de la frontiera româno-sovietică, de la Prut, în decembrie 1989.

Centraliştii de la Comandamentul Trupelor de Grăniceri – ulterior desfiinţat în numele unei reforme nici azi finalizată, dar teatral mimată – nu mai pridideau cu legăturile telefonice spre singurul general de grăniceri atunci disponibil – Petre Geantă, şeful statului major al C.T.Gr.

Al cărui ordin clar, fără echivoc, a fost pentru fiecare dintre comandanţi:

– Nu trece nimeni frontiera României! Răspunzi cu capul!

Generalul Geantă era un om cald, surâzător, atent cu subordonaţii, nu obişnuia să pedepsească, nici să dea avertismente grave.

Calităţile militarului de elită (video)

Un film ce va rula, peste Ocean, în luna februarie 2012:

Iar cinematografia românească, atâta cât a mai rămas, din ceea ce a fost cândva, ignoră curajul, loialitatea, onoarea şi acţiunile temerare nefardate, ale miilor de militari români care şi-au făcut datoria, succesiv, faţă de Patria lor, România de azi, servindu-şi ţara cu demnitate şi profesionalism, departe de casă, în cele mai dure teatre de operaţiuni de luptă. Pentru ei nefiind niciunde mai bine decât ACASĂ. Deşi, pentru mai binele celor dragi şi-au asumat, voluntar, misiuni pe viaţă şi pe moarte – deloc artistică.

“Să fi pretutindeni şi nicăieri, să loveşti şi să dispari!”

Suntem minţiţi, de Troica de la Chişinău…

România, stat membru al Uniunii Europene şi al NATO, ai cărei militari, unul după altul, cad la datorie – nu ca ai Ungariei Laşe, ascunşi după fustele nevestelor, extrem de pofticioase, în aşternuturile unui regat pe veci apus -, conform misiunii primite de la cea mai puternică alianţă politico-militară din istoria omenirii, în deşertul afgan, semn al unui stoicism pe care îl aveau numai oştenii lui Mihai Viteazul, este atacată – de o manieră intolerabilă, prin discursuri emblematice pentru Troica, aflată la putere la Chişinău -, aidoma pasagerilor unei trăsuri americane, în vestul Săbatic, de comicii vestici ai arenei politice din cel de-al doilea stat românesc, pe care Berlinul l-ar numi, cu firească detaşare istorică, “un alt land”.
Cu iluzoria capitală la Chişinău.

Scriu aceste rânduri după o lectură atentă, a cursivului unui jurnalist căruia patriotismul nu i se pare o etichetă desuetă: Marius Bâtcă.

Un ziarist ce nu pleacă capul la moguli.
Fiu de ofiţer al Armatei României.
Care, la rândul său, a fost unul dintre condeierii talentaţi şi deloc înfricoşaţi de aparatul comunist de partid.
El a avut curajul, în anii socialismului, să îşi bată joc de micimile epocii predecesorului lui Ion Iliescu, prin memorabile Pluguşoare, adevărate pamflete incendiare, publicate în presa militară a acelei epoci.

Marius Bâtcă a scris un electrizant cursiv intitulat “Ruşine! Blestemaţi să fiţi în veci!”

El incrimina versatilitatea “boierilor” de azi, de la Chişinău, al căror nume nu le mai transcriu, din dezgust faţă de chiaburimea ce se joacă de-a liderii… Republicii Democrate Germane, respectiv Republica Moldova.

O entitate antinaţională. Desuetă. Nedigerabilă în plan geopolitic.
Şi – mai ales – nesustenabilă, în plan economic.

Ce scrie Marius? Citiţi atent:

“Acelaşi Filat care, în urmă cu un an, îşi călca în picioare aliatul, omul care a avut curajul şi tăria de caracter de a spune un NU hotărât Moscovei. Este vorba despre Mihai Ghimpu, cel care, pe când ocupa funcţia de preşedinte interimar al R. Moldova, a spus că el nu poate să meargă la Moscova de 9 mai şi nici militarii moldoveni nu au de ce să defileze în Piaţa Roşie. Ghimpu declara atunci că nu sunt motive pentru care Republica Moldova ar participa la parada de 9 mai: “Cum să participi alături de această armată care ne-a adus comunismul, ne-a deportat în Siberia, ne-a colectivizat, ne-a provocat foamete? Şi astăzi se află în cetatea lui Ştefan cel Mare. Această armată a stat la baza formării Transnistriei. Un popor nu a câştigat niciodată, dacă în prim plan nu a fost demnitatea”. Demnitatea, un cuvânt care îi este străin lui Vladimir Filat. Pentru că a făcut ce a făcut şi tot a trimis militarii moldoveni să defileze la Moscova. Iar astăzi a ales să îi sărbătorească cu fast pe ocupanţi. Măcar comuniştii lui Voronin sunt sinceri şi spun lucrurile pe faţă, fără a se ascunde după lozinci europene.”

Dar Marius visează frumos!

Aşa am crezut şi eu!
Că Mihai Ghimpu este un simbol naţional!

Era…

Liderii Mimatei Alianţe pentru Integrare Europeană sunt exponenţii unor grupuri strict economice de interese, cărora puţin le pasă de poporul român, istoria şi viitorul acestuia.

Din fericire, România este condusă de un Scorpion. Puternic.
Respectiv Traian Băsescu.

Mă număr printre neînsemnaţii condeieri care au demonstrat public, nu doar pe un blog amârât, ci şi la cel mai vizionat post de televiziune din România, că preşedintele României face erori majore în probleme de politică internă.

Dar pe plan extern, în pofida denigratorilor stipendiaţi de moguli cunoscuţi, rămâne UN PREŞEDINTE CU CAPUL PE UMERI!

Atunci când surse americane i-au indicat plusul de popularitate al lui Filat, ca lider al PLDM – explicabil prin capacitatea sa pragmatică, deloc sovietică, de a soluţiona probleme urgente, pentru cetăţenii români din stânga Milcovului de azi, respectiv Prutul – , faţă de Ghimpu, care mai conduce, ca un bunic visător, Partidul Liberal, Traian Băsescu l-a invitat, în stilul său franc, pe premierul (era să scriu primarul, mea culpa…) de la Chişinău, la Iaşi.

Ce nu ştie Vladimir Filat, trecătorul preferat al Bruxelles-ului?

Că 22.000.000 de cetăţeni legitimaţi ai României au râs cu poftă!

Toţi au savurat momentul în care şi l-au închipuit pe Traian spunându-i (preventiv) lui Vlad(imir):
– Vezi ce faci…
Avem dosare întregi cu şoferii tăi, de pe TIR-urile care transportă, cunoşti cum, ţigări în Europa…

Chestiunea este simplă!

Ne minţim singuri în legătură cu mentalitatea conaţionalilor din Republica Moldova!

Nu puţini dintre aceştia fiind oportunişti. Şi nostalgici, după vremurile Uniunii Sovietice.

Pot să înşirui aici o suită de jurnalişti cinstiţi, de la Bucureşti, care scriu, din dragoste de ţară, în presa de la Chişinău.

Toţi sunt nişte romantici atemporali. Inclusiv eu.

Teritoriul istoric al României, din stânga Prutului, nu merită decât o singură soartă.

Poate nu ştiaţi. După unificarea Republicii Federale Germania, cu Republica Democrată Germană, generali din Bundeswehr au fost numiţi administratori ai landurilor redobândite de la Mihail Gorbaciov. Asta nu am citit-o, ca alţii, din articole postate pe Internet. Ci am aflat-o în Parlamentul de la Munchen, de la un general în rezervă, din armata federală germană.

Este timpul să nu ne mai uităm la liderii aparent pro-europeni, de la Chişinău, ca la amicii noştri.

Ci ca la Păcălicii noştri.

Troica de la Chişinău, cu nume ce nu le mai evoc, reprezintă expresia hilară a reiterării, în timp, a celor ce au încercat să salveze R.D.G.-ul, înainte de a fi, de jure, încorporat în Patria Mamă – Germania Unificată.

Schimbaţi cuvântul, de lângă Unificată, cu România…

CU GÂNDUL LA COLONELUL CUZA

Poate aţi uitat. La 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Principatului Moldova. Ulterior, la 24 ianuarie, era votat, cu mare entuziasm, ca să conducă şi Ţara Românească.

Printr-o mişcare inteligentă a conaţionalilor noştri, din acea vreme, Alexandru Ioan I a condus cele două principate până în ianuarie 1862, când s-a înfăptuit unitatea administrativă, a celor două entităţi teritoriale, consfinţită de constituţia ce prevedea acum o adunare unică şi un guvern doar la Bucureşti.

După 152 de ani, cei ce vor reţine atenţia opiniei publice române nu vor fi organizatorii previzibilelor manifestări culturale dedicate Unirii Principatelor Române.

Ci coloneii în rezervă şi camarazii lor, de alte grade, care au intenţia să protesteze, în mod legal, faţă de o lege care le abrogă un drept câştigat, la o pensie anterior calculată de autorităţile competente ale statului.

Dincolo de statisticile date publicităţii de ministrul Gabriel Oprea, un lucru este cert.

În luna ianuarie 2011, zeci de mii de rezervişti au trăit o dramă reală. Ei au fost priviţi cu:

1. milă, în propriile familii, care au descoperit, brusc, cât de vulnerabile au devenit, pe plan financiar, în urma unei noi decizii arbitrare, a guvernanţilor de azi;

4. nedumerire, de pensionarii civili, care-şi duc viaţa, de azi, pe mâine, într-o umilinţă indescriptibilă.

Şi ca tacâmul să fie complet, o ceată de vlăjgani, rătăcită, cine ştie cum, în rândurile jandarmilor, a transformat în sac de box un simplu ofiţer, prezent la o manifestaţie autorizată a rezerviştilor.

Cancerul defetismului, la nivel naţional, fiind cauza încremenirii, în prostraţie, a milioane de români.

În 1989, cărturari de frunte ai neamului au scos o ediţie princeps a poeziilor lui Eminescu. Una aprobată de Nicolae Ceauşescu. Abia se tipăriseră vreo două mii de exemplare, când Elena Ceauşescu, oripilată că nu i s-a cerut acordul a dispus stoparea multiplicării.

În 2011, nici evocarea lui Mihai Eminescu şi nici amintirea colonelului Alexandru Ioan Cuza nu îi mai întoarce, pe decidenţii actuali, cu faţa la binele poporului român.

Dumnezeu să îi ierte. Noi nu. Niciodată.

ARTICOL PUBLICAT DE ZIUAVECHE.RO

ŞI DE ARENA.MD

MATERIAL ACCESAT, PE 24 IANUARIE 2011, DE DIRECTORATUL COMUNITĂŢII INFORMATIVE

NICIUNUL

Niciunul dintre camarazii mei nu a îngenunchiat vreodată de frică.

Dar a plecat capul, înainte de a primi binecuvântarea preotului, pentru o misiune din care ar fi putut să nu se mai întoarcă.

Niciunul dintre ofiţerii demni ai Armatei României nu s-a făcut preş în faţa avortonilor politici ai vremii.

Dar a lăcrimat la mormântul lui Avram Iancu, cel rămas singur prin munţii goliţi de bărbăţie.

Niciunul dintre cei căzuţi la datorie în teatrele de operaţii ex-iugoslav, irakian şi afgan nu şi-a trădat jurământul militar.

Dar a apărat Onoarea României, chiar cu preţul vieţii.

Niciunul dintre rezerviştii simpli ai ţării nu a oferit conaţionalilor săi ciocolată din goana maşinii şi pantofi cu toc ţărăncilor chinuite de munca câmpului.

Dar fiecare dintre ei a sărutat, cu ochii înlăcrimaţi, mâna măicuţei uitate de Dumnezeu, în universul rural al octogenarilor ce aşteaptă senini Judecata de Apoi.

Niciunul dintre comandanţii, cu coloană vertebrală, aflaţi acum în rezervă, nu şi-a turnat semenii pentru a lua o stea scânteind a laşitate ascunsă cu aroganţă.

Dar fiecare dintre ei se bucură când vede, fie şi câteva secunde, Drapelul de Luptă, în fruntea unei coloane militare.

Niciunul dintre militarii profesionişti de ieri nu a învăţat să tragă cu arma, pentru a o îndrepta împotriva compatrioţilor săi.

Dar a executat ordinul de a ieşi în stradă, când la graniţe zăngăneau legiunile vecinilor, nerăbdătoare să hăcuiască teritoriul indivizibil al României.

Niciunul dintre militarii adevăraţi ai ţării nu s-a lăsat pradă disperării, când a fost batjocorit de mai marii vremii.

Dar a ştiut să facă, din izolarea sa, temeiul îndârjirii de a învinge Minciuna din fruntea ţării.

Niciunul dintre purtătorii de uniformă ai Armatei României, care a trecut Oceanul, nu s-a urcat în Statuia Libertăţii doar pentru a privi de sus New York-ul.

Ci pentru că a sperat şi speră că Lumina Libertăţii nu se va mai stinge, niciodată, în ROMÂNIA.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!